ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 676/2020

Ședința publică din data de 18 martie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, disjunsă din dosarul nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat constatarea ca abuziva a prevederilor regăsite in Anexa nr. 1 la cererea de chemare in judecata, punctul 5 cu privire la comisionul de procesare si obligarea paratei la restituirea sumelor indicate in anexă pentru încasarea comisionului de acordare aferent contractelor de credit; constatarea ca abuziva a prevederilor regăsite in Anexa nr. 1 la cererea de chemare in judecata, punctul 6 cu privire la comisionul de monitorizare si obligarea paratei la restituirea sumelor indicate in anexa 1 încasarea de pârâtă cu titlu de comision de monitorizare; constatarea ca abuziva a prevederilor regăsite in Anexa nr. 1 punctul 4 la cererea de chemare in judecata cu privire la clauza de modificarea unilaterala a dobânzii; constatarea ca abuziva a prevederilor regăsite in Anexa nr. 1 punctul 7 la cererea de chemare in judecata cu privire la dobânda penalizatoare; plata dobânzilor legale si actualizarea sumelor a căror restituire se solicita cu rata inflațieiși - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 78 din 17 ianuarie 2018 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și a luat act că pârâta nu solicită cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 432 din 12 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 78 din 17 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civilenr. 432 din 12 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că decizia instanței de apel este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din Directiva 93/13, art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 5 din Directiva 93/13.

Recurenții-reclamanțisusțin că instanța de apel în mod eronat a considerat că cererea de apel este neîntemeiată având în vedere că reclamanții au avut posibilitatea de a alege între mai multe variante de credit, în funcție de modul de determinare a dobânzii, iar reclamanții au optat pentru un contract de credit cu dobândă variabilă.

Recurenții-reclamanțisusțin că actul adițional de care face vorbire instanța de apel în decizia recurată nu a fost încheiat decât cu dl. A. nu a fost însușit de d-na B., astfel că acesta nu poate produce efecte în ceea ce o privește, iar actul adițional nu prevede numărul contractului și face referire la un contract din 25.09.2008, dată la care între reclamanțiși bancă nu a fost încheiat nici un contract.

Recurenții-reclamanți precizează că dispozițiile contractuale care prevăd modul de calcul/perceperea dobânzii de către intimată sunt abuzive, nu au fost negociate cu reclamanții, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile șiobligațiilepărților contractante și sunt contrare bunei-credințe, în spiritul Legii nr. 193/2000 și Directivei 93/13/C.E.E.

În continuarea motivării recurenții-reclamanți în susținerea clauzelor abuzive, au prezentat aspecte ale situației de fapt, jurisprudența națională și europeană, considerând că instanța de apel trebuia să constate îndeplinite și celelalte condiții impuse de lege pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 3.7 din contract.

Referitor la perceperea comisionului de procesare și a celui de administrare de către bancă, recurenții reclamanți consideră că, instanța de apel în mod eronat și neîntemeiat a considerat că modul de redactare al clauzelor respective referitoare la comisionul de acordare și la cel de administrare este unul clar, inteligibil, neputându-se reține că prezentarea costurilor băncii este confuză pentru consumator deoarece în cuprinsul contractului de credit au fost explicate clar care sunt costurile aferente contractului de credit.

În ceea ce privește comisionul de procesare (art. 3.12), recurenții-reclamanți consideră că suma de 2633 CHF reținută de către bancă cu titlu de comision de procesare a creditului este excesivă în comparație cu activitatea prestată/demersurile efectuate de către reprezentanții băncii în vederea acordării creditului solicitat de către reclamanți.

Având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de credit în cauză, intimata este o societate comercială care a acționat în scopul comercializării serviciilor de creditare, iar reclamanții sunt persoane fizice care au acționat în scopuri personale necomerciale, cele două părți au calitatea de comerciant și, respectiv, consumator, fiindu-le aplicabile în consecință dispozițiile Legii nr. 193/2000.

După prezentarea condițiilor ce trebuiesc îndeplinite pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă și declarată nulă, Directiva C.E. nr. 2008/48, dispozițiile art. 8 din Legea nr. 190/1999, recurenții - reclamanțimenționează că este evident că instanța nu a procedat de această manieră, nepunând la dispozițiareclamanților forma scrisă a convenției cu suficient timp înainte de semnarea acesteia, pentru ca reclamanții să poată lectura șiînțelege toate clauzele și să poată negocia și modifica conținutul acestora.

Așadar, susțin recurenții-reclamanți, pentru a determina dacă există sau nu un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, nu se iau în considerare doar aspectele financiare, în sensul că valoarea economică a prestațiilor reciproce să fie inegale, ci și alte aspecte, care pot genera un efort material al consumatorului sau de altă natură, disproporționat față de obiectul obligației.

Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecința rejudecării de către instanța de apel în sensul reanalizării tuturor capetelor de cerere formulate în cadrul cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea, ca fiind intrat în puterea lucrului judecat a petitului cu privire la clauza contractuală ce prevede perceperea dobânzii penalizatoare - art. 3.11, întrucât recurenții-reclamanți nu au dezvoltat critici în recurs; critica reclamanților privind actul adițional încheiat la data de 14.10.2009 având în vedere că aceste aspecte nu au făcut obiectul analizei instanțelor de fond; dispozițiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, nu sunt aplicabile speței, întrucât creditul nu a fost acordat împrumutaților pentru investiții imobiliare, ci pentru nevoi personale, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor apreciind că recursul este legal scutit de la obligația achitării taxei judiciare de timbru, raportat la dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, a fost declarat în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei recurate, însă este nul, întrucât dezvoltarea criticilor formulate din cuprinsul cererii de recurs nu fac posibilă încadrarea acestora în cazurile reglementate de punctele 1- 8 ale textului art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 20 noiembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Înalta Curte a fixat termen în completul de filtru, la data de 18 martie 2020, fără citarea părților, pentru analizarea admisibilității în principiu a recursului.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate și, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea de recurs, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părții prin care este exprimată nemulțumirea față de soluția adoptată în apel se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

În speță, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o succesiune de fapte și afirmații fără a fi formulate critici de nelegalitate.

Înalta Curte apreciază că se impune a se avea în vedere decizia C.J.U.E. în cauza C-621/17 din 03 octombrie 2019 prin care instanța europeană a statuat că "aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde".

Or, din perspectiva menționatei decizii se constată că întreaga argumentare a recurenților-reclamanți privind negocierea modului de calcul/percepere a dobânzii, presupusul dezechilibru, buna-credință, criticile privind comisionul de procesare și cel de administrare, sunt aspecte ce necesită o reevaluare a situației de fapt existentă la momentul încheierii contractului de creditare, aspecte ce vizează netemeinicia și nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.

De asemenea, stabilirea existenței sau inexistenței negocierii clauzelor contractuale reprezintă tot o chestiune legată de situația de fapt, a cărei evaluare intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, ceea ce exclude posibilitatea instanței de recurs de a o reaprecia.

Prin criticile invocate în cererea de recurs, recurenții-reclamanți și-au exprimat nemulțumirea sub aspectul modului de stabilire a situației de fapt a cauzei prin raportare la probele administrate, raționamentul instanței în interpretarea probatoriului, ori dezvoltarea acestora nu permite încadrarea și analizarea din perspectiva motivului de recurs invocat, motiv pentru care nu pot fi reținute ca și critici de nelegalitate.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

De asemenea, invocarea dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este susținută de argumente prin care să se demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a acestor dispoziții legale de către instanța de apel.

De aceea, recurenții-reclamanți ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, din perspectiva motivului de recurs invocat, dacă au fost încălcate norme de drept material, însă recurenții-reclamanți nu au invocat asemenea critici, ci argumente vizând reținerile instanței de apel privind situația de fapt a cauzei prin raportare la probatoriul administrat, argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie și care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că motivele invocate nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 432 din 12 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 432 din 12 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2020.