ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2160/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 17 aprilie 2014, sub nr. x/2014, un număr de 66 de reclamanți, între care și A., au chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. prin B. S.A. și D. prin B. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana K a cererii de chemare în judecată din contractele de credit încheiate de către fiecare dintre reclamanți pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit. S-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia urmând a se face în funcție de cursul CHF-LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit, cu cheltuieli de judecată.

La 6 iunie 2014, reclamanții au depus o cerere prin care au precizat cadrul procesual, reclamanta A. urmând să se judece cu pârâtele B. S.A. și D. reprezentată de B. S.A.

Prin încheierea de ședință din 24 februarie 2015 tribunalul a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanți și formarea de dosare distincte pentru fiecare dintre aceștia.

În urma disjungerii s-a format și dosarul nr. x/2015, privind pe reclamanta A. și pârâtele B. S.A. și D. reprezentată de B. S.A. (potrivit cererii precizatoare de la 6 iunie 2014).

Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, A. a solicitat instanței să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a prevederilor art. 10.1, 10.2, 10.4 și 13 lit. b) din contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x din 29 februarie 2008, invocând nerespectarea de către bancă a obligației prealabile de informare în ceea ce privește riscul valutar aferent contractării unui credit în moneda franc elvețian, și, ca remediu, să oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face în funcție de cursul CHF - LEU existent la data contractării contractului de credit, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtele au depus întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 26 mai 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a calificat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată ca fiind o apărare de fond și a rămas în pronunțare asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 4127/2015 din 7 iulie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și D. reprezentată de B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 436 din 5 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. și a obligat reclamanta la plata sumei de 1.286,49 RON către pârâta B. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 17, 25 și 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, respectiv ale art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992, ceea ce a determinat respingerea argumentelor reclamantei referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Invocă încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv clauza nu a fost negociată direct cu reclamanta, fiind încălcate exigențele bunei credințe, creîndu-se în detrimentul său un dezechilibru semnificativ.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 îmtrucât clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului, nefiind exceptate de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive.

Autoarea căii de atac susține și faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1578 și următoarele din C. civ. din 1864 privind principiul nominalismului monetar, care este, în primul rând, inaplicabil în prezenta cauză și, în al doilea rând, interpretat în mod greșit de către instanța de apel.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele nu au depus întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că este utilă suspendarea judecății recursului până la soluționarea sesizării în vederea pronunțării unei hotârâri prealabile ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 alin. (1) și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. ale Deciziei nr. 52/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 20 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Prin încheierea din 20 martie 2019, pronunțată în complet de filtru, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 436 din 5 martie 2018 și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 15 mai 2019, cu citarea părților.

La termenul de la 15 mai 2019, instanța supremă a suspendat judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana K din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana G la cererea de chemare în judecată, respectiv a art. 10.1, 10.2, 10.4 și 13 lit. b) din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF- leu valabil la acea dată.

Clauzele a căror nulitate absolută se invocă, prin prisma caracterului lor abuziv, conțin, în esență, următoarele prevederi:

"Art. 10.1 - Rambursarea creditului se va face în rate lunare egale (formate din rata de principal și dobândă) la data scadențelor lunare, conform graficului de rambursare (…)"

"Art. 10.2 - Rambursarea ratelor lunare se va efectua (…) în aceeași monedă în care a fost acordat creditul (…)"

"Art. 10.4 - Clientul autorizează banca să facă în numele și pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operațiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar (…)."

"Art. 13 lit. b) - Clientul declară și garantează pe proprie răspundere că a luat la cunoștință faptul că există o fluctuație permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuație determinată de condițiile pieței, Banca neavând niciun control asupra acesteia. Prin urmare, Clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul. Clientul exonerează Banca de orice pretenție în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuațiilor cursului de schimb valutar."

Criticile prin care recurenta-reclamantă invocă încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 17, 25 și 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, respectiv ale art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992 sunt nefondate întrucât în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale arătate din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase. Contractul de credit nu se încadrează în tipologia produsului cu caracter toxic, defectuos, neconform ori nesigur avută în vedere de Codul consumului.

Față de reglementarea legală a noțiunilor de "produs" și "serviciu" din O.G. nr. 21/1992, punerea la dispoziție a unei sume de bani nu poate fi calificată drept bun material ori activitate îndreptată spre satisfacerea unor necesități, așa încât, în speță nu se poate pretinde că prin punerea la dispoziție a unui credit în CHF, banca, în calitate de prestator de servicii, le-a furnizat consumatorilor un serviciu necorespunzător, care le-a pus în pericol drepturile și interesele legitime.

Recurenta-reclamantă mai invocă și încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) și art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 și inaplicabilitatea în cauză a principiului nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 sau greșita sa interpretare de către instanța de apel.

Criticile sunt nefondate. Instanța supremă reține că instanța de apel a respectat mecanismul de verificare al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum acesta este stabilit de normele legale și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanța de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator și bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanța națională trebuie să stabilească următoarele:

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurenta-reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres prin art. 10.2 din contract să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Așadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenta-reclamantă reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte". Aceeași interpretare este evidențiată și în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunțată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuție condițiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc. În această speță se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva E., CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudența CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv (negocierea, obligația de informare, existența unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credință a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 436 din 5 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 436 din 5 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2020.