ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1717/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 22 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. IFN S.A. și C. - prin mandatar B. IFN S.A. a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor de la art. 5.1 lit. b) (privind comisionul de acordare), art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) și art. 6.1 (privind impunerea rambursării în moneda franc elvețian) din contractul de credit nr. x/24.04.2008 și adaptarea pentru viitor a acestui din urmă articol, în sensul că plățile se vor face la o valoare a francului elvețian cu jumătate din diferența dintre cursul acestei monede de la momentul plății și valoarea aceleiași valute de la momentul contractării, conform cursului oficial al BNR. Totodată, se solicită și repunerea în situația anterioară, prin restituirea tuturor sumelor achitate în temeiul acestor clauze, cu dobândă legală, precum și obligarea pârâtelor la plata sumei de 6.000 Euro cu titlu de daune și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 19 septembrie 2018, Tribunalul București a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției extinctive invocate de pârâtele B. IFN S.A. și C., prin mandatar B. IFN S.A..

Prin sentința civilă nr. 3372/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. IFNSA, C. - prin mandatar B. IFN S.A., constatându-se caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.1 lit. b) (privind comisionul de acordare) și art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/24.04.2008, precum și a clauzelor referitoare la comisionul de administrare, astfel cum acestea se regăsesc în actele adiționale la același contract.

A fost dispusă restituirea către reclamantă a tuturor sumelor încasate de pârâte în temeiul acestor clauze, precum și plata către reclamantă a dobânzii legale calculate prin raportare la aceleași sume, aceasta curgând de la momentul fiecărei plăți, până la stingerea integrală a îndatoririi de restituire; totodată, a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fiind compensate în tot cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel.

Pârâtele C. ROMÂNIA S.A., B. IFN S.A. și C. - prin mandatar B. IFN S.A. au declarat apel împotriva aceleiași sentinței, precum și împotriva încheierii din 19 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3372/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost admis apelul formulat de apelantele-pârâte C. România S.A., C. și B. IFN S.A. împotriva încheierii din 19 septembrie 2018 și a sentinței civile nr. 3372/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A..

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că respinge ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și nulității absolute a clauzelor de la art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/24.04.2008, a clauzelor referitoare la comisionul de administrare, astfel cum acestea se regăsesc în actele adiționale la același contract, precum și cele având ca obiect restituirea către reclamantă a sumelor încasate de pârâte în temeiul acestor clauze și plata către reclamantă a dobânzii legale.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâta B. IFN a sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată.

Au fost compensate cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 2000 RON și, în consecință a fost obligă reclamanta la plata către pârâta B. IFN a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței și a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte B. IFN suma de 3.500 RON cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1290A/2019 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, formulată de apelantele-pârâte C. România S.A., B. IFN S.A. și C..

Împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs pârâtele B. IFN S.A. și C., iar reclamanta A. a formulat recurs incident.

Motivele de casare privind recursul pârâtelor B. IFN S.A. și C..

Prin memoriul de recurs, pârâtele B. IFN S.A. și C. au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru ca în urma rejudecării apelului să fie schimbată în tot decizia pronunțată în fond de Tribunalul București, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele susțin că în mod greșit a constatat instanța de apel caracterul abuziv al clauzei care instituie comisionul de acordare.

În acest sens, se susține că în mod eronat a apreciat instanța de apel îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie abuzivă în prezenta cauză, întrucât prin decizia atacată, instanța a realizat o interpretare eronată și neloială a prevederilor Legii nr. 193/2000, invocate de intimata-reclamantă ca temei de drept, omițând faptul că acestea presupun două condiții pozitive și două negative a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive.

Așadar, pentru a stabili caracterul abuziv al unor clauze contractuale, instanța trebuia să verifice îndeplinirea condițiilor în mod cumulativ, întrucât neîndeplinirea unei singure condiții conduce la calificarea clauzei ca nefiind abuzivă.

În acest sens, se arată că instanța de apel a eludat prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 referitoare la exceptarea acestei clauze contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Aceasta deoarece, la nivelul legislației din România nu există o reglementare care să autorizeze un control al clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, ci dimpotrivă, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este interzis expres un astfel de control:

"Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Acest articol reprezintă în realitate transpunerea art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE, care exclude prin alin. (2), clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv.

Obligația de transparență, vizează reglementarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, fără utilizarea de termeni confuzi ori ambivalenți, pentru înțelegerea cărora nu se impune deținerea de cunoștințe de specialitate, această îndatorire, fiind, în egală măsură, îndeplinită de către recurentă.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

În aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța ar fi trebuit să dea eficiență existenței un minim de diligență din partea consumatorului, atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora. Doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive.

Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și aprecierea că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.

În acest context, se observă însă că debitoarea nu numai că nu a recurs la nicio cerere prin care să propună o contraofertă recurentelor referitor la clauzele contestate în acest moment, dar nu a ridicat niciun fel de obiecțiuni, ci a fost chiar mulțumită de contractul de credit, timp de 9 ani.

In măsura în care aceasta a ales să stea în pasivitate și nu a formulat nicio cerere prin care să influențeze conținutul clauzelor, recurenta nu o puteam obliga la modificarea clauzelor contractuale și nici nu putea fi cea care inițiază o negociere din moment ce aceasta a ales să semneze contractul de credit în forma propusă, fără a face niciun fel de obiecțiune.

Chiar dacă s-ar presupune prin absurd că acele clauze contestate nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE 93/13 și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligență în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

Pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noțiunea de "dezechilibru semnificativ" - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind "contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală".

Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-1 privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Prin urmare, se invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui prezumtiv dezechilibru contractual (care ar fi putut fi foarte simplu remediat, spre exemplu, prin refinanțarea creditului în condiții mai avantajoase la o altă bancă), ci se profită de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a eliminării comisioanelor.

Așadar, perceperea comisionului de acordare a creditului este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul.

Astfel, în mod greșit a reținut instanța de apel faptul că acest comision ar fi abuziv prin raportare la faptul că nu este menționat în contract contraprestația la care se obligă recurentele în schimbul acestuia. La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio prevedere legală care să interzică perceperea acestui comision sau care să instituie în sarcina recurentelor obligația de a defini în contractul de credit comisionul de acordare.

În plus, din chiar denumirea acestui comision se poate cu ușurință observa că acesta este perceput pentru demersurile realizate în vederea acordării creditului.

În consecință, nu se poate susține că reclamanta nu ar fi cunoscut ce reprezintă comisionul de acordare, în condițiile în care semnificația acestuia rezultă chiar din denumire, nefiind vorba de termeni care nasc dubii cu privire la înțelesul acestora si care nu presupun, pentru înțelegerea lor, cunoștințe de specialitate.

În acest sens, se arată că este regretabilă confuzia instanței de apel raportat la acest comision și comisionul de analiza invocând în acest sens inclusiv articolul 15 din Legea 190/1999. In primul rând se arată că instanța de apel a confundat cheltuielile aferente dosarului de credit cu costurile efective ale creditului (cum e cazul comisioanelor agreate în acest sens). Pe de altă parte se arată că în cazul comisionului de analiză (inexistent de altfel în prezentul contract) e vorba de o verificare formală a depunerii documentelor necesare de către client, pe când în cazul comisionului de acordare este vorba de o analiza sintetica, așa cum s-a arătat.

În concluzie, având în vedere toate argumentele expuse și dată fiind valoarea relativ redusă și proporțională cu valoarea creditului acordat, perceperea unui asemenea comision nu prezintă în niciun mod premisele de a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, așa cum se susține în mod neîntemeiat.

Mai susțin recurentele că instanța de apel în mod greșit a apreciat că, clauzele contestate sunt contrare bunei-credințe.

Astfel, dispozițiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 de natură a contura conduita consumatorului mediu sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze, conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanța urmează a analiza, conform criteriului bunei-credințe, conduita recurentelor prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de reclamanta A.:

Prin cererea de recurs formulată, reclamanta A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului incident, casarea deciziei atacate și, în urma rejudecării cauzei, schimbarea în parte a acesteia în ceea ce privește constatarea nulității absolute și eliminarea din convenția de credit a clauzelor privind comisionul de administrare (art. 5.1 lit. c) și a) clauzelor de risc valutar (art. 6.1), precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de credit atacat, prin obligarea intimatelor la restituirea sumelor plătite de reclamantă în contul comisionului lunar de administrare si a sumelor excedentar încasate de către intimatele, în raport cu valoarea CHF calculată, conform formulei de calcul menționată la pct. I din acțiunea introductiva, de la momentul încheierii contractului de credit și până la data plății efective, sume la care se va aplica dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăți.

La analiza pe fond a caracterului abuziv al clauzelor contestate, trebuie avute în vedere următoarele criterii: criteriul dezechilibrului semnificativ; criteriul lipsei bunei-credințe; existența unei contraprestații specifice; criteriul lipsei transparenței.

Astfel, nu se pot retine susținerile instanței de apel potrivit cărora "natura acestor servicii rezulta chiar din denumirea comisioanelor" și "asemenea activități sunt de notorietate și în mod evident necesare în activitatea băncilor de acordare a creditelor pe termen lung", banca fiind obligată să clarifice în contractul de credit de ce costurile legate de acordarea, administrarea și monitorizarea creditului, precum și beneficiul pe care și 1-a propus, nu pot fi acoperite doar prin perceperea dobânzii.

Faptul că orice bancă desfășoară operațiuni de monitorizare a situației creditului, de notorietate in activitatea băncii, face parte din firescul activității bancare, iar costurile ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, banca nejustificând, în mod credibil, de ce mai era nevoie și de comisionul de administrare, mai ales că afirmația potrivit căreia acest comision trebuie suportat de consumatori, nu face decât să întărească ideea că, de fapt, această clauză, privind comisionul de administrare, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor.

Caracterul semnificativ al dezechilibrului rezultă dintr-un simplu calcul economic, comisionul de administrare fiind plătit lună de lunii, de-a lungul derulării contractului, dublând practic dobânda.

Sub acest aspect trebuie reținut că această clauză reprezintă un al doilea cost al creditului, cost care nu are o justificare într-o contraprestație din partea băncii.

Clauza, prin ea însăși, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind cunoscută și negociată și nici indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision - nu este prevăzută baza de calcul la care se aplică procentul de 0,15 %.

Totodată, nu s-au arătat în contractul de credit care sunt activitățile și operațiunile de administrare care să justifice împrejurarea ca acest comision să se aplice lunar într-un procent din datorie, ca în situația administrării unui fond de investiții, banca obținând un avantaj disproporționat față de prestația efectuată.

Cu privire la buna-credință, C.J.U.E. a arătat în hotărârea din 14 martie 2013, pronunțată în cauza Mohamed Aziz împotriva Caixa d'Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa, amintind în considerentele directivei, că instanța națională trebuie să verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

Legat de acest aspect, se învederează faptul că recurenta nu a avut cunoștință de acest comision decât în ziua în care a fost programată la notarul băncii să semneze contractul de credit și contractul de ipotecă. Dealtfel, atât oferta de credit, cât și contractul de credit, contractul de vânzare-cumpărare, cât și contractul de ipoteca poartă aceeași dată - 24 aprilie 2008.

Prin urmare, clientul nu are nicio posibilitate de a negocia comisioanele, el alegând unitatea de credit în funcție de dobânda practicată. Astfel, după depunerea dosarului, banca face o preaprobare a creditului, urmând ca, în funcție de sumă, clientul să identifice un apartament, să plătească un evaluator agreat de bancă și să se prezinte în ziua stabilită de bancă la notarul acesteia împreună cu proprietarul, cu care în prealabil încheie un antecontract de vânzare-cumpărare.

Or, în această situație, nesemnarea contractului de credit în condițiile impuse de către bancă, însemna pierderea sumelor avansate la evaluator precum și garanția promisiunii de cumpărare către proprietar.

În aprecierea criteriului bunei-credințe, în contextul Legii nr. 193/2000, se consideră că este necesară evaluarea în ansamblu a comportamentului profesionistului, prin luarea în considerare a mai multor elemente anterioare, concomitente și chiar posterioare încheierii contractului, chiar dacă, în principiu, valabilitatea clauzei se analizează în raport cu momentul încheierii actului juridic.

Cu referire la existența unei contraprestații specifice în cazul clauzelor care reglementează comisioane, recurenta susține că analizând în ce măsură îi sunt aplicabile comisionului de administrare prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și având în vedere cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în hotărârea din 26 februarie 2015 pronunțată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, D. împotriva României, Curtea de Apel București a apreciat că prevederile contractului referitoare la comisionul de administrare nu pun probleme din perspectiva caracterului clar și inteligibil, că "natura acestor servicii rezulta chiar din denumirea comisioanelor", că "asemenea activități sunt de notorietate și în mod evident necesare în activitatea băncilor de acordare a creditelor pe termen lung".

Prin urmare, instanța de apel face aprecieri abstracte cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate, considerând că acestea întrunesc criteriile pentru a fi calificate drept clare și inteligibile, fiind suficientă, în opinia instanței de apel, simpla denumire a comisioanelor, fără a mai fi necesară și, neimpunându-se profesionistului să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul serviciului.

În plus, deși convenția de credit prevede calcularea comisionului de administrare, aceasta nu specifică la ce valoare se aplică procentul de 0,15% și nici perioada de timp pentru care se aplică, planul de rambursare fiind emis de către bancă ulterior încheierii convenției de credit.

Așadar, comisionul de administrare nu corespunde nici unor contraprestații sau vreunor costuri contractuale și nu reprezintă sub nicio formă un echivalent al folosinței sumei împrumutate, pentru aceasta existând dobânda, percepută separat de către bancă și în care se reflectă, totodată, și profitul băncii. In mod paradoxal, dobânda percepută pentru acest credit a fost calculată și în funcție de comisioanele contestate, sume de care însă, în realitate, recurenta - reclamanta nu a beneficiat, ci dimpotrivă.

În plus, comisionul de administrare lunar era interzis în mod expres de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit ipotecar.

Lipsa contraprestației specifice pentru aceste comisioane percepute de bancă are o dublă semnificație, pe de o parte, face inaplicabilă excluderea prevăzută în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, pe de altă parte, dovedește și îndeplinirea unei condiții de fond a caracterului abuziv, aceea a existenței unui dezechilibru semnificativ. Cu alte cuvinte, nu se poate manifesta mai plenar dezechilibrul juridic decât în lipsa contraprestației.

Astfel, dacă în cazul dobânzii este clar care este contraprestația unei instituții de creditare, în cazul comisioanelor este necesar a exista, pentru fiecare dintre acestea, o contraprestație specifică. Dacă am considera că acordarea împrumutului ar fi contraprestația corespunzătoare și comisioanelor, ar însemna că, în realitate, natura juridică reală a acestora nu este diferită de cea a dobânzii.

Or, în aceste condiții, concluzia este tocmai aceea că vorbim despre mascarea unei părți a dobânzii. Din moment ce consumatorul își întemeiază alegerea în principal pe valoarea dobânzii (a celei denumită ca atare, nu a celei mascate) rezultă și lipsa bunei-credințe a profesionistului în influențarea în acest mod a alegerii celeilalte părți a contractului.

Față de aceste aspecte, recurenta arată că nu se poate trece peste superficialitatea instanței de apel, care face o interpretare eronată a dispozițiilor legale invocate. Astfel, odată ce instanța de apel a constatat că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, aceasta trebuia să stabilească în continuare, ținând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) și la art. 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului contractual și transparenței.

Din graficul de rambursare, se poate observa faptul că valoarea comisionului de administrare este fluctuantă, în scădere, raportat la soldul creditului, or, acest lucru este o dovadă în plus a faptului că nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, deoarece nu poate însemna că o astfel de fluctuație este dependentă de acordarea unui serviciu specific.

Astfel, examinarea caracterului clar și inteligibil al unei clauze nu ar trebui să se limiteze la aspectul pur redacțional al acesteia. Caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale trebuie apreciat pe baza aspectului dacă garantează consumatorului că dispune de informațiile cu ajutorul cărora va fi în măsură să aprecieze avantajele și inconvenientele încheierii unui anumit contract și riscurile pe care și le asumă prin acea operațiune. Consumatorul trebuie nu numai să înțeleagă conținutul unei clauze, ci și obligațiile și drepturile aferente acesteia (pct. 81 din concluziile avocatului general în cauza Kasler).

În ceea ce privește criteriul lipsei transparenței, se arată că, potrivit jurisprudenței constante a C.J.U.E., revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. (1) și art. 5 din Directiva 93/13.

Astfel, instanța națională trebuie să stabilească dacă clauzele contestate îndeplinesc criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de această directivă.

Or, oferta de credit a fost emisă și acceptată de reclamantă în aceeași zi în care a fost încheiat și contractul de vânzare-cumpărare, respectiv în data de 24 aprilie 2008, existând astfel, o dată în plus, indiciile unui contract de adeziune, cu atât mai mult cu cât volumul și complexitatea contractului ar fi impus un timp de reflecție, însă reclamanta nu a avut cunoștință de existența comisionului de administrare decât în ziua semnării contractului.

În aceste circumstanțe, de pe poziție de inferioritate contractuală, reclamanta, aflata în nevoia obținerii unei sume de bani pentru cumpărarea unei case, s-a văzut obligată să contracteze, acceptând clauze generatoare de dezechilibre majore între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe.

Cu referire la clauza de risc valutar, în ceea ce privește clauza cuprinsă la art. 6.1 din convenția de credit, recurenta solicită instanței de recurs să constate caracterul abuziv al acesteia.

Astfel, în ce privește clauzele privind suportarea riscului valutar, acestea sunt lipsite de claritate și necesită cunoștințe de specialitate pentru a le înțelege, încadrându-se, astfel, în cerințele art. X din Legea nr. 193/2000.

Aceste clauze, prin maniera în care au fost redactate, sunt abuzive și susceptibile de a fi anulate din perspectiva caracterului inechitabil și contrar principiului bunei-credințe ca riscul valutar să fie suportat doar de către debitori, creditoarea asumându-și o poziție favorabilă și continuând să încaseze, integral, dobânzile și comisioanele, iar riscul fluctuațiilor de curs valutar, care este considerabil în cazul CHF, fiind suportat doar de către reclamantă și codebitori.

În acest context, se solicită instanței de recurs să țină cont de faptul că o astfel de variație de curs valutar nu era, în mod rezonabil, previzibilă la momentul încheierii convenției de credit și reclamanta nu a avut posibilitatea negocierii vreunei clauze contractuale, contractul fiind unul de adeziune.

Astfel, se apreciază că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, în sensul că art. 6.1. din Convenția de credit este una abuzivă, deoarece nu a fost negociată direct cu reclamanta și a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea reclamantei, contrar cerințelor bunei-credințe.

Astfel, nici în ceea ce privește art. 6.1. din convenția de credit, caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului, deoarece părțile nu se află pe poziții de egalitate, nici în ce privește cunoștințele de specialitate, nici în ce privește puterea de negociere, banca fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar reclamanta împreună cu codebitorii fiind simple persoane fizice care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoștință de cauză, contractul, ci doar să-1 semneze sau nu.

Față de susținerile instanței de apel cu privire la principiul nominalismului monetar din vechiul C. civ. (art. 1578), în temeiul căruia reclamanta ar fi fost obligată să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul, dat fiind că împrumutatul și-a asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei, se arată că nominalismul monetar este, de fapt, regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă și înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

Așadar, principiul nominalismului monetar nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuație a cursului. Din dispozițiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 rezultă că, dacă există o fluctuație a "prețului" monedelor, anterioară scadentei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică in "specia" aflătoare în curs la data plății.

Mai susține recurenta că principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originara care o permite în caz de fluctuație a cursului și protejează debitorii față de creditorii tentați de cămătărie.

A susține ca nominalismul monetar este (exclusiv) în favoarea creditorului, permițându-i acestuia să treacă asupra capului debitorului-consumator tot riscul hiper-valorizării monedei contractului este absurd, întrucât normele relative la nominalismul monetar sunt supletive și ca orice alte norme supletive, ele nu se impun părților, ci sunt menite să suplinească voința acestora, părțile pot deroga de la ele.

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nu se poate supune analizei, sub raportul caracterului abuziv, o clauză care reflecta sau transpune în contract dispoziții legale sau norme administrative obligatorii. Directiva 93/13/CEE dispune, la art. 1 alin. (2), după cum urmează:

"dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului".

Rațiunea textului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este aceea că astfel de contracte forțate nu depind de voința niciuneia dintre părți, deci nu este posibil un abuz de putere economica al profesionistului. Pe de alta parte, aceste clauze pot fi contestate prin alte metode, spre exemplu, prin atacarea legii care conține acele clauze abuzive ca fiind contrare Dreptului UE sau CEDO.

Întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident că el nu intra sub incidența si nici în înțelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii". De aici concluzia evidentă că o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar în înțelesul instanței de apel, poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului său abuziv.

În ceea ce privește principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, este necesar să se constate că Directiva 93/13 urmărește să asigure respectarea lor prin eliminarea din contractele încheiate cu consumatorii a clauzelor abuzive ca manifestare a unui dezechilibru între părțile contractante.

Or, astfel cum s-a subliniat deja, actele cu putere de lege și normele administrative naționale în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, având în vedere că nu a fost invocată existența unei clauze contractuale abuzive. Prin urmare, în prezența unei lex specialis, precum Directiva 93/13, care exclude din domeniul său de aplicare o situație precum cea de față, principiile generale pe care se întemeiază aceasta nu își pot găsi aplicarea.

Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere că Directiva 93/13 și principiile din dreptul Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, "în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului său a domeniului de aplicare al acestora".

Prin întâmpinarea depusă la 6 decembrie 2019, reclamanta A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtele B. IFN S.A. și C. împotriva deciziei atacate și menținerea soluției instanței de fond (menținută în apel) în ceea ce privește clauza cuprinsa la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit (comisionul de acordare).

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 februarie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 3 martie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurentele-pârâte B. IFN S.A. și C. și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 24 septembrie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentele-pârâte B. I.F.N. S.A. și C.. este fondat, urmând a fi admis, iar recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recursul pârâtelor B. IFN S.A. și C..

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele susțin că în mod greșit a constatat instanța de apel caracterul abuziv al clauzei care instituie comisionul de acordare.

În acest context, susțin recurentele, instanța de apel trebuia să observe faptul că din moment ce comisionul de acordare reprezenta o prestație esențială a contractului de credit și o remunerație a unui serviciu prestat de recurentă, este evident că din perspectiva jurisprudenței CJUE face parte din obiectul principal al contractului și nu poate face obiectul cercetării caracterului său abuziv.

Așadar, în raport de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Aceasta deoarece, clauzele au fost exprimate în contractul de credit în termeni clari și inteligibili, nefiind clauze complexe sau care să folosească un limbaj pentru înțelegerea căruia ar fi nevoie de cunoștințe de specialitate. Această concluzie se desprinde din analiza clauzelor contestate, cu atât mai mult cu cât în conținutul acestora se prezintă modul de calcul al acestora, prin raportare la valoarea creditului acordat.

De asemenea, se reține că instanța de apel nu a arătat prin ce anume clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că doctrina este unanimă în a considera existența unui "dezechilibrul semnificativ" numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți.

Așadar, nefăcând nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului, instanța a apreciat în mod implicit îndeplinirea acestei condiții, deși perceperea comisionului de acordare a creditului este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului.

Mai mult, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei se poate observa că recurentele au prestat servicii în concret în contrapartida perceperii comisionului de acordare, existând la dosar, documente care certifică verificările privind bonitatea împrumutatei.

Mai susțin recurentele că instanța de apel în mod greșit a apreciat că, clauzele contestate sunt contrare bunei-credințe, în condițiile în care, acestea nu au întreprins nicio acțiune de convingere a încheierii contractului de credit, ci s-au limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de stabilire al comisioanelor este unul clar stipulat, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu aduce niciun argument pentru care clauzele contestate ar fi contrare bunei-credințe.

Într-o altă critică, recurentele susțin faptul că în mod eronat a stabilit instanța de apel absența caracterului negociat al clauzei contractuale contestate, în contextul în care instanța s-a rezumat la a prelua susținerile intimatei, conform cărora, având în vedere existența unui contract de adeziune, rezultă în mod direct că nu ar fi fost negociate clauzele contractuale.

Astfel, aprecierile conform cărora, clauzele nu ar fi fost negociate cu recurenta contravin chiar obligațiilor asumate de aceasta prin semnarea contractului de credit, iar instanța în mod greșit a negat forța juridică a respectivei prevederi, motivând că a fost inserată automat în contract, în condițiile în care a apreciat că nu există vreun viciu de consimțământ.

Totodată trebuie observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/24.04.2008 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea apelului pârâtelor, întrucât aceasta nu a arătat motivul pentru care clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului, instanța apreciind în mod implicit îndeplinirea acestei condiții, iar acest aspect nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să analizeze apelul pârâtelor referitor la comisionul de acordare și să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurentele-pârâte B. I.F.N. S.A. și C.. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului pârâtei în ceea ce privește comisionul de acordare.

Recursul incident declarat de reclamanta A..

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că, în fapt, decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - în ceea ce privește soluția cu privire la valabilitatea clauzelor contractuale cuprinse la art. 5.1 lit. c) (comisionul de administrare) și art. 6.1 (clauza de risc valutar) din convenția de credit.

În acest context, recurenta arată că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ce privește comisionul de administrare, prevăzut la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, având în vedere că prin contract trebuia clarificată necesitatea perceperii comisionului de administrare, prin arătarea contraprestației din partea băncii.

Sub aspectul motivului de recurs, care conține critici referitoare la modalitatea de percepere a comisionului de administrare, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei, caracterul clar și inteligibil al clauzei, care nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenta că acest caracter clar și inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar și raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea serviciului prestat.

Cu toate acestea, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de administrare și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea art. 5.1 lit. c) din condițiile particulare ale convenției.

Fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului părților nu interzicea perceperea comisioanelor denumite generic de către recurent "de administrare"pe lângă dobânda aferentă creditului; comisionul de administrare incluzând costul acelor activități de monitorizare a creditului.

Cu referire la clauza de risc valutar, în ceea ce privește clauza cuprinsă la art. 6.1 din convenția de credit, recurenta solicită instanței de recurs să constate caracterul abuziv al acesteia, întrucât acestea sunt lipsite de claritate și necesită cunoștințe de specialitate pentru a le înțelege, încadrându-se, astfel, în cerințele art. X din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește aspectele referitoare la clauza de risc valutar se reține că, invocându-se asimetria informațională a băncii față de recurent pentru a se transfera asupra acestuia integral riscul valutar, cu consecința creării unui dezechilibru contractual major și contrar bunei-credințe, se solicită în fapt de către reclamant intervenția instanței pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca își execută obligația de a pune la dispoziția împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune și neexecutarea obligațiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaște de la chiar momentul încheierii convenției de credit deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Într-o altă critică, față de susținerile instanței de apel cu privire la principiul nominalismului monetar din vechiul C. civ. (art. 1578), în temeiul căruia reclamanta ar fi fost obligată să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul, recurenta susține că nominalismul monetar este, de fapt, regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă și înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

Analizând prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Articolul 3, alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. I.F.N. S.A. și C.. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A. și intimata-pârâtă C. ROMÂNIA S.A..

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului pârâtei în ceea ce privește comisionul de acordare.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu recurentele-pârâte B. I.F.N. S.A. și C.. și intimata-pârâtă C. ROMÂNIA S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.