ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2156/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, solicitând instanței: constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a soluționa contestațiile ce au fost înregistrate sub nr. x/2017- în ce privește pe B., nr. 57/49173/2017- în ce privește pe A., și nr. 58/49173/2017- în ce privește pe C.; anularea parțială a Ordinului nr. 1470/C, emis la data de 24.05.2017 și emiterea unui nou ordin de salarizare pentru fiecare reclamant în parte, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015- până la 01.10.2016, sumă ce urmează a fi majorată cu 10%, având în vedere Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015, conform art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015; în subsidiar, în măsura în care se va considera că în cadrul întregii familii ocupaționale "justiție" nu erau în plată la data de 09.04.2015 salarii cuprinzând indemnizații de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, au solicitat să se aibă în vedere existența în plată la acel moment a unor indemnizații de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 347,10 RON, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4442 din 21 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B., A. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, și a anulat în parte Ordinul Ministerului Justiției nr. 1470/C/24.05.2017, în ceea ce-i privește pe reclamanți, cu consecința obligării pârâtului la a emite reclamanților ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, astfel: - producătoare de efecte juridice în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON; - producătoare de efecte juridice începând cu data de 01.12.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea sentinței pronunțate de instanța de fond și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În susținerea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul- pârât a relevat, pe scurt, situația în fapt în cauză, și a criticat sentința recurată ca fiind nelegală, în dezvoltarea motivelor de fapt și de drept ale recursului invocând, în esență, următoarele motive: Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond în mod eronat a respins excepția inadmisibilității invocate de Ministerul Justiției, în condițiile în care reclamanții nu au înțeles să respecte procedura specială prevăzută de art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară, respectiv, să conteste ordinele de salarizare la data la care au constatat diferențele salariale, așa încât, eventuale diferențe ar putea fi avute în vedere numai de la data la care s-a solicitat emiterea unui nou ordin. Pe fond, recurentul- pârât a susținut că instanța de fond, fără temei legal a admis acțiunea reclamanților, în sensul calculării indemnizației acestora în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, în condițiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată această VRS, în acest sens, recurentul făcând trimitere la Ordinul M.J. nr. 4680/C/2016, care, se arată, a fost emis în baza art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a I.C.C.J.- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 și, mai ales, ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, privind excepția de neconstituționalitate a art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016. Totodată, a mai arătat recurentul - pârât, ținând cont de stabilirea unei noi indemnizații de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii, a fost emis Ordinul M.J. nr. 219/C/01.02.2017, care a modificat Ordinul M.J. nr. 4680/C/2016, evidente fiind la speță cele prevăzute la art. 1 alin. (1) și art. 2 din Ordin. În consecință, față de textele legale invocate și având în vedere că valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii din data de 1 octombrie 2016 și, totodată, în conformitate cu art. 3 1 din O.U.G. nr. 57/2015, care prevede nivelul maxim în plată, se poate observa, arată recurentul, că reclamanții nu au niciun temei legal de a pretinde aplicarea valorii de referință sectorială de 405 RON, de la 9.04.2015, în condițiile în care această valoare de referință a fost folosită, deci, era în plată, din data de 1.10.2016. Recurentul- pârât a mai susținut că în cuprinsul art. 1 alin. (2) din Ordinul M.J. nr. 4680/C/21.12.2016 s-a prevăzut că emiterea ordinelor de stabilire a drepturilor salariale și plata acestora urmează a se efectua după finalizarea calculelor, în urma centralizării datelor necesare comunicate de ordonatorii secundari și terțiari de credite, menționând, în acest sens, că reclamanților le-a fost comunicat Ordinul M.J. nr. 1489/C/2017, prin care, la pozițiile din Anexa la Ordin, reclamanților le-au fost stabilite drepturile salariale la nivel maxim, așa cum prevede legislația în vigoare. De observat, în fine, susține recurentul, este și faptul că, începând cu luna februarie 2017, intimații- reclamanți au primit indemnizațiile majorate cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din Ordinul M.J. nr. 219/C/01.02.2017, "pentru drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2017, urmând ca, după efectuarea calculelor în vederea stabilirii diferențelor și asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției, să fie plătite și diferențele rezultate pentru perioada anterioară.

Apărările formulate în cauză Intimatul- reclamant C. și, respectiv, intimatele- reclamante B. și A., au formulat întâmpinări, prin care, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței civile recurate, ca legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele: Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac. Întrucât cauza de față are drept obiect emiterea unui ordin de încadrare salarială, în acord cu prevederile legale invocate de reclamantă, în stabilirea interesului procesual în susținerea recursului se au în vedere și evenimentele survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate, respectiv, actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinței recurate. Înalta Curte reține că, potrivit înscrisurilor de la dosar, la data de 21.12.2016 și, respectiv, 01.02.2017, recurentul- pârât Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 4680/C/2016 și, ulterior, Ordinul nr. 219/C/2017, prin care a recalculat cuantumul indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor cuvenite intimaților-reclamanți, la nivelul maxim permis de prevederile legale, începând cu data de 09.04.2015, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, și, mai târziu, Ordinul nr. 1489/C/2017. Totodată, susține că reclamanților le-au fost achitate diferențele salariale rezultate din aplicarea acestor ordine. În raport de aceste împrejurări, Înalta Curte reține că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual în susținerea recursului, având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin sentința de fond, cu efectul recunoașterii pretențiilor reclamanților. Prin urmare, interesul de a acționa al pârâtului nu mai este actual, potrivit art. 33 din C. proc. civ., astfel că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind lipsit de interes. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul, ca fiind lipsit de interes.