ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4509/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F. F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD. și EE. au chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, CURTEA DE APEL BACĂU, TRIBUNALUL BACĂU și TRIBUNALUL NEAMȚ, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtului Ministerul Justiției reprezentant de Ministrul Justiției să emită dispoziții de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015 la care să se adauge toate majorările/creșterile salariale acordate, inclusiv majorarea în procent de 10% începând cu 01.01.2016 majorare prevăzută de Legea nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, conform prevederilor Legea nr. 71/2015, la zi și în continuare; obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului prin emiterea unor noi ordine de salarizare, potrivit pct. 1 din prezenta cerere, a diferenței dintre venitul pe care l-am fi obținut potrivit cu Lg. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON pentru perioada 09.04.2015-01.01.2016) și a diferenței dintre venitul pe care l-am fi obținut potrivit Legii nr. 293/2015 coroborata cu Lg. 71/2015 (cu indemnizația calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 4051ei + 10% pentru perioada 01.01.2016- la zi) și venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referință sectorială de 291.98 RON), sume care vor fi actualizate în raport cu indicele de inflație, și la care se vor aplica dobânda legală penalizatoare conform O.G. nr. 13/2011 și dobânda Ia dobândă prevăzută de art. 1489 C. civ., calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3657 din 12 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins, pe cale de consecință, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepțiile inadmisibilității și a prescripției invocate de pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind neîntemeiate; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Curtea de Apel Bacău, ca fiind neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții AA., Z., FF., C., D., GG., A., B., DD., E., G., H., I., J., K., N., M., F. Chiriac)F., L., O., CC., P., BB., Q., R., S., T., U., V., W., X. și Y., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției prin reprezentant Ministrul Justiției, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău și Tribunalul Neamț; a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, precum și cu luarea în considerare a unei majorări de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, începând cu data de 01.01.2016, și a obligat pârâții la luarea măsurilor necesare plății diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform dispozițiilor prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, solicitând admiterea recursului și casarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii excepțiilor inadmisibilității și a prescripției invocate, și respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, pe de o parte, respectiv, ca prescrisă pe de altă parte, iar, pe fond, respingerea acțiunii formulate de reclamanți, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul- pârât a criticat sentința primei instanțe ca fiind nelegală, invocând, în esență, următoarele motive:

În primul rând, prin hotărârea pronunțată instanța de fond a respins eronat excepția inadmisibilității, în condițiile în care reclamanții nu au urmat în termen legal procedura prevăzută de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010; având în vedere că reclamanții au solicitat drepturi bănești într-un alt cuantum decât cel stabilit prin ordine ale ministrului justiției, prin care s-au stabilit indemnizațiile, instanța trebuia să rețină incidența dispozițiilor legii speciale de salarizare, care stabilesc expres modalitatea de contestare a stabilirii drepturilor salariale, prevederi derogatorii de la Codul Muncii.

Recurentul- pârât susține că motivarea instanței de fond în ce privește neparcurgerea procedurii prealabile, în sensul că, pe de o parte, reclamanții nu au contestat drepturile salariale neapreciindu-le nelegale, iar, pe de altă parte, că reclamanții au dedus judecății pretenții derivând din acte normative adoptate în cursul anilor 2014, 2015, nu poate fi primită, având în vedere că, în cazul nemulțumirii reclamanților față de ordinele de salarizare, atât în ce privește stabilirea drepturilor, cât și a actelor normative care au stat la baza acestora, intimații- reclamanți erau obligați să parcurgă procedura administrativă, în baza textelor legale menționate.

În ce privește cea de-a doua excepție, invocată în baza art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, recurentul- pârât precizează că această excepție a fost invocată în subsidiar, în cazul respingerii excepției inadmisibilității, și motivat de faptul că intimații- reclamanți nu au atacat și ordinele emise începând cu 9.04.2015, așa încât, cererea prin care pretind diferențele salariale pentru o perioadă în care nu a parcurs procedura prealabilă în termen legal, apare ca fiind prescrisă, ceea ce impune admiterea recursului, casarea hotărârii și respingerea acțiunii, ca fiind prescrisă, față de temeiul invocat.

Recurentul-pârât a mai susținut că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond, fără temei legal, a admis acțiunea reclamanților, în sensul calculării indemnizațiilor acestora în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9.04.2015, în condițiile în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON.

În susținere, recurentul- pârât a arătat următoarele:

La data de 21.12.2016, a fost emis O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a I.C.C.J.- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 și, mai ales ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, privind excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

Prin Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a art. 3 alin. (1)

1

- (1)

4

din OU.G. nr. 57/2015, introduse prin O.U.G. nr. 43/2016, recurentul arătând neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, subliniată chiar și prin Decizia nr. 839/2009 a CCR și, astfel, consideră că pretențiile reclamanților pe o perioadă anterioară acestora, nu sunt admisibile.

Totodată, recurentul- pârât a arătat că, ținând cont de stabilirea unei noi indemnizații de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii, a fost emis O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017, care a modificat O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016, citând prevederile art. 1 alin. (1) și art. 2 din acesta.

În consecință, față de textele legale invocate și având în vedere că valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost folosită de I.C.C.J. și C.S.M. din data de 1 octombrie 2016 și, totodată, în conformitate cu art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, care prevede nivelul maxim în plată, recurentul-pârât consideră că intmații- reclamanți nu au niciun temei legal de a pretinde aplicarea V.R.S. de 405 RON de la data de 9.04.2015, în condițiile în care, această valoare de referință a fost folosită, deci era în plată, din 1.10.2016.

Așadar, în contextul celor mai sus- arătate, recurentul- pârât apreciază că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, acordându-le diferențe salariale începând cu data de 9.04.2015, depășindu-și în acest mod atribuțiile puterii judecătorești, făcând o aplicare incorectă a legii.

Totodată, recurentul- pârât a mai arătat că în cuprinsul art. 1 alin. (2) din O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016 s-a prevăzut că emiterea ordinelor de stabilire a drepturilor salariale și plata acestora urmează a se efectua după finalizarea calculelor, în urma centralizării datelor necesare comunicate de ordonatorii secundari și terțiari de credite, prin urmare, arătând totodată, că începând cu luna februarie 2017, intimații- reclamanți au primit indemnizațiile majorate cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017.

În fine, în ce privește dispoziția instanței privind obligarea pârâților la luarea măsurilor ce se impun în vederea plății drepturilor, recurentul-pârât amintește că atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare a reclamanților potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiției de a vira banii, și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate, obligație care de altfel, arată recurentul, incumbă Tribunalului Bacău, instanță cu personalitate juridică al cărei președinte este ordonator terțiar de credite, întrucât intimații își desfășoară activitatea ca judecători la Judecătoria Bacău.

Intimații- reclamanți nu au formulat întâmpinare în recurs.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 18 septembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, pe calea acțiunii în contencios administrativ deduse judecății, reclamanții au solicitat, în principal, obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită noi ordine de salarizare în conformitate cu prevederile legale și cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014.

Având în vedere calificarea pe care prima instanță a dat-o demersului judiciar al reclamanților, pe care l-a încadrat în prevederile generale ale Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că recursul este admisibil, în temeiul art. 20 din actul normativ menționat.

Verificând sentința recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia."

În doctrina relevantă se apreciază că reglementarea procedurii administrative prealabile este pe deplin justificată, având ca scop atât protecția autorității publice emitente care, prin repararea eventualelor erori săvârșite cu ocazia emiterii actului, poate evita chemarea sa în judecată în calitate de pârât, suportarea unor cheltuieli suplimentare ori plata unor daune mai mari și chiar lezarea prestigiului său prin pierderea unui proces public, cât și pe cea particularului care are posibilitatea de a obține anularea actului printr-o procedură mai simplă și scutită de taxă de timbru.

De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale s-a arătat că norma în discuție reprezintă un mijloc de remediere a eventualei nelegalității a actului administrativ atacat, prin examinarea lui de către organul emitent sau de către organul ierarhic superior (Decizia nr. 184 din 6 martie 2007).

Potrivit dispozițiilor art. 193 alin. (2) C. proc. civ., neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.

Ca atare, se poate observa faptul că voința legiuitorului a fost în sensul că interesul procesual nu mai este unul public, ci unul privat, mai precis, al celui în favoarea căruia se recunoaște dreptul de a o invoca.

În cauza pendinte, intimații-reclamanți au solicitat, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, drepturi salariale derivând din acte normative adoptate succesiv, în anii 2014 și 2015, din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, și astfel cum au fost interpretate prin decizii ale Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a urmărit înlăturarea situației de plată a unor remunerații diferite pentru aceleași condiții de vechime și, respectiv, de muncă.

În condițiile în care procedura prealabilă a fost concepută ca o cale ce poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obține mai rapid rezolvarea diferendului prin recunoașterea dreptului sau interesului legitim vătămat fără mijlocirea instanței, și cum intimații- reclamanți, în speță, nu contestă, în sine, drepturile salariale ce le-au fost calculate, ci solicită obligarea la recunoașterea unui drept, excede prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 susținerea recurentului- pârât conform căreia aceștia erau ținuți să formuleze contestație/plângere prealabilă, nefiind necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Ca atare, contrar celor susținute de către recurentul- pârât, cererea de chemare judecată este admisibilă, partea nefiind ținută a respecta prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește critica referitoare la soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, pentru depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, nefiind fondată. Intimații- reclamanți nu contestă un anumit Ordin de salarizare, spre a fi necesar a formula plângere prealabilă adresată emitentului actului contestat, cu atât mai puțin, împotriva ordinelor emise începând cu 9.04.2015, cum greșit susține recurentul.

Ca atare, așa cum legal a reținut și instanța de fond, acțiunii deduse judecății nu îi este aplicabil termenul prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În fine, în ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte constată, de asemenea, că și aceste critici formulate de recurentul- pârât sunt nefondate.

Intimații- reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect, în esență, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor ordine de încadrare salarială, cu stabilirea unui cuantum al salariului de bază și al sporurilor la nivelul maxim acordat personalului cu funcții similare, conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Problema centrală a cauzei constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5

1

) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al aceluiași articol 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Or, în contextul în care autoritatea legiuitoare a înțeles să aprobe cu modificări O.U.G. nr. 83/2014, în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, aceasta fiind motivarea amendamentului ce a condus la adoptarea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, este greu de susținut, și mai mult decât discutabil din punct de vedere al respectării prevederilor art. 16 din Constituția României, că eliminarea unor atare discriminări a avut în vedere doar anumite categorii de salariați și nu toți destinatarii actului normativ în discuție, aflați în aceeași situație, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație.

Concluzia Curții de apel este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5

1

) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar și obligația de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

În concluzie, aprecierea recurentului-pârât că în mod nelegal a fost admisă cererea intimaților- reclamanți de acordare a valorii de referință sectorială începând cu 09.04.2015 nu poate fi reținută.

De asemenea, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor și procurorilor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

Către această dezlegare conduc și principiile reglementate de art. 3 din aceeași Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările și completările ulterioare, în special cel definit la lit. c):

"echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetari."

Înalta Curte constată, astfel, că în mod legal instanța a reținut obligația recurentului-pârât Ministerul Justiției de a emite ordinele de salarizare pentru perioada 09.04.2015- 01.10.2016 în favoarea intimaților- reclamanți care să cuprindă un cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară și al sporurilor la nivelul maxim pentru funcțiile deținute prin raportare la o valoare de referință de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015 aplicabilă de la 01.12.2015.

Prima instanță, consecutiv obligației instituite în sarcina Ministerului Justiției de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamanți, a obligat pârâții la luarea măsurilor necesare plății diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform dispozițiilor hotărârii, actualizat cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Instanța a obligat pârâții la luarea măsurilor pentru plata drepturilor salariale, însă, din considerentele sentinței recurate, rezultă că instanța a reținut obligația pârâtului Ministerul Justiției de a emite ordinele de salarizare pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016 în favoarea reclamanților care să cuprindă un cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară și al sporurilor la nivelul maxim pentru funcțiile deținute prin raportare la o valoare de referință de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015 aplicabilă de la 01.12.2015, pârâții Tribunalul Bacău, respectiv, Tribunalul Neamț, urmare a emiterii ordinelor de către pârâtul Ministerul Justiției, având obligația de a face plata acestor drepturi salariale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului- pârât sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. nefiind fondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul- pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 3657 din 12 octombrie 2017, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2020.