ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2464/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/2014 un număr de 66 de reclamanți între care și A. au chemat în judecată pe pârâtele B. ROMANIA S.A., B. UNGARIA prin B. ROMANIA S.A., C. prin B. ROMANIA S.A. solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana K a cererii de chemare în judecată din contractele de credit încheiate de către fiecare dintre reclamanți si obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia urmând a se face în funcție de cursul CHF-LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit, cu cheltuieli de judecată.

La data de 6 iunie 2014, reclamanții au depus o cerere prin care au precizat cadrul procesual, reclamanta A. urmând să se judece cu pârâtele B. ROMANIA S.A. și C. reprezentată de B. ROMANIA S.A..

Prin încheierea de ședință din 24 februarie 2015 Tribunalului București a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanți și formarea de dosare distincte pentru fiecare.

În urma disjungerii s-a format și dosarul nr. x/2015, privind pe reclamanta A. și pârâtele B. ROMANIA S.A. și C. reprezentată de B. ROMANIA S.A. (potrivit cererii precizatoare din 6 iunie 2014).

Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, A. reclamă caracterul abuziv al prevederilor art. 10.1, 10.2, 10.4 din contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x, al art. I din actele adiționale nr. 1,3,4, precum și a art. 13 lit. b) din contract, invocând nerespectarea de către bancă a obligației prealabile de informare în ceea ce privește riscul valutar aferent contractării unui credit în moneda franc elvețian, solicitând ca instanța să constate nulitatea acestor clauze și, ca remediu, să oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face în funcție de cursul CHF-LEU existent la data contractării contractului de credit.

Prin sentința nr. 4119 din 7 iulie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepția prescripției dreptului material la acțiune și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. ROMANIA S.A. și C. reprezentată de B. ROMANIA S.A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 659 din 23 martie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. ROMANIA S.A. și C.- reprezentată prin B. ROMANIA S.A., împotriva sentinței civile nr. 4119/2015 din 07 iulie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015.

A obligat apelanta la plata sumei de 1075,08 RON către intimata B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE din Cauza C-186/16, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material.

Raportat la exigențele impuse prin decizia CJUE pronunțată în cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel nu poate fi menținută întrucât nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 (așa cum a explicat CJUE în cauza Andriciuc) și nici considerentele expuse de instanța comunitară, situație care impune casarea hotărârii.

Conform paragrafelor 26-31 din Decizia C-186/16, arată recurenta, revine instanței naționale obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a putea verifica în ce măsură devine incidentă excluderea instituită pe calea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Or, în speță, principiul nominalismului, astfel cum a fost susținut de pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii și nici nu respectă minimul de protecție la care se face trimitere, ceea ce permite a se concluziona că o clauză contractuală care îl transpune poate face obiectul verificării din punct de vedere al caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Consideră că, clauzele criticate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu au fost redactate într-o manieră clară și inteligibilă, motiv care autorizează instanța națională să procedeze la analiza caracterului lor abuziv.

Consideră că atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE).

De asemenea, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie).

Banca și-a încălcat în mod evident obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

Mai susține și faptul că, clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Raportat la considerentele CJUE, având în vedere că dezechilibrul trebuie analizat și ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv, recurentul face trimitere la Studiile și Buletinele Băncii Centrale a Elveției și ale Băncii Naționale a României.

Prin urmare, consideră că banca a ignorat avertismentele Băncii Naționale a Elveției și Băncii Naționale a României, în număr de cel puțin 5, promovând agresiv creditul în franci elvețieni, descriind francul ca fiind cea mai stabilă monedă, asociind-o cu economia Elveției. Exact în aceste condiții a fost semnat contractul de credit al reclamantei.

De asemenea, arată că, CJUE a stabilit că protecția conferită consumatorului de legislația clauzelor abuzive permite judecătorului național să aprecieze chiar și din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii. Transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislația protecției consumatorului.

Susține că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de consumatoarea reclamantă, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON, făcându-se la data contractării credit, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile și în condițiile contractuale contemporane încheierii contractului.

La 16 octombrie 2018, recurenta-reclamantă a depus o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

In cauză, intimatele nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 12 decembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 9 ianuarie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 21 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 659 din 23 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 11 aprilie 2019, cu citarea părților.

Prin aceeași încheiere a fost respinsă cererea formulată de petenta A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la 11 aprilie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 23 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens, arătând că instanța de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect clauzele contestate îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar față de caracterul supletiv al acestei norme excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligația instanței naționale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Astfel, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, având în vedere că clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenta-reclamantă s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsește în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată că nu este fondată nici critica prin care se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reține că instanța a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C186/16, concluzionând că instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative, deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor considerații se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Așadar, în raport cu susținerile recurentei, potrivit căreia, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părți, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credințe, soluția instanței de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenta a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

În ce privește aserțiunile vizând încălcarea obligației precontractuale de informare și avertizare, practicile înșelătoare și reclamă deopotrivă și punerea pe piață a unor produse toxice, Înalta Curte reține că nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei de apel, recurenta exprimând pe larg care trebuia să fie, în opinia sa, conduita profesionistului - bancă, fără a argumenta o pretinsă încălcare a normelor de drept material săvârșită de instanța de apel.

În ceea ce privește obligația băncii de a nu utiliza practici înșelătoare, din coroborarea art. 4 alin. (3) cu art. 6-9 din Legea nr. 363/2007 rezultă că practicile comerciale incorecte sunt reprezentate în special de practicile înșelătoare și practicile agresive, care conduc, în primul caz, la inducerea în eroare a consumatorului, determinându-l "să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o", iar în cel de-al doilea caz, limitează în mod semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului mediu.

Prin urmare, practicile comerciale vizează faza precontractuală, decizională, iar nu un contract încheiat. In acest context, nu se poate susține că pretinsul comportament al unei instituții bancare de a aplica o clauză contractuală asumată prin semnătură de consumator ar putea reprezenta o practică comercială incorectă.

Preambulul Directivei nr. 2005/29/CE confirmă faptul că practicile comerciale vizează faza decizională, respectiv precontractuală, astfel că o clauză contractuală și împrejurarea de a se da eficiență acesteia nu se înscrie în teza unor "practici comerciale incorecte".

În alți termeni, executarea unui contract încheiat nu poate reprezenta o practică comercială incorectă și, cu atât mai puțin, a unei clauze din contract care transpune o prevedere din dreptul intern. Mai mult, prin pretențiile exprimate în petit se tinde în cele din urmă la însăși modificarea contractului în derulare, ceea ce este în dezacord cu măsurile prevăzute de Legea nr. 363/2007.

În consecință, aceste aserțiuni nu pot fi valorificate în analizarea legalității deciziei de apel, în lipsa totală a unor critici în acest sens.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, precum și reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamanta care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 659 din 23 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. ROMANIA S.A. și C.. reprezentată prin B. ROMANIA S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 659 din 23 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. ROMANIA S.A. și C.. reprezentată prin B. ROMANIA S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2020.