ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6760/2020

Ședința publică din data de 11 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă, la data de 05 aprilie 2017, sub nr. x/2017 și, ulterior, declinată în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (sentința civilă nr. 1687 din 17.08.2017), reclamanții A., B., C., D., E. au chemat în judecată pe pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU, solicitand instantei, ca prin hotararea pe care o va pronunta, sa dispuna: anularea in parte a deciziilor nr. 6-7/01.02.2017 si nr. 28-29/16.02.2017 emise de parat, in ceea ce priveste data recalcularii si VRS aplicabile drepturilor salariale ale reclamantilor; obligarea paratului la emiterea unor noi decizii prin care sa recalculeze drepturile salariale ale reclamantilor: -pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015, și -pe baza unei VRS de 445,5 RON, cu incepere din data de 01.12.2015; obligarea paratului la plata diferentelor dintre drepturile salariale cuvenite si cele incasate cu incepere din data de 09.04.2015, actualizate cu inflatie, precum si la plata dobanzii legale, și obligarea paratului la completarea carnetelor de munca.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1323 din 21 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului in privinta capatului de cerere avand ca obiect plata diferentelor salariale; a admis în parte actiunea formulată de reclamanții A., E., D., C. și B., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău; a anulat în parte deciziile nr. 6-7/01.02.2017 si nr. 28-29/16.02.2017 emise de parat, in ceea ce priveste data recalcularii si VRS aplicabile drepturilor salariale ale reclamantilor; a obligat paratul la emiterea unor noi decizii prin care sa recalculeze drepturile salariale ale reclamantilor: -pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 și -pe baza unei VRS de 445,5 RON, cu incepere din data de 01.12.2015; a respins capătul de cerere privind completarea carnetelor de munca, drept neintemeiat și a respins capatul de cerere avand ca obiect plata diferentelor salariale, ca fiind introdus impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen, reclamanții A., E., D., C. și B., prin care au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii excepției ridicate de instanță privind lipsa calității procesuale pasive, precum și admiterea cererii de obligare a intimatului-pârât la plata diferențelor salariale rezultate în urma emiterii noilor decizii pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015- 01.12.2015, respectiv, de 445,5 RON, cu începere din data de 01.12.2015, cât și pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU, solicitând admiterea recursului, astfel cum este formulat, casarea sentinței civile recurate, iar, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În recursul lor, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți au relevat scurt istoric în fapt al cauzei și au criticat sentința recurată pentru nelegalitate, privitor la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în privința capătului de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale și respingerea capătului de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, sens în care, au invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Chiar dacă plata efectivă a drepturilor salariale se efectuează de către Parchetul de pe lângă Tribunal, în speță, Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, totuși, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău primește fondurile bănești pentru plata salariilor pentru toți salariații din cadrul P.C.A. Bacău, emite ordinul de salarizare și transmite mai departe către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț fondul necesar achitării salariilor.

În aceste condiții, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău va emite alte decizii, dar, pentru aducerea la îndeplinire a acestor decizii, va trebui să și vireze sumele necesare.

Recurenții- reclamanți consideră că în lipsa obligării acestui intimat la plata diferențelor salariale, s-ar găsi în situația de a nu-și vedea finalizate demersurile în obținerea drepturilor, Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț neputând să achite aceste sume în lipsa unei obligații în sarcina Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău de a vira sumele, sentința de față, așa cum a fost ea admisă, rămânând fără finalitate, fără posibilitate de punere în executare, în continuare, fiind evocată de către recurenți practica judiciară a altor instanțe, în dosare similare.

În recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a criticat sentința recurată pentru nelegalitate, invocând, în esență, următoarele motive:

După enunțarea evoluției legislative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pornind de la Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență nr. 83/2014, introducerea alin. (5

1

) după alin. (5) la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, apoi O.U.G. nr. 57/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, la nivelul parchetelor de pe lângă curțiel de apel au fost emise noi decizii de salarizare, prin care s-a dispus reclacularea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 35/2015, începând cu data de 1 octombrie 2016.

În aceste condiții, a apreciat recurentul-pârât că soluția instanței de fond echivalează cu modificarea legilor de salarizare, fiind evident că legiuitorul nu a înțeles să reglementeze salarizarea personalului plătit din fonduri publice în modalitatea stabilită prin sentința recurată, fiind încălcat astfel și principiul separației puterilor în stat, atributul legiferării aparținând puterii legislative.

Un alt motiv de nelegalitate a sentinței recurate este, în opinia recurentului, încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1997, în sensul că Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care a avut ca obiect aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2016 nu poate opera retroactiv.

Astfel, prin raportare la această decizie a Curții Constituționale, la nivelul Ministerului Public au fost emise acte administrative de salarizare prin care, începând cu 1 august 2016, diferitele categorii profesionale au beneficiat de drepturi salariale majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare, prin aplicarea la indemnizație de încadrare brută lunară a valorii de referință sectorială majorată cu 18%, acesta reprezenrând la acea dată nivelul maxim în plată la nivelul Ministerului Public, iar, ulterior, s-a dispus reclacularea începând cu data de 1 octombrie 2016 a drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, avându-se în vedere Ordinele nr. 283/25.10.2016 și nr. 350/28.11.2016 ale Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În concluzie, a susținut recurentul că sentința instanței de fond este dată cu greșita interpretare și aplicare a legii, creșterile salariale care fac obiectul prezentei acțiuni neputând fi acordate anterior datei de 1 octombrie 2016, întrucât anterior acestei date nu existau în plată astfel de drepturi la nivelul familiei ocupaționale Justiție.

Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, înregistrată la 23.07.2018, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Prin ordinele contestate emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, s-a dispus ca, începând cu data de 01.10.2016, personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul parchetelor arondate să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază, calculat prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție din cadrul instanțelor arondate Curții de Apel Bacău.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au formulat contestație administrativă, sub aspectul modului de calcul al drepturilor salariale, solicitând ca nivelul maxim al indemnizației de încadrare brută să fie stabilit prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 20.01.2014, majorată cu 10%, de la data de 01.12.2015. Contestația a fost respinsă ca nefondată, avându-se în vedere că din relațiile primite de la celelalte parchete ar rezulta că, până la data de 01.10.2016, la stabilirea drepturilor salariale ale personalului auxiliar și conex nu a fost avută în vedere valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel că nu există temei ca, pentru perioadă anterioară datei de 01.10.2016, să fie avută în vedere, la stabilirea salariului de bază, valoarea de referință sectorială de 405 RON.

Reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu cererea de față, prin care au solicitat revocarea deciziilor nr. 6/01.02.2017, nr. 7/01.02.2017, nr. 28/16.02.2017 și nr. 29/16.02.2017 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, emiterea unor noi decizii de salarizare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, la care să se adauge majorarea de 10% prevăzută de Legea 295/2015, plata diferenței dintre venitul efectiv plătit și cel cuvenit urmare recalculării, diferențe ce urmează să fie actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, acțiunea fiind admisă în parte.

În ce privește recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte constată că principala critică de nelegalitate formulată de aceștia privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, susținând recurenții că, deși plata efectivă a drepturilor salariale se efectuează de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, totuși, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău primește fondurile bănești pentru plata salariilor pentru toți salariații din cadrul P.C.A. Bacău, emite ordinul de salarizare și transmite mai departe către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț fondul necesar achitării salariilor.

Înalta Curte apreciază întemeiată această critică, reținând că deși nu deține calitatea de ordonator principal de credite pârâtul exercită atribuția plății efective a acestor drepturi.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu este obligat, în sine, efectiv, să achite diferențele și drepturile salariale solicitate de reclamanți, ci să efectueze demersurile necesare în vederea plății acestor drepturi, obligație care se înscrie în sfera atribuțiilor legale ce-i revin recurentului-pârât.

Astfel, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituția angajatoare, în calitatea sa de ordonator principal de credite, iar recurentului-pârât îi revine obligația asigurării cadrului necesar efectuării plății, respectiv, a îndeplinirii tuturor operațiunilor și formalităților de ordin administrativ care să permită încasarea de către recurenții-reclamanți a sumelor ce li se cuvin în urma pronunțării hotărârii judecătorești.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău este emitentul ordinului de salarizare, astfel că, nu prezintă relevanță faptul că acesta are rolul de a vira banii, și, de asemenea, nici că recurenții- reclamanți sunt angajați de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza sub aspectul excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

În cauză, reclamanții, personal auxiliar în cadrul recurentului-pârât, contestă modalitatea de calculare a drepturilor salariale, solicitând recalcularea și plata acestora în cuantumul cuvenit, potrivit legii, respectiv, obligarea la emiterea de noi ordine de încadrare salarială, dar și la plata sumelor cuvenite.

Cât timp plata drepturilor salariale presupune recunoașterea dreptului la o anumită modalitate de calcul și la un anumit cuantum, aspecte executabile prin concursul său, apărările recurentului-pârât, factor decizional în materie, greșit însușite de către instanța de fond, în sensul că plata s-ar face de către parchetele de pe lângă tribunale, sunt neîntemeiate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o analiză greșită excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU, motiv pentru care, constatând că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.., va admite recursul declarat de reclamanți, va casa în parte sentința recurată și rejudecând: va respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive, și va obliga pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău la plata diferențelor salariale solicitate de reclamanți prin acțiunea introductivă; vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

În ce privește recursul declarat de pârât:

În esență, recurentul- pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a criticat faptul că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, atât în ceea ce privește data de la care s-a dispus acordarea valorii de referință sectoriale, cât și cuantumul acesteia.

Reține instanța că este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că prima instanță a ignorat data de la care se aplică dispozițiile hotârării pronunțate de instanța de contencios constituțional, cu privire la acordarea valorii de referință sectoriale de 405 RON.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel București dispozițiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor, așa cum a considerat pârâtul.

Așa fiind, va fi înlăturată apărarea recurentului că egalizarea indemnizațiilor se putea face numai după pronunțarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordrea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât sub acest critica pârâtului apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referință de 405 RON, Înalta Curte reține că este nefondată critica pârâtului privind aplicarea acesteia numai după data de 01.10.2016, dată la care ordonatorii de credite au stabilit că aceasta este valoarea avută în vedere pentru familia ocupațională "Justiție".

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Astfel, în cadrul pârâtului Ministerul Justiției în luna decembrie 2014 nivelul maxim de salarizare în plată era unul ce aduna la valoarea de referință sectorială de 291,98 RON majorările de 5%, 2% și 11% obținute de unii judecători prin hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, rezultând deci o valoare de referință sectorială totală de 347,10 RON, confirmată de altfel și de Ordinul ministrului justiției nr. 4680/C/12.12.2016, în luna decembrie 2014 (deci inclusiv la 09.04.2015), la ordonatorul principal de credite Ministerul Justiției existând un nivel maxim de 347,10 RON al valorii de referință sectorială de care beneficiau judecătorii, asa cum acesta recunoaște inclusiv prin motivele de recurs.

Deși valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (ordonator principal de credite), începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a adoptării Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, prin sentința civilă nr. 48/13.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin Decizia din data de 22.06.2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziții de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentință producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referință sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupațională "Justiție".

În același sens este de altfel și jurisprudența constantă a celorlalte instanțe, prin care s-a reținut data de 09.04.2015 pentru acordarea valorii de referință de 405 RON, de exemplu sentința civilă nr. 3706 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Cluj și sentința civilă nr. 2194 din 15.12.2016 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

În acest context, urmează să fie înlăturată și critica recurentului-pârât în sensul că au fost stabilite în mod corect drepturile salariale, începând cu 1 august 2016, pentru diferitele categorii profesionale, acestea fiind majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare, prin aplicarea la indemnizație de încadrare brută lunară a valorii de referință sectorială majorată cu 18%, acesta reprezentând la acea dată nivelul maxim în plată la nivelul Ministerului Public, iar, ulterior, s-a dispus reclacularea începând cu data de 1 octombrie 2016 a drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, avându-se în vedere Ordinele nr. 283/25.10.2016 și nr. 350/28.11.2016 ale Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât nu se putea aplica un alt coeficient pentru o perioadă anterioară datei de 1 octombrie 2016.

Amintește instanța de control judiciar că potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalității actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptățită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale, care este compus atât din debitul principal, cât și din beneficiul nerealizat.

Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reține că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinul de salarizare cu indemnizația de încadrare raportat la valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, astfel cum prevedeau dispozițiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamanților, în înțelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii fiind îndeplinite.

Prin urmare, reclamanții au dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența de drepturi salariale dintre suma încasată cu titlu de indemnizație și suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 la zi.

În privința cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflație, precum și a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 1323 din 21 martie 2018, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive și obligă pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU la plata diferențelor salariale solicitate de reclamanți prin acțiunea introductivă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU împotriva sentinței civile nr. 1323 din 21 martie 2018, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2020.

Cu opinie separată, în sensul:

Respinge recursurile declarate de reclamanții A., B., C., D. și E. și de pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU împotriva sentinței civile nr. 1323 din 21 martie 2018, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Opinia separată vizează numai modul de soluționare al recursului formulat de reclamanți cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău referitor la capătul de cerere vizând plata diferențelor salariale solicitate de reclamanți prin acțiunea introductivă.

Față de acest aspect, în opinia separată, concordant celor reținute prin sentința recurată, consider că pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu are legitimare procesuală pasivă în raport cu capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat plata diferențelor salariale pentru următoarele considerente:

Așa cum a reținut și instanța de fond, reclamantii au calitatea de personal auxiliar și conex în cadrul Parchetului de pe lângă Judecatoria Roman.

Potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunțată în recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față) și a dispozițiilor art. 93 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privința acestei cereri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

Totodată, recurentul pârât nu poate fi obligat și la plata drepturilor salariale restante, deoarece o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina sa, ci în sarcina parchetului cu personalitate juridică în cadrul căreia reclamanții funcționează.

Potrivit art. 131 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, bugetul pentru parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii este gestionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea potrivit art. 89 alin. (3) din Legea nr. 304/2004: "Parchetele de pe lângă curțile de apel și parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică." iar art. 93 din aceeași lege arată că: "Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terțiari de credite."

Astfel, în raport de obligațiile ce revin pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite personalului care activează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătoriile din circumscripția sa nu poate să atragă obligarea acestuia la plata efectivă a drepturilor salariale numai prin prisma calității de ordonator secundar de credite.

Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între recurenții-reclamanți și parchetul cu presonalitate juridică în cadrul căruia aceștia își desfășoară activitatea, în speță Parchetul de pe lîngă Tribunalul Neamț, imediat ierarhic superior Parchetului de pe lângă Judecatoria Roman unde activează aceștia, și al cărui prim-procuror are calitatea de ordonator de credite, în timp ce pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău are calitatea de ordonator secundar de credite, gestionând bugetele parchetelor din raza sa de competență, plata efectivă a drepturilor salariale se face în speță de către Parchetul de pe lîngă Tribunalul Neamț, al cărui prim-procuror este ordonator terțiar de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Se are în vedere mutatis mutandis și că problema existenței unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Pentru considerentele expuse opinez în sensul că, în sarcina pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamanți, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț.