ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2425/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională Pentru Integritate, să se constate că starea de incompatibilitate, stabilită față de acesta pentru perioada septembrie 2009 - 29.08.2012 a încetat, conform art. 91, alin. (1

1

) din Legea nr. 161/2003, și faptul că asupra stării de incompatibilitate stabilită de pârâtă a intervenit prescripția extinctivă, conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 187 din 23 octombrie 2019, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamant ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul susține că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, prin aceea că nu a analizat cauza pentru care a fost învestită, respingând acțiunea reclamantului ca inadmisibilă pentru motivul că acesta nu a solicitat anularea unui act administrativ.

În ipoteza în care nu ar fi fost îndeplinite condițiile pentru ca speța de față să fie judecată de secția de contencios administrativ, prima instanță era datoare să-și decline competența în favoarea unei instanțe de drept comun, susține recurentul, fiind nelegală soluția de respingere a acțiunii ca fiind inadmisibilă în acest context.

În mod greșit reține instanța de fond că reclamantul nu face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri, arătând recurentul că a contestat raportul de evaluare în cadrul dosarului nr. x/2015 iar prin acțiunea de față a solicitat să se constate că raportul de evaluare a rămas fără obiect.

Totodată, o altă critică la adresa legalității sentinței civile recurate vizează omisiunea instanței fondului de a se pronunța asupra capătului de cerere referitor la prescripție, astfel că pentru toate motivele dezvoltate în cererea de exercitare a căii de atac, recurentul reclamant solicită casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond și, în subsidiar, rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Sintetizând circumstanțele cauzei, instanța de control judiciar constată că reclamantul A. a învestit Curtea de Apel Ploiești cu o acțiune prin care solicită să se constate că starea de incompatibilitate stabilită de intimata ANI pentru perioada septembrie 2009 - 29.08.2012 a încetat conform art. 91, alin. (1) indice 1 din Legea nr. 161/2003 precum și faptul că asupra stării de incompatibilitate stabilite de ANI a intervenit prescripția extinctivă, conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

În esență, reclamantul a arătat că din Raportul de evaluare nr. x/29.11.2013, întocmit in lucrarea nr. 55493/S/II/06.05.2011, a rezultat faptul că A., în exercitarea funcției de viceprimar al comunei Filipeștii de Pădure în mandatele iunie 2008- iunie 2012 și iunie 2012 - iunie 2016, ar fi încălcat regimul juridic al incompatibilităților, deoarece în perioada septembrie 2009 - 29.08.2012 a deținut simultan și calitățile de membru in Consiliile de administrație ale instituțiilor publice "Liceul Teoretic Filipeștii de Pădure" și "Liceul Tehnologic Filipeștii de Pădure", precum și în cadrul "S.C. Servicii Apa, Canal, Salubritate Filipeștii de Pădure SRL", societate înființată de Comuna Filipeștii de Pădure.

Reclamantul a învederat instanței că a contestat Raportul de evaluare, însă Curtea de Apel Ploiești a respins contestația prin sentința civilă nr. 97/04.05.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, hotărâre care a rămas definitiva prin respingerea recursului.

Ulterior, au survenit modificări legislative aplicabile in speța de față, astfel, la data de 08.04.2019 a fost promulgată legea de modificare a Legii 161/2003 prin care starea de incompatibilitate a aleșilor locali poate înceta în momentul în care aceștia renunță la una din funcțiile care determină conflictul de incompatibilitate.

De asemenea, la data de 24.03.2019 a intrat in vigoare Legea nr. 54/2019 pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, având articol unic.

La articolul 25 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare, după alin. (4) se introduce un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins: "(5) Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existenta conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condițiile depășirii termenului general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare."

În contextul expus, reclamantul a apreciat ca se impune ca instanța să țină seama de modificările legislative menționate și să se pronunțe în consecință.

Soluționând acțiunea reclamantului, instanța fondului a pronunțat sentința civilă nr. 187 din 23 octombrie 2019, prin care a constatat inadmisibilă cererea reclamantului, în esență pentru faptul că acțiunea, deși a fost formulată în condițiile legii contenciosului administrativ, nu are ca obiect anularea unui act administrativ ori un alt petit din cele prevăzute limitativ prin dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a formulat recurs, criticând hotărârea primei instanțe pentru motivele pe scurt expuse în cele mai sus arătate.

Constată Înalta Curte că niciuna din criticile recurentului reclamant nu este fondată, sentința civilă atacată nefiind susceptibilă de casare.

Astfel, o primă critică a reclamantului este grefată pe dispozițiile art. 488 pct. 3 C. proc. civ., dispoziții ce sancționează hotărârea dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

După cum rezultă explicit din cuprinsul acestor dispoziții, motivul de casare reprezentat de necompetența de ordine publică poate fi invocat numai în contextul în care excepția necompetenței a fost invocată în condițiile legii și prin aceasta este necesară examinarea reglementării referitoare la regimul juridic al excepției de necompetență.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, aceeași regulă fiind aplicabilă și în cazul necompetenței funcționale.

Prin urmare, valorificarea oricărei critici referitoare la necompetența materială sau funcțională a instanței de fond poate avea loc în cadrul recursului, numai dacă o atare problemă a constituit obiectul unei excepții ridicate înaintea primi instanțe, nefiind admisibilă dezbaterea acestui subiect pentru prima dată în calea de atac.

Or, după cum rezultă din economia dosarului, în fața primei instanțe nu a fost invocată excepția necompetenței Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, context în care motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ. urmează a fi înlăturat.

Al doilea motiv de casare invocat de recurentul reclamant vizează dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arătând recurentul reclamant că în mod greșit instanța fondului arată că nicăieri în cuprinsul acțiunii nu se face referire la anularea unui act administrativ.

Nici această critică nu este fondată, subliniind Înalta Curte că prima instanță a sesizat, în acest context, că obiectul acțiunii reclamantului nu vizează anularea unui act administrativ ori cenzurarea refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri, apreciere ce corespunde pe deplin limitelor învestirii, neavând nicio relevanță, sub aspectul admisibilității acțiunii, trimiterile reclamantului la raportul de evaluare ce a fost contestat într-o altă cauză.

Astfel, judecătorul fondului a examinat corect admisibilitatea acțiunii prin raportare la prevederile de principiu ale art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, dispoziții ce conturează obiectul acțiunii în contencios administrativ și care nu permit formularea unei acțiuni în constatare, de genul celei promovate de recurentul reclamant în cauza de față.

În fine, cea de a treia critică la adresa legalității sentinței civile nr. 187 din 23 octombrie 2019 vizează nepronunțarea instanței fondului asupra capătului de cerere privind constatarea intervenirii prescripției, în condițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

Trecând peste faptul că o atare omisiune de pronunțare este doar aparentă, fiind evident că instanța fondului a dat o dezlegare și acestei cereri, din moment ce consideră inadmisibilă acțiunea reclamantului pentru faptul că aceasta nu vizează niciuna din ipotezele prefigurate de art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte subliniază faptul că nepronunțarea instanței fondului asupra unui capăt de cerere, chiar dacă se constată reală o astfel de ipoteză, nu poate forma obiectul criticii în calea de atac a recursului.

Trebuie observate, în această ordine de idei, și dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. În cazul hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare.

Conform prevederilor art. 445 C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444.

În acord cu aceste dispoziții, este evident că omisiunea pronunțării instanței de fond asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale nu poate constitui motiv de casare.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, găsind nefondată critica recurentului reclamant la adresa legalității sentinței civile atacate, va respinge recursul de față ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 187 din 23 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2020.