ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1392/2020

Ședința publică din data de 16 iulie 2020

Asupra recursului formulat:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2712/03.07.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată și modificată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Membră a D., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută ale clauzei contractuale cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/07.04.2008, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 1.595 de franci elvețieni, achitată de aceștia cu titlu de comision de administrare, a obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data achitării acestuia de către reclamanți și până la restituirea integrală a debitului principal, a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate, și a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel apelanta pârâtă C. S.A. Membră a D., la data de 31.07.2018, înregistrat la data de 21.08.2018 sub nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în integralitate.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 2569A din 20 decembrie 2018 a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A. Membră a D., împotriva sentinței civile nr. 2712/03.07.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B..

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel în mod nelegal a reținut incidența în cauză a dispozițiilor normative cu privire la clauzele abuzive și a dispus eliminarea din convenția de credit a clauzei contractuale prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a).

Aceasta nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive, deoarece comisionul de administrare alături de dobândă formează costul/prețul total al creditului.

Clauza din contractul de credit bancar referitoare la comisionul de administrare este clară, precisă, iar înțelegerea ei nu necesită cunoștințe de specialitate, fiind formulată în mod clar și inteligibil.

Prin urmare, prevederea contractuală antemenționată nu poate face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare nu califică contractul de credit ca fiind unul de adeziune, doar pentru că acest comision este prestabilit, neputând fi modificat.

Nici prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, nici prevederile Legii nr. 193/2000 nu prevăd și nici nu impun comercianților ca prețul produselor și serviciilor pe care le oferă/prestează să facă obiectul unei negocieri cu consumatorul.

Obligația impusă de legiuitor prestatorilor de servicii este de a informa consumatorul cu privire la prețul produsului sau serviciului prestat, preț ce este de esența contractului, la condițiile și modalitățile de plată ale acestora.

În cauza de față, o astfel de acțiune/negociere a existat în sensul că reclamanții împrumutați, anterior formulării în scris a unei cereri de solicitare/aprobare a acordării unui credit și anterior încheieriii convenției de credit au fost informați de către Bancă cu privire la comisioanele pe care le vor datora pentru creditul de care erau interesați, la condițiile și modalitățile de plată a acestora.

Rezultă că împrumutații au avut posibilitatea reală să ia cunoștință de comisionul de administrare anterior semnării contractului de credit bancar, putând să refuze semnarea contractului.

Încheierea contractului de credit nu a avut loc ca urmare a unei obligații legale și nici ca urmare a unei constrângeri de facto. Comisionul de administrare se percepe și se plătește o singură dată, la momentul acordării creditului, pe care Banca îl percepe pentru operațiunile efectuate în scopul acordării creditului, cu atât mai mult cu cât se achită din însuși creditul acordat la data efectuării primei utilizări din credit.

Ulterior, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 a fost consolidată legislativ prin art. 36 perceperea comisionului de analiză dosar, existând o justificare a perceperii acestui tip de comision.

În aceste condiții, nu se poate afirma despre acest tip de comision că reprezintă o clauză abuzivă, din moment ce este permisă de lege, fiind exprimat într-o valoare procentuală, fixă, într-un limbaj inteligibil, reclamanții efectuând plata acestuia.

Nu se poate susține că Banca ar fi acționat contrar cerințelor bunei credințe și că reclamanții nu ar fi cunoscut atât anterior semnării contractului de credit cât și la data semnării acestuia costurile creditului, inclusiv existența și cuantumul comisionului de administrare.

Legislația în materia protecției consumatorului nu prevede că dacă se percepe dobânda pentru creditul contractat este exclus/interzis a se percepe și comisioane pentru operațiunile efectuate de creditor.

Prin constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare pe considerentul cuantumului acestuia, instanța de apel s-a pronunțat cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, asupra caracterului adecvat al prețului contractului, nicio prevedere legală în vigoare la data încheierii contractului nu specifica un anumit cuantum obligatoriu al comisioanelor cuprinse în convenția de credit.

Față de toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată, admiterea apelului în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 17.12.2019 a fost încuviințat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului; a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Analizând decizia recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-pârâtă și apreciate ca subsumându-se motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, prin care a constatat că art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit bancar nr. x/07.04.2008 este o clauză abuzivă, constatând nulitatea acesteia, Înalta Curte le apreciază fondate.

Înalta Curte va reține caracterul fondat în ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanța de apel a efectuat o analiză greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanței rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de administrare, nu sunt definite în cuprinsul contractului.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a constatat îndeplinirea primei condiții care rezultă din textele legale sus evocate, respectiv clauza contractuală să nu fi fost negociată cu consumatorul.

Această clauză, deși nu a fost negociată cu consumatorul, nu creează un dezechilibru între cele două părți, nefiind dovedită reaua credință a pârâtei la inserarea acestora.

Înalta Curte apreciază că însăși denumirea comisionului relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii acestuia, respectiv administrarea creditului, activitate cu un caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unui atare comision este justificată.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului și nu se poate impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul acestui serviciu.

Prin urmare, pentru ca acest comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii acestuia nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat.

Consumatorul este în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din această clauză chiar de la încheierea contractului.

De altfel, chiar O.U.G. nr. 50/2010 prevede posibilitatea perceperii unui atare comision, fără a impune detalierea în contracte a activităților prestate de bancă. Deși acest act normativ nu este aplicabil contractului dedus judecății, acesta poate servi la aprecierea caracterul abuziv al unor clauze contractuale, inclusiv din perspectiva caracterului clar și inteligibil al acestora.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, cerința comprehensibilității este îndeplinită, deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul intimaților-reclamanți, astfel încât aceaștia pot înțelege clauza din punct de vedere gramatical și poate avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de administrare și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar intimații-reclamanți au luat cunoștință de ele la încheierea contractului.

De asemenea, potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Așa fiind, în ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de administrare și comisionul de procesare, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu a ținut seama de jurisprudența C.J.U.E.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. a) din contractul de credit.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. a) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 precum și hotărârile Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2569 A din 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2569 A din 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iulie 2020.