Decizia nr. 2837/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2230/2017 a Tribunalului Neamț

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I Civilă, la data de 05.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D. și E., în calitate de personal auxiliar și conex în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Neamț au chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău pentru ca în contradictoriu cu acesta și pe baza probelor administrate să se dispună revocarea deciziilor nr. 6/01.02.2017, nr. 7/01.02.2017, nr. 28/16.02.2017 și nr. 29/16.02.2017 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, emiterea unor noi decizii de salarizare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, la care să se adauge majorarea de 10% prevăzută de Legea 295/2015, plata diferenței dintre venitul efectiv plătit și cel cuvenit urmare recalculării, diferențe ce urmează să fie actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă. Prin sentința civilă nr. 2230 din data de 27.10.2017 pronunțată de către Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2017 s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Neamț, invocată din oficiu, și în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 130 alin. (2) noul C. proc. civ., a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții, A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în favoarea Curții de Apel București la23.01.2018, instanță pe rolul căreia cauza a fost înregistrată la data de 23.01.2018.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1583 din 30 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, cu sediul situat în, Bacău, Mihai Eminescu, nr. 2, Județ Bacău, având ca obiect anulare act administrativ, în parte. Au fost anulate, în parte, Deciziile nr. 6 si nr. 7/2017, respectiv nr. 28 și 29/2017, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău. A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău să emită în favoarea reclamanților decizii/ordine de încadrare salarială cu aplicarea unei valori de referință de 405 RON pe perioada 9.04.2015-30.11.2015, majorată cu 10% în condițiile Legii nr. 293/2015 începând cu 01.08.2016. A fost obligat pârâtul la plata diferențelor salariale aferente, actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală corespunzătoare.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1583 din 30 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate. Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A susținut că sentința recurată este dată cu depășiera atribuțiilor puterii judecătorești, soluția instanței de fond fiind lipsită de temei legal. Astfel, după enunțarea evoluției legislative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pornind de la Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență nr. 83/2014, introducerea alin. (5 1 ) după alin. (5) la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, apoi O.U.G. nr. 57/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, s-a susținut de către recurent că la nivelul parchetelor de pe lângă curțiel de apel au fost emise noi decizii de salarizare, prin care s-a dispus reclacularea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 35/2015, începând cu data de 1 octombrie 2016. În aceste condiții, a apreciat recurentul-pârât că soluția instanței de fond echivalează cu modificarea legilor de salarizare, fiind evident că legiuitorul nu a înțeles să reglementeze salarizarea personalului plătit din fonduri publice în modalitatea stabilită prin sentința recurată, fiind încălcat astfel și principiul separației puterilor în stat, atributul legiferării aparținând puterii legislative. Un alt motiv de nelegalitate a sentinței recurate este, în opinia recurentului, încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1997, în sensul că Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care a avut ca obiect aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2016 nu poate opera retroactiv. Astfel, prin raportare la această decizie a Curții Constituționale, la nivelul Ministerului Public au fost emise acte administrative de salarizare prin care, începând cu 1 august 2016, diferitele categorii profesionale au beneficiat de drepturi salariale majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare, prin aplicarea la indemnizație de încadrare brută lunară a valorii de referință sectorială majorată cu 18%, acesta reprezenrând la acea dată nivelul maxim în plată la nivelul Ministerului Public, iar, ulterior, s-a dispus reclacularea începând cu data de 1 octombrie 2016 a drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, avându-se în vedere Ordinele nr. 283/25.10.2016 și nr. 350/28.11.2016 ale Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție. În concluzie, a susținut recurentul că sentința instanței de fond este dată cu greșita interpretare și aplicare a legii, creșterile salariale care fac obiectul prezentei acțiuni neputând fi acordate anterior datei de 1 octombrie 2016, întrucât anterior acestei date nu existau în plată astfel de drepturi la nivelul familiei ocupaționale Justiție. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimatii-reclamanti au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, apreciind că este dată cu corecta interpretare și aplicare a legislației aplicabile circumstanțelor de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin ordinele contestate emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, s-a dispus ca, începând cu data de 01.10.2016, personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul parchetelor arondate să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază, calculat prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție din cadrul instanțelor arondate Curții de Apel Bacău. Împotriva acestei decizii, reclamanții au formulat contestație administrativă, sub aspectul modului de calcul al drepturilor salariale, solicitând ca nivelul maxim al indemnizației de încadrare brută să fie stabilit prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 20.01.2014, majorată cu 10%, de la data de 01.12.2015. Contestația a fost respinsă ca nefondată prin adresa x/2017 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău. S-a avut în vedere că din relațiile primite de la celelalte parchete ar rezulta că, până la data de 01.10.2016, la stabilirea drepturilor salariale ale personalului auxiliar și conex nu a fost avută în vedere valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel că nu există temei ca, pentru perioadă anterioară datei de 01.10.2016, să fie avută în vedere, la stabilirea salariului de bază, valoarea de referință sectorială de 405 RON. Reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu cererea de față, prin care au solicitat revocarea deciziilor nr. 6/01.02.2017, nr. 7/01.02.2017, nr. 28/16.02.2017 și nr. 29/16.02.2017 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, emiterea unor noi decizii de salarizare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, la care să se adauge majorarea de 10% prevăzută de Legea 295/2015, plata diferenței dintre venitul efectiv plătit și cel cuvenit urmare recalculării, diferențe ce urmează să fie actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, acțiunea fiind admisă în parte. Primul motiv de recurs vizează criticarea hotărârii atacate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Înalta Curte amintește că depășirea atribuțiilor "puterii judecătorești" reprezintă o situație de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat și se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată "în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică", ea "săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească". Astfel, jurisprudența a evidențiat câteva dintre situațiile ce pot constitui o depășire a atribuțiilor instanțelor judecătorești, cum sunt: realizarea unui act care intră în sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative; aplicarea unor texte abrogate; refuzul de a recunoaște valoare juridică unor dispoziții normative în vigoare; aplicarea unei legi înainte de intrarea ei în vigoare. Or, în cazul de față, instanța de control judiciar constată că interpretarea sau aplicarea dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute nu constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, acest motiv de recurs fiind nefondat. Din perspectiva motivului de legalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în esență, recurentul-pârât a criticat faptul că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, atât în ceea ce privește data de la care s-a dispus acordarea valorii de referință sectoriale, cât și cuantumul acesteia. Reține instanța că este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că prima instanță a ignorat data de la care se aplică dispozițiile hotârării pronunțate de instanța de contencios constituțional, cu privire la acordarea valorii de referință sectoriale de 405 RON. Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel București dispozițiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat: « Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări: 1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins: "(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: «

La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins: "(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării. (1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției." Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare." Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare. Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor, așa cum a considerat pârâtul. Așa fiind, va fi înlăturată apărarea recurentului că egalizarea indemnizațiilor se putea face numai după pronunțarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare. Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordrea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât sub acest critica pârâtului apare ca nefondată. Cu privire la valoarea sectorială de referință de 405 RON, Înalta Curte reține că este nefondată critica pârâtului privind aplicarea acesteia numai după data de 01.10.2016, dată la care ordonatorii de credite au stabilit că aceasta este valoarea avută în vedere pentru familia ocupațională "Justiție". Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad. Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015. Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale. În cuprinsul deciziei s-a statuat că: "Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim." Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică. Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate. Astfel, în cadrul pârâtului Ministerul Justiției în luna decembrie 2014 nivelul maxim de salarizare în plată era unul ce aduna la valoarea de referință sectorială de 291,98 RON majorările de 5%, 2% și 11% obținute de unii judecători prin hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, rezultând deci o valoare de referință sectorială totală de 347,10 RON, confirmată de altfel și de Ordinul ministrului justiției nr. 4680/C/12.12.2016, în luna decembrie 2014 (deci inclusiv la 09.04.2015), la ordonatorul principal de credite Ministerul Justiției existând un nivel maxim de 347,10 RON al valorii de referință sectorială de care beneficiau judecătorii, asa cum acesta recunoaște inclusiv prin motivele de recurs. Deși valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (ordonator principal de credite), începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a adoptării Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, prin sentința civilă nr. 48/13.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin Decizia din data de 22.06.2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziții de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentință producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referință sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupațională "Justiție". În același sens este de altfel și jurisprudența constantă a celorlalte instanțe, prin care s-a reținut data de 09.04.2015 pentru acordarea valorii de referință de 405 RON, de exemplu sentința civilă nr. 3706 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Cluj și sentința civilă nr. 2194 din 15.12.2016 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița. În acest context, urmează să fie înlăturată și critica recurentului-pârât în sensul că au fost stabilite în mod corect drepturile salariale, începând cu 1 august 2016, pentru diferitele categorii profesionale, acestea fiind majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare, prin aplicarea la indemnizație de încadrare brută lunară a valorii de referință sectorială majorată cu 18%, acesta reprezentând la acea dată nivelul maxim în plată la nivelul Ministerului Public, iar, ulterior, s-a dispus reclacularea începând cu data de 1 octombrie 2016 a drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, avându-se în vedere Ordinele nr. 283/25.10.2016 și nr. 350/28.11.2016 ale Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât nu se putea aplica un alt coeficient pentru o perioadă anterioară datei de 1 octombrie 2016. Amintește instanța de control judiciar că potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalității actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptățită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale, care este compus atât din debitul principal, cât și din beneficiul nerealizat. Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reține că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinul de salarizare cu indemnizația de încadrare raportat la valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, astfel cum prevedeau dispozițiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamanților, în înțelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii fiind îndeplinite. Prin urmare, reclamanții au dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența de drepturi salariale dintre suma încasată cu titlu de indemnizație și suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 la zi. În privința cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflație, precum și a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. 4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), respectiv art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.