ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6753/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, în conformitate cu Anexa VI, cap. VIII, art. 7 alin. (2) din Legea nr. 284/2010 și art. 8, în ref. la art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, plângere împotriva modului de soluționare de către pârât a contestației prealabile formulate împotriva Ordinului comun nr. 1476/C din data de 24.05.2017, și, pe cale de consecință, a solicitat instanței să dispună anularea parțială a Ordinului de salarizare comun mai sus-enunțat și obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamant cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10%, având în vedere Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata/punerea la dispoziția ordonatorilor secundari de credite a diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale de 405 RON și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar, până la data plății efective.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1019 din 07 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Ministerului Justiției, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata/punerea la dispoziție a diferențelor salariale; a respins excepția prescripției, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției; a anulat în parte Ordinul M.J. nr. 1476-C/24.05.2017 în ceea ce privește VRS aplicabilă drepturilor salariale ale reclamantului pe perioada 09.04.2015-01.10.2016; a obligat pârâtul M.J. la emiterea unui nou ordin prin care sa recalculeze drepturile salariale ale reclamantului: - pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015, și - pe baza unei VRS de 445,5 RON, pe perioada 01.12.2015-01.10.2016; a respins capătul de cerere având ca obiect plata/punerea la dispoziție a diferențelor salariale, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, în sensul admiterii excepției prescripției și respingerii acțiunii, ca prescrisă, iar, pe fond, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul- pârât a criticat sentința primei instanțe ca fiind nelegală, invocând, în esență, următoarele motive:

În primul rând, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a respins eronat excepția prescripției invocată în cauză.

În această privință, recurentul- pârât a arătat că a invocat excepția în baza art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 și motivat de faptul că reclamantul nu a atacat și ordinele emise începând cu 9.04.2015, așa încât, cererea prin care pretinde diferențele salariale pentru o perioadă în care nu a parcurs procedura prealabilă în termen legal, apare ca fiind prescrisă, ceea ce impune admiterea recursului, casarea hotărârii și respingerea acțiunii, ca fiind prescrisă, față de temeiul invocat.

Recurentul a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond este criticabilă și în ce privește fondul cauzei, în sensul că, instanța a admis acțiunea reclamantului făcând o aplicare eronată a legislației în vigoare, în condițiile în care, susține acesta, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON, susținere necontestată de intimatul-reclamant.

În susținere, recurentul- pârât a arătat următoarele:

La data de 21.12.2016, a fost emis O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a I.C.C.J.- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 și, mai ales ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, privind excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

Prin Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a art. 3 alin. (1)

1

- (1)

4

din OU.G. nr. 57/2015, introduse prin O.U.G. nr. 43/2016, recurentul arătând neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, subliniată chiar și prin Decizia nr. 839/2009 a CCR și, astfel, consideră că pretențiile reclamanților pe o perioadă anterioară acestora, nu sunt admisibile.

Totodată, recurentul- pârât a arătat că, ținând cont de stabilirea unei noi indemnizații de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii, a fost emis O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017, care a modificat O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016, citând prevederile art. 1 alin. (1) și art. 2 din acesta.

În consecință, față de textele legale invocate și având în vedere că valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost folosită de I.C.C.J. și C.S.M. din data de 1 octombrie 2016 și, totodată, în conformitate cu art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, care prevede nivelul maxim în plată, recurentul-pârât consideră că intmații- reclamanți nu au niciun temei legal de a pretinde aplicarea V.R.S. de 405 RON de la data de 9.04.2015, în condițiile în care, această valoare de referință a fost folosită, deci era în plată, din 1.10.2016.

Așadar, în contextul celor mai sus- arătate, recurentul- pârât apreciază că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, începând cu data de 9.04.2015, făcând o aplicare incorectă a legii.

În fine, recurentul- pârât a subliniat că, începând cu luna februarie 2017, intimatul-reclamant a primit indemnizația majorată cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017.

Intimatul- reclamant nu a formulat întâmpinare în recurs.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, pe calea acțiunii în contencios administrativ deduse judecății, reclamantul a solicitat, în principal, anularea parțială a Ordinului comun nr. 1476/C din data de 24.05.2017 emis de Ministerul Justiției, și obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită noi ordine de salarizare în conformitate cu prevederile legale și cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014.

Având în vedere calificarea pe care prima instanță a dat-o demersului judiciar al reclamantului, pe care l-a încadrat în prevederile generale ale Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că recursul este admisibil, în temeiul art. 20 din actul normativ menționat.

Verificând sentința recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește critica referitoare la soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, pentru depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că nu pot fi primite, fiind nefondate. Intimatul- reclamant a formulat, în data 30 iunie 2017 plângere prealabilă adresată emitentului actului contestat, Ordinul comun nr. 1476/C din data de 24.05.2017 emis de Ministerul Justiției (și nu împotriva ordinelor emise începând cu 9.04.2015, cum greșit susține recurentul), astfel că, inclusiv, față de depunerea acțiunii în instanță, la 5 septembrie 2017, termenul prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a fost respectat.

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte constată, de asemenea, că și aceste critici sunt nefondate.

Intimatul- reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect, în esență, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor ordine de încadrare salarială, cu stabilirea unui cuantum al salariului de bază și al sporurilor la nivelul maxim acordat personalului cu funcții similare, conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Problema centrală a cauzei constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5

1

) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al aceluiași articol 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Or, în contextul în care autoritatea legiuitoare a înțeles să aprobe cu modificări O.U.G. nr. 83/2014, în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, aceasta fiind motivarea amendamentului ce a condus la adoptarea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, este greu de susținut, și mai mult decât discutabil din punct de vedere al respectării prevederilor art. 16 din Constituția României, că eliminarea unor atare discriminări a avut în vedere doar anumite categorii de salariați și nu toți destinatarii actului normativ în discuție, aflați în aceeași situație, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație.

Concluzia Curții de apel este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5

1

) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar și obligația de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

În concluzie, aprecierea recurentului-pârât că în mod nelegal a fost admisă cererea intimatului- reclamant de acordare a valorii de referință sectorială începând cu 09.04.2015 nu poate fi reținută.

De asemenea, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor și procurorilor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

Către această dezlegare conduc și principiile reglementate de art. 3 din aceeași Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările și completările ulterioare, în special cel definit la lit. c):

"echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetari."

Înalta Curte constată, astfel, că în mod legal instanța a reținut obligația recurentului-pârât Ministerul Justiției de a emite ordinele de salarizare pentru perioada 09.04.2015- 01.10.2016 în favoarea intimatului- reclamant, care să cuprindă un cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară și al sporurilor la nivelul maxim pentru funcțiile deținute prin raportare la o valoare de referință de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015 aplicabilă de la 01.12.2015.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului- pârât sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. nefiind fondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul- pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 1019 din 07 martie 2018, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2020.