ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1106/2023

Ședința publică din data de 09 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 08 mai 2017, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâta D. S.A. solicitând să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit și de garanție nr. x din 11 octombrie 2007: art. 4.3 referitor la revizuirea dobânzii variabile, urmând a fi înlocuită cu o formulă de calcul prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010 (indice LIBOR + marja Băncii); art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare de 2.760 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului; art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare lunar, de 0,10%, respectiv 115 CHF lunar; art. 9.1 referitor la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat - CHF. Au solicitat, de asemenea, restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la cursul valabil la momentul semnării contractului, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București în soluționarea cauzei, precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează moneda de restituire a creditului.

Prin sentința civilă nr. 8737 din 27 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 13 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 4879 din 19 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată solicitarea pârâtei de constatare a caracterului tardiv al modificării cererii, motivat de faptul că solicitările de restituire a sumelor ce au făcut obiectul clauzelor denunțate ca fiind abuzive se regăsesc în cuprinsul cererii introductive.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 4.3 din redactarea inițială a contractului de credit și garanție x, încheiat la 11.10.2007, redactarea anterioară actului adițional semnat de părți nr. 1/03.08.2011, în privința lipsei criteriilor în raport de care se poate modifica cuantumul dobânzii curente.

A respins ca neîntemeiată solicitarea de stabilire a unei formule de calcul și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor.

A respins ca neîntemeiate restul capetelor de cerere formulate de reclamanți.

A luat act de faptul că, în cuvântul pe fond, reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanții, în solidar, la plata sumei de 1000 RON cu titlu de onorariu avocațial redus, în favoarea pârâtei.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanții A., B. și C., cât și pârâta D. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4879/9.12.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

A admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. și C., împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. c) din contractul încheiat la 11.10.2007 (referitor la comisionul de administrare lunar) aplicat la valoarea creditului și nu la sold.

A dispus restituirea sumelor achitate cu acest titlu, de la data perceperii și până la data încheierii actului adițional nr. x/03.08.2011, inclusiv plata dobânzii legale aferente.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanții A., B. și C., cât și pârâta D. S.A.

Prin decizia nr. 184 din 02 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A admis recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C. și A. împotriva aceleiași decizii.

A casat, în parte, decizia civilă nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a trimis cauza spre judecare aceleiași instanțe numai în ceea ce privește apelul reclamanților.

Cauza a fost reînregistrată la 02.06.2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 1412 din 15 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. și C., împotriva sentinței civile nr. 4879/19.12.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A. și, în limitele rejudecării apelului conform deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, a decis următoarele:

- a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul constatării caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare credit în cuantum de 2.760 CHF;

- a obligat intimata la restituirea către apelanți a sumei de 2.760 CHF în echivalent RON la data plății, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data plății și până la restituirea efectivă;

- a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate;

- a respins cererea intimatei de obligare a apelanților la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, cu consecința casării deciziei și reținerii cauzei spre rejudecarea cererii de apel formulată de intimați, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin memoriul de recurs a susținut că decizia atacată este nelegală, întrucât este rezultatul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (1), (5) și (6) din Legea nr. 193/2000 și a considerentelor deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17.

Detaliind, sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, urmare a constatării existenței unui dezechilibru referitor la clauza ce reglementează comisionul de acordare cauzat de lipsa exprimării clare și inteligibile a clauzei.

Astfel, cu privire la clauza prevăzută la art. 5.1. lit. b) din contract, ce reglementează comisionul de acordare, a învederat că această clauză nu este abuzivă întrucât indică în mod expres rațiunea perceperii acestui tip de comision, întinderea acestuia fiind exprimată într-o sumă procentuală determinată raportat la valoarea creditului.

A punctat autoarea căii de atac că această clauză nu este una complexă, redactată cu termeni tehnici pentru înțelegerea cărora ar fi fost necesare cunoștințe de specialitate, iar oferta de creditare a fost integrată în contract, astfel că intimații au putut cunoaște, anterior și concomitent momentului încheierii contractului de credit, cuantumul exact al sumei percepute cu titlu de comision de acordare.

Sub un al doilea aspect, cu privire la cele reținute de instanța de apel, respectiv faptul că această clauză ar avea caracter abuziv întrucât nu au fost indicate/enumerate în cuprinsul contractului serviciile pe care le prestează în schimbul acestor sume de bani, iar sintagma "comision de acordare" nu poate acoperi o explicitare concretă a destinației și scopului achitării sale, a precizat recurenta-pârâtă că nu exista nicio prevedere legală din care să rezulte obligația de a prezenta/enumera/detalia serviciile pe care le prestează în schimbul perceperii comisioanelor, din însăși denumirea comisionului rezultând, în mod clar, natura serviciilor prestate, acestea fiind înțelese și acceptate de către intimați prin încheierea contractului de credit.

În acest context, a evocat prevederile art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992 și ale art. 33 din O.G. nr. 50/2010.

În continuare, după redarea considerentelor hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) pronunțate în cauza C-143/13, a susținut autoarea recursului că instanța de judecată putea analiza caracterul inteligibil al clauzelor și în raport de explicațiile oferite de părți sau de probele administrate.

Totodată, a arătat că instanța nu este chemată să verifice dacă sumele achitate cu titlu de comision corespund, în concret, sumelor cheltuite de bancă pentru serviciile prestate.

Sub un al treilea aspect, a învederat că, chiar și în măsura în care clauza contestată nu s-ar încadra în noțiunea de obiect principal al contractului, instanța de apel era obligată să analizeze dacă respectivele clauze se referă la remunerații/obligații pecuniare stabilite în sarcina consumatorului, care reprezintă prețul specific pentru serviciul oferit de către creditor.

A subliniat că prevederile contractuale referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare nu poate privi caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. În opinia sa, dobânda anuală, comisioanele intră în sfera noțiunii de preț al contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

A arătat că, în temeiul art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 2008/48/CEE, comisionul constituie un element al prețului, iar prevederea contractuală a fost clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de intimați prin semnarea contractului de credit.

Fiind un element al costului total al creditului, recurenta-pârâtă a susținut că o modificare a convenției de credit prin înlăturarea perceperii acestor comisioane ar aduce atingere atât principiului specialității de folosință a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate) cât și dreptului său de proprietate, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, determinând, totodată, și o nesocotire a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Sub un al patrulea aspect, în vederea stabilirii gradului de inteligibilitate al clauzelor contractuale contestate, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel avea obligația de a se pune în locul consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent și avizat, capabil să evalueze consecințele economice și prețul contractului, sens în care evocă jurisprudența CJUE din cauza C-540/08.

Sub un al cincilea aspect, a arătat că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți.

Raportat la obligațiile sale, de a pune la dispoziția intimaților sume semnificative și la intervalul de timp îndelungat acordat pentru restituirea împrumutului, a considerat că aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, dispozițiile inserate în convenția de credit nefiind de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, prin urmare, nu ar putea fi considerate abuzive.

Printr-o altă critică, a învederat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000 atunci când a constatat caracterul abuziv al comisionului de acordare urmare a existenței unei disproporții între costul comisionului și valoarea creditului, respectiv serviciile prestate.

Astfel, a susținut că interpretarea instanței de apel cu privire la cuantumul mult prea mare al acestui comision în schimbul căruia nu s-ar fi prestat un serviciu, nu poate fi circumscrisă unor argumente fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, întrucât legislația privind protecția consumatorilor exclude posibilitatea instanțelor de a verifica în ce măsură sumele de bani restituite de consumatori ar fi sau nu mult prea mari și împovărătoare.

Întrucât banca trebuie să aibă ea însăși la dispoziție suma acordată consumatorului cu titlu de împrumut, a arătat că acest aspect atrage o serie de costuri care nu reprezintă o cheltuială standard, ci implică un cost direct proporțional cu valoarea sumei care face obiectul creditului. Prin urmare, cuantumul comisionului de acordare a fost perceput într-un cuantum proporțional cu valoarea creditului acordat, acest aspect nefiind însă suficient pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei, având în vedere și dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

A subliniat că, de vreme ce clauza prevăzută la art. 5 lit. b) din contract este exprimată într-un limbaj clar, lipsit de echivoc, fiind determinat cuantumul acestui comision atât sub forma procentuală, cât și sub forma explicită prin indicarea cu exactitate a sumei ce reprezintă contraprestația consumatorilor pentru serviciul oferit de aceasta, instanța nu poate reține caracterul abuziv al clauzei, nefiind de competența acesteia să analizeze în ce măsură acest preț este justificat din punct de vedere economic, stabilirea prețului fiind exclusiv atributul părților la momentul manifestării consimțământului în sensul angajării în raportul juridic civil.

Printr-o ultimă critică adusă considerentelor deciziei recurate, a susținut că instanța de apel a interpretat greșit cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-621/17.

Astfel, contrar interpretării instanței de apel, a arătat că, din însăși denumirea comisionului de acordare se înțeleg serviciile prestate de către aceasta în schimbul perceperii comisionului de acordare, nefiind necesare cunoștințe de specialitate pentru înțelegerea noțiunii; în acest context, a evocat considerentele din paragraful 54 a deciziei CJUE din cauza C-621/17.

A punctat că obligația de plată a comisionului de acordare nu se suprapune peste obligația de plată a comisionului de analiză, care este în cuantum fix de 10 RON, plătibil la data depunerii cererii de credit, conform art. 5.1. lit. a) din contractul de credit și care reprezintă costul băncii pentru personalul unității și pentru resursele consumate cu depunerea și primirea cererii de creditare și consultanță acordată în vederea constituirii dosarului complet, în timp ce restul operațiunilor ulterioare și necesare încheierii contractului de credit sunt plătite cu suma percepută cu titlu de comision de acordare.

În încheiere, autoarea căii de atac a susținut că nu constituie o dublă plată pentru aceleași servicii împrejurarea că banca a stipulat un comision de analiză și un comision de acordare credit, diferența dintre acestea fiind ușor observabilă și înțeleasă din coroborarea denumirii comisionului cu momentul scadenței acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 25 octombrie 2022, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea pronunțată de completul de filtru la 07 martie 2023, a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților, la data de 09 mai 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește constatarea existenței unui dezechilibru referitor la clauza ce reglementează comisionul de acordare credit cauzat de lipsa exprimării clare și inteligibile, a art. 4 alin. (5) și alin. (6) din același act normativ, prin reținerea unei disproporții între costul comisionului și valoarea creditului, precum și interpretarea greșită a considerentelor deciziei CJUE C-621/17.

Instanța supremă reține că, prin decizia nr. 184 din 02 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, admițând, totodată, recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C. și A. împotriva aceleiași decizii, pe care a casat-o în parte și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, numai în ceea ce privește apelul reclamanților, pentru a se relua analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit dedus judecății, referitoare la comisionul de acordare credit.

Prin decizia de casare, instanța de recurs a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să verifice dacă consumatorii au fost informați cu privire la motivele care justifică plata costului de acordare a creditului, să efectueze o analiză a serviciilor percepute de pârâtă cu titlu de comision de acordare credit respectiv comision analiză dosar, pentru a se stabili dacă există sau nu o suprapunere între diferitele costuri sau servicii percepute de aceasta și pe care consumatorii au fost obligați să le remunereze, urmând a fi avute în vedere și dezlegările date de CJUE în interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva CEE 93/13, prin Hotărârea din 16 iulie 2020, CY împotriva Caixa Bank în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19.

Raportat la considerentele reținute de instanța de casare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, instanța de apel, în rejudecare, efectuând analiza cererii de apel din perspectiva aspectelor tranșate prin decizia de casare, în limitele și în funcție de reperele stabilite de instanța de recurs.

Astfel, în rejudecare, instanța de apel a reiterat aspectele concrete care trebuiau examinate, raportat la cele statuate prin decizia de casare, concluzionând că obiectul de analiză în rejudecarea apelului îl reprezintă soluția pronunțată de prima instanță referitoare la capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit și de garanție nr. x2/11.10.2007 ce reglementează comisionul de acordare credit în cuantum de 2.760 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului.

Cât privește obligația recurentei-pârâte, profesionist, de a informa intimații-reclamanți consumatori, cu privire la motivele care justificau plata comisionului de acordare credit, instanța de apel a reținut pasivitatea pârâtei, cu prilejul rejudecării căii de atac, în a demonstra faptul că plata comisionului de acordare credit corespunde unor servicii furnizate de aceasta, dar și unor cheltuieli prilejuite de prestarea respectivelor servicii.

Astfel, s-a arătat că aceasta nu a demonstrat, pe de o parte, că a informat consumatorii cu privire la serviciile care justificau plata costului de acordare a creditului, ci doar s-a limitat la a susține că le-a prezentat oferta de creditare în care era menționat și comisionul de acordare a creditului, fără a produce nicio dovadă care să confirme aceste alegații, iar, pe de altă parte, nu a depus dovezi din care să rezulte, în concret, diferențele referitoare la activitățile prestate pentru perceperea comisionului de acordare credit, respectiv a celui de analiză dosar.

De asemenea, se reține că s-a analizat caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare credit și din perspectiva interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Gyula Kiss, și s-a constatat că există o suprapunere între costul aferent personalului și pentru resursele consumate cu depunerea și primirea cererii de creditare și consultanță în vederea constituirii dosarului complet și costul cu întocmirea și semnarea documentației contractuale, implementarea în sistem a facilităților de credit, urmărirea prezentării de către client a tuturor documentelor care atestă dreptul său de proprietate asupra imobilelor achiziționate cu sumele acordate în temeiul facilității de credit.

De vreme ce recurenta-pârâtă nu a demonstrat că a pus la dispoziția intimaților-reclamanți elemente suficiente pentru a se putea constata și reține că aceștia au luat cunoștință de conținutul și de funcționarea clauzelor în discuție, precum și de rolul acestora în contractul de credit, într-o manieră care să le permită să înțeleagă motivele care justifică plata celor două comisioane, Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar a procedat corect atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorilor de a înțelege tipul serviciilor furnizate de profesionist în schimbul comisionului de acordare credit, a considerat că, din explicațiile expuse nu rezultă cu claritate care ar fi diferențele referitoare la activitățile prestate pentru comisionul de acordare credit, respectiv pentru cel de analiză dosar.

În consecință, corect s-a apreciat că, atât timp cât comisionul de analiză a fost perceput pentru acoperirea costurilor cu personalul și resursele materiale cu depunerea și primirea cererii de creditare și consultanță în vederea constituirii dosarului complet, se poate deduce că în cadrul aceleiași activități personalul intimatei-pârâte a efectuat verificări inclusiv cu urmărirea prezentării de către client a tuturor documentelor care atestă dreptul de proprietate asupra imobilelor achiziționate cu sumele acordate în temeiul facilității de credit, cu întocmirea și semnarea documentației contractuale și implementarea în sistem a facilității de credit.

Totodată, prin aplicarea în cauză a considerentelor obligatorii ale Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/19 și C-259/19, se observă că în mod corect s-a reținut existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, din analiza efectuată clauzei de la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privința contraprestației băncii, clauza neîndeplinind cerința caracterului clar și inteligibil.

În egală măsură, instanța supremă constată că examinarea făcută de instanța devolutivă de control judiciar este în acord cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul a înțeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniștii, acest regim vizând cu precădere momentul încheierii contractului și faza negocierilor, analiza raportându-se la aceste două momente.

Obligația de transparență prevăzută la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Astfel, acestea trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor celeilalte părți.

Prin raportare la aceste considerații, instanța de apel a constatat că prevederea contractuală de la art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare credit nu are un caracter clar și inteligibil, nu cuprinde o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între comisioanele sau între serviciile prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului, situație ce conduce la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, contrar cerinței bunei-credințe.

Precizările recurentei-pârâte cu privire la costul serviciilor prestate pentru acest comision nu sunt de natură să valideze prevederea criticată, fiind ulterioare momentului încheierii contractului de credit or, obiectul convenției trebuie să fie clar determinat și înțeles de părți chiar la momentul în care se încheie acordul de voință, acesta fiind momentul în care părțile trebuie să își exprime consimțământul, cunoscând pe deplin obligațiile pe care și le asumă. Orice circumstanțieri ulterioare apar ca fiind îndepărtate atât de obiectul contractului, cât și de voința părților, astfel cum a fost exprimată în convenție.

Se mai reține că dispozițiile art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, invocate de recurenta-pârâtă în susținerea cererii de recurs, nu sunt aplicabile în speță, față de data semnării contractului - 11.10.2007, art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992 fiind introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, iar O.U.G. nr. 50/2010 privind privind contractele de credit pentru consumatori a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, art. 33 alin. (2) al acesteia fiind introdus prin Legea nr. 288/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 888 din 30 decembrie 2010.

De asemenea, criticile potrivit cărora instanța de apel era obligată, chiar și în măsura în care clauza contestată nu se încadra în noțiunea de obiect principal al contractului, să analizeze dacă se referea la remunerațiile/obligațiile pecuniare stabilite în sarcina consumatorului, precum și cea referitoare la interpretarea dată cuantumului mult prea mare comisionului în schimbul căruia nu s-ar fi prestat un serviciu, nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, sunt străine considerentelor deciziei pronunțate de instanța de rejudecare, iar, pe de altă parte, nu privesc limitele rejudecării cauzei, astfel cum acestea au fost stabilite de instanța de recurs.

Din considerentele deciziei de casare nu rezultă că instanța de apel, în rejudecare, trebuia să aprecieze dacă prevederea contractuală de la art. 5.1 lit. b) se referea la noțiunea de obiect principal al contractului și nici să se pronunțe cu privire la valoarea cuantumului comisionului de acordare credit.

Mai reține Înalta Curte faptul că, în recurs, criticile legate existența contraprestației pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. În acest sens, deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevante în acest sens fiind dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, instanța supremă reține că instanța învestită cu soluționarea apelului, în rejudecare, urmând indicațiile oferite prin decizia de casare, în mod corect a dispus admiterea apelului formulat de apelanții-reclamanți, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței civile apelate și constatării caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare credit, considerând, totodată, întemeiată și solicitarea accesorie de restituire a sumei achitate în baza clauzei constatate a fi abuzivă, actualizată cu dobânda legală.

Constatând, așadar, că nu este incident motivul de casare invocat, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1412 din 15 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În ceea ce privește cererea intimaților-reclamanți de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceștia a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă D. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON către intimata-reclamantă A., astfel cum rezultă din ordinele de plată nr. x din 28.01.2022, nr. x din 25.02.2022, nr. x din 28.03.2022, nr. x din 26.04.2022, nr. x din 28.01.2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1412 din 15 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă D. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 mai 2023.