ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2440/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și C., prin mandatar B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.1 lit. b) (privind comisionul de acordare), art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) și art. 6.1 (privind impunerea rambursării în moneda franc elvețian) din contractul de credit nr. x/24.04.2008 și adaptarea pentru viitor a acestui din urmă articol, în sensul că plățile se vor face la o valoare a francului elvețian cu jumătate din diferența dintre cursul acestei monede de la momentul plății și valoarea aceleiași valute de la momentul contractării, conform cursului oficial al BNR. S-a solicitat și repunerea în situația anterioară, prin restituirea tuturor sumelor achitate în temeiul acestor clauze, cu dobândă legală. De asemenea, reclamanta a arătat că se impune obligarea pârâtelor la plata sumei de 6000 euro cu titlu de daune, solicitând și cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 19 septembrie 2018, Tribunalul București a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive și excepția de prescripție extinctivă invocate de pârâtele B. S.A. și C., prin mandatar B. S.A.

Prin sentința civilă nr. 3372 din 14 noiembrie 2018, Tribunalul București a admis în parte acțiunea, constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.1 lit. b) (privind comisionul de acordare) și art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/24.04.2008, precum și a clauzelor referitoare la comisionul de administrare, astfel cum acestea se regăsesc în actele adiționale la același contract; a dispus restituirea către reclamantă a tuturor sumelor încasate de pârâte în temeiul acestor clauze, precum și plata către reclamantă a dobânzii legale calculate prin raportare la aceleași sume, aceasta curgând de la momentul fiecărei plați, până la stingerea integrală a îndatoririi de restituire; în rest cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 19 septembrie 2018 și a sentinței civile nr. 3372 din 14 noiembrie 2018 au declarat apel pârâtele; de asemenea, apelanta a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 3372 din 14 noiembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3372/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost admis apelul formulat de apelantele-pârâte D. ȘA, C. și B. S.A. împotriva încheierii din 19 septembrie 2018 și a sentinței civile nr. 3372/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A..

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și nulității absolute a clauzelor de la art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/24.04.2008J a clauzelor referitoare la comisionul de administrare, astfel cum acestea se regăsesc în actele adiționale la același contract, precum și cele având ca obiect restituirea către reclamantă a sumelor încasate de pârâte în temeiul acestor clauze și plata către reclamantă a dobânzii legale.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâta B. a sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată.

Au fost compensate cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 2000 RON și, în consecință a fost obligă reclamanta la plata către pârâta B. a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței și a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte B. suma de 3.500 RON cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1290A/2019 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, formulată de apelantei-pârâte D. S.A., B. S.A. și C..

Împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs pârâtele B. S.A. și C., iar reclamanta A. a formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 1717 din 24 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. și C.. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului pârâtei în ceea ce privește comisionul de acordare; a menținut în rest dispozițiile deciziei atacate; a respins ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A..

In rejudecare, prin decizia civilă nr. 785 A/2021 din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul formulat de apelantele-pârâte D. S.A., B. S.A. și C.., prin mandatar B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3372 din 14 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A..

A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că au fost respinse ca neîntemeiate și capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. B) (privind comisionul de acordare) din contractul de credit și având ca obiect restituirea către reclamantă a sumelor încasate de pârâte în temeiul acestor clauze și plata către reclamantă a dobânzii legale.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâta B. S.A. și a sumelor de 1.544,92 RON diferență cheltuieli de judecată fond și 4.564,30 RON diferență cheltuieli de judecată apel.

Împotriva deciziei civile nr. 785A/2021 din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, se susține, în esență, că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluția cu privire la valabilitatea clauzelor contractuale cuprinse la art. 5.1 lit. b) (comisionul de acordare) din convenția de credit.

În opinia recurentei, decizia recurată a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, instanța de apel schimbând natura ori înțelesul acestuia, prin adăugări la contract.

Instanța de apel, susține recurenta, a încălcat/aplicat greșit dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, dispoziții legale, potrivit cărora comisionul de acordare este interzis în mod expres, acest act normativ indicând în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente ".

Consideră că analogia dintre lipsa definiției dobânzii contractuale și lipsa semnificației comisionului de acordare pe care instanța de apel o face în vederea argumentării caracterului clar și inteligibil al clauzei cuprinse la art. 5.1 lit. b) din convenția de credit reprezintă o interpretare forțată și nelegală a normelor de drept material cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Comisionul de acordare/întocmire/analiză dosar, mai arată recurenta, este aferent unui serviciu pe care banca îl desfășoară din oficiu în scopul verificării bonității clientului, deci în interesul propriu al băncii, fără a avea pretenția ca banca să arate motivele care justifică stabilirea comisionului, ci doar sa indice în cuprinsul contractului de credit care sunt serviciile pe care le oferă în contul acestuia.

În caz contrar, o astfel de clauză stabilește în sarcina consumatorului un cost care nu are un contraechivalent, ceea ce determină un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Astfel, prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta B. S.A. a perceput 2% din valoarea totală a creditului pentru motive necunoscute de reclamantă și de codebitori. Acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și lipsa motivelor ce au stat la baza perceperii acestuia sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferului proprietății asupra bunului. Comisionul de acordare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, așa cum este dobânda percepută. În plus, caracterul echivoc al clauzei face aplicabil art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Totodată, comisionul de acordare nu corespunde niciunei contraprestatii sau vreunui cost contractual.

Recurenta mai arată că, în conformitate cu dispozițiile lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate abuzive clauzele care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

Prin urmare, solicită instanței să constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, cu consecința faptului că plata de către recurenta reclamantă a unor sume cu titlu de comision de acordare devine astfel nejustificată, motiv pentru care, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, să se dispună obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea către recurenta-reclamantă a sumei plătite cu acest titlu, sumă la care se va aplica dobânda legală.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând, respingerea apelului.

Intimatele-pârâte B. S.A. și C. au depus întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 8 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, dar niciuna dintre părți nu a înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a acordat termenul de astăzi.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante cu privire la comisionul de acordare, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: " (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

De asemenea, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că: "O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

În privința comisionului de acordare, prin raportare la decizia de casare, instanța de apel a reținut că modul de formulare a clauzei atacate determină clar atât modalitatea de calcul și de percepere a acestui comision, cât și rațiunea sa, de asemenea, a fost indicat procentul de comision, baza de calcul, respectiv modalitatea de percepere. Perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era acordat creditul.

Totodată, a reținut corect instanța de apel, că legislația incidentă din materia drepturilor consumatorului nu impunea profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoștință, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane.

În ce privește dreptul consumatorului la o informare precisă și corectă, cu privire la comisionul de acordare, instanța de apel a reținut că, în speță, clauza atacată este clară și inteligibilă, cuprinzând elementele esențiale pentru identificarea prestațiilor ambelor părți.

Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei menționate este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, or, în condițiile în care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, rațiunea perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea comisionului, ce include operațiuni și costuri diverse, nu se poate considera ca reclamanta a fost prejudiciată, aceasta fiind informată chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce îi incumbă.

Înalta Curte reține că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că noțiunea de "acordare a creditului" nu are un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă un termen comun, des utilizat în limbajul curent, astfel încât nu poate pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

Prin urmare, în cauză, existau suficiente criterii care să confere consumatorului și posibilitatea să prevadă consecințele juridice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea determinabilă a comisionului și metoda de calcul rezultau din stipulațiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului implicațiile juridice și economice ale clauzei, în ceea ce o privea.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizată clauza privind comisionul de acordare, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecății, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată anterior, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Astfel, se constată că instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și a reținut că aceasta este clară, inclusiv din perspectiva bazei de calcul și a modalității de percepere, pentru înțelegerea acesteia nefiind necesare cunoștințe de specialitate, iar reclamanta a avut posibilitatea de a cunoaște, încă de la încheierea contractului, caracteristicile esențiale și contraprestațiile specifice ale băncii la acordarea creditului, astfel încât să poată face o alegere conformă cu interesele sale.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit vizat de acest litigiu nu interzicea perceperea comisionului de acordare, aspect confirmat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010. Art. 36 din acest act normativ permite în mod expres perceperea unui atare comision, ceea ce validează încă odată rațiunea acestuia.

Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 la care face trimitere recurenta-reclamantă nu vizează costurile creditului, și prin urmare, comisionul de acordare (componentă, în speță, a costului total al creditului) reglează sfera cheltuielilor aferente.

Concluzia rezultă și din interpretarea coroborată a art. 15 din Legea nr. 190/1999 cu art. 2 alin. (1) pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. Teza este susținută și din observarea coroborată a prevederilor art. 15 cu art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 în raport de care se poate aprecia cu certitudine că, și în privința unui contract de credit ipotecar, pot fi stipulate comisioane. În acest sens este art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 190/1999. În consecință, rezultă că interpretarea propusă de recurenta-reclamantă nu poate fi reținută.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision este justificat prin rațiuni obiective, este perceput în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, că, în speță, clauza a fost acceptată în cunoștință de cauză de consumator care a avut reprezentarea acestui cost și faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, apelul pârâtelor fiind corect admis.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 785A/2021 din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2022.