ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 819/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 iulie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de la pct. 8 a contractului de credit cu nr. x/05.09.2011, clauza care instituie obligația de a plăti comision de administrare de 0,12% din soldul creditului; constatarea nulității absolute a clauzei indicate mai sus, ca urmare a constatării caracterului abuziv al acesteia și obligarea pârâtei la plata tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza clauzei abuzive din contractul de credit mai sus menționat, ca fiind plăți nedatorate ca efect al constatării caracterului abuziv și nul absolut al acesteia.

Prin sentința civilă nr. 2975 din 16 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, iar pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare și apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1327/A din 7 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse ca nefondate apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. și apelul incident formulat de apelanta-pârâtă B. S.A.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1327/A din 7 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, invocând incidența motivelor de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, se susține, în esență, că instanța de apel în mod greșit a apreciat ca ar fi fost negociat comisionul de administrare, toate actele fiind semnate în aceeași zi (cerere de credit, contract de credit-condiții generale, contract de credit - condiții particulare).

Apreciază recurenta că acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului.

Consideră că instanța de apel în mod greșit nu a făcut diferența între "perceput" (stabilit) și "plătibil".

De asemenea, nu se menționează că procentul de dobândă s-ar aplica lunar, ci doar se calculează lunar.

Totodată, în opinia recurentei, instanța de apel, în mod greșit a apreciat hotărârea CJUE conform căreia:

"faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare și al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerința de transparență prevăzută de art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13, cu condiția ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său" și faptul că datele menționate au un nivel suficient de informare.

Întrucât comisionul de administrare nu prevede implicit care este contraprestația concretă pe care o efectuează banca exclusiv în beneficiul împrumutatului - fără ca aceste activități să fie enumerate, iar comisionul de administrare este stabilit pentru o activitate de monitorizare exercitată de bancă, acest aspect face parte din firescul activității bancare.

Comisionul de administrare, fiind datorat lunar, pentru o singură prestație a băncii (punerea la dispoziție a creditului), calculat la soldul creditului, maschează o parte din dobândă, crescând suplimentar profitul băncii.

Instanța de apel în mod greșit a explicat ce servicii ar reprezenta comisionul de administrare fără să le exemplifice încercând să suplinească lipsa explicațiilor acestor servicii din Contractul de Credit prin indicarea serviciilor prevăzute de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 490 alin. (1) C. proc. civ. și excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fondul recursului a solicitat, în esență, respingerea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 6 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, niciuna dintre părți neînțelegând să utilizeze acest drept.

Prin încheierea din 9 februarie 2022 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția tardivității și excepțiile nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinare, pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia, și a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Desi in cererea de recurs a precizat că își întemeiază calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a aratat care sunt cazurile de nelegalitate ce pot fi subsumate ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (care prevede că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii), astfel că acest motiv de casare nu poate fi analizat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu prelabil, Înalta Curte reține că, în speță, critica recurentei prin care se susține că instanța de apel în mod greșit a apreciat că ar fi fost negociat comisionul de administrare, toate actele fiind semnate în aceeași zi (cerere de credit, contract de credit-condiții generale, contract de credit - condiții particulare), nu poate fi primită, în condițiile în care vizează, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestei critici urmăresc doar o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanțele devolutive prin prisma materialului probator, care scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Celelalte critici ale recurentei-reclamante referitoare la comisionul de administrare sunt nefondate, reținându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE și a O.U.G. nr. 50/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 288/2010.

Se constată că între părți s-a încheiat contractul de credit cu nr. x/05.09.2011, în cadrul căruia la pct. 8 părțile au stipulat un comision de administrare de 0,12 % din soldul creditului.

Înalta Curte reține că, la data încheierii contractului de credit, art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 prevedea următoarele:

"(1) pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor", fără a impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seama cu privire la toate activitățile concrete ce se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cele de administrare a creditului. Totodată, potrivit alin. (3) din același text de lege, acest comision de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului; în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Se constată că acest comision este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pe o perioadă îndelungată de timp, pentru această sumă existând contraprestație din partea sa, care constă în operațiunile de administrare a contului de credit. Aceste operațiuni, așa cum s-a arătat, sunt enumerate în art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv monitorizarea, înregistrarea sau efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării sau rambursării creditului acordat consumatorului.

Așadar legiuitorul recunoaște posibilitatea legală a perceperii unui comision de administrare, încasarea lui de către intimată fiind justificată.

Câtă vreme prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul reglementează acest cost, îl definește, arătând, în mod expres, rațiunea pentru care se percepe:

"pentru operațiunile de monitorizare, înregistrare și efectuare de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului" și nu impune includerea în contract o prezentare detaliată a tuturor activităților prestate de bancă în contul acestui comision, a sancționa banca pe acest motiv apare disproporționat.

Prin urmare, cum acest text de lege prevede posibilitatea perceperii comisionului de administrare de către bancă, iar din modul în care acesta a fost stabilit în contractul de credit încheiat de parțile din prezenta cauză rezultă că au fost respectate dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000, Înalta Curte constată ca fiind nefondate critcile recurentei-reclamante referitoare la comisionul de administrare.

Totodată, se reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 constituie o normă de drept material imperativă, care, prin excepție de la regula legalității și valabilității clauzelor contractuale la care părțile au consimțit, în virtutea libertății lor de voință, stabilește condițiile ce trebuie îndeplinite de o clauză, pentru a fi considerată abuzivă.

Astfel, condițiile consacrate de Legea nr. 193/2000, pentru calificarea unor clauze ca fiind abuzive, sunt: să nu reglementeze componente ale prețului creditului; să nu facă parte din obiectul principal al contractului; să nu se asocieze nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil; să nu fie negociate direct cu consumatorul; să nu fi fost introduse în contract, contrar cerințelor bunei-credințe. să creeze, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Condițiile prevăzute expres de art. 4 din Legea nr. 193/2000 au caracter cumulativ, astfel că îndeplinirea doar a uneia sau a unora dintre condiții, fără întrunirea tuturor, interzice calificarea clauzelor analizate ca fiind abuzive.

În acest sens, dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prevăd că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În acest context, se constată că instanța de apel a reținut, asemenea primei instanțe, că limbajul care definește comisionul în discuție este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia și din definiția legală.

Totodată, a fost indicată în contract într-o manieră clară și inteligibilă modalitatea de determinare a comisionului de administrare: valoarea comisionului, periodicitatea și baza de calcul: 0,12%, perceput lunar, la soldul creditului.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din aceeași lege.

Nu în ultimul rând, în legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din contractul de credit, instanța supremă amintește decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

Prin această hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza precizată anterior, Curtea de la Luxembourg a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la data de 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reține că același raționament este valabil și în privința comisionului de administrare.

În cauză, instanța de apel a apreciat, în ceea ce privește motivația perceperii comisionului de administrare, că în mod corect a reținut tribunalul faptul că acest comision avea o reglementare legală la data încheierii contractului, art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 288/2010 prevăzând posibilitatea perceperii unui comision de administrare credit.

Totodată, instanța de apel, în mod corect, a reținut că datele menționate în contract asigură un nivel suficient de informare, apelanta-reclamantă având posibilitatea să cunoască motivația perceperii comisionului și întinderea obligației de plată ce îi incumbă potrivit clauzei analizate, precum și să evalueze consecințele economice ale stipulării acestui comision pentru calcularea ratelor lunare de plată și a costului total al împrumutului, neputând invoca, odată ce a semnat contractul de credit, având toate aceste informații la dispoziție, existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților pentru simplul motiv că este nemulțumită de cuantumul sumelor pe care le-a achitat băncii cu acest titlu.

Prin urmare, instanța de apel, a constatat, în mod corect, că procentul de 0,12% ce se aplica la soldul creditului nu determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Criticile recurentei în sensul că acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent de dobândă, că instanța de apel în mod greșit nu a făcut diferența între "perceput" (stabilit) și "plătibil", precum și că nu se menționează că procentul de dobândă s-ar aplica lunar, ci doar se calculează lunar, nu pot fi privite ca întemeiate.

Astfel, așa cum a reținut instanța de prim control judiciar, comisionul în discuție este perceput pentru activitățile derulate de bancă pentru monitorizarea utilizării/rambursării creditului/îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de împrumutat în baza contractului de credit, iar nu ca preț al folosinței sumei împrumutate.

Înalta Curte reține că, în speță, comisionul de administrare nu poate fi considerat un procent de dobândă, scopul acestuia fiind să acopere cheltuielile băncii privind monitorizarea creditului și nivelul acestuia făcând posibilă disocierea, cu ușurință, de dobânda contractuală.

Așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, atât clauza contractuală, astfel cum a fost inserată în contractul de credit semnat de părți, cât și mențiunile din oferta prezentată de bancă nu au nimic echivoc care să justifice înțelesul pe care i-l atribuie partea. Modul de calcul al dobânzii, atât anuală, cât și lunară, este stabilit în contract, la art. 3.2, 3.3 și urm., până la art. 3.8 din condițiile generale, pct. 7 din condițiile speciale, fiind prevăzută o formulă de calcul diferită de cea aplicabilă comisionului de administrare; totodată, nu se menționează nicăieri că acest comision plătibil lunar ar fi stabilit ca procent anual.

Înalta Curte reține, referitor la comisionul de administrare, că este prevăzut ca procent ce se calculează la soldul creditului, fiind astfel stipulat în acord cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Clauza privind comisionul de administrare, nu poate fi considerată ca fiind o clauză abuzivă, întrucât nu creează, în detrimentul recurentei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În concluzie, întrucât s-a constatat caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision avea o reglementare legală la data încheierii contractului de credit, că datele menționate în convenție asigură reclamantei un nivel suficient de informare, că a fost acceptat în cunoștință de cauză de consumator, care a avut reprezentarea acestui cost, precum și faptul că toate acestea nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru simplul motiv că partea este nemulțumită de cuantumul sumelor pe care le-a achitat băncii cu acest titlu, în mod corect s-a apreciat că nu este vorba de o clauză abuzivă pentru a se dispune înlăturarea acesteia.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1327/A din 7 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2022.