ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2406/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 17 decembrie 2014, sub nr. x/2014, mai mulți reclamanți, printre care și numita A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I și coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații:

1) de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

2) de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

3) de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

4) de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat cu consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU indicat în Anexa 1.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepțiile netimbrării acțiunii și prescripției dreptului material de a solicita angajarea răspunderii delictuale a Băncii, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 3 iulie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, tribunalul a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată, iar acțiunea formulată de reclamanta A. a fost înregistrată pe rolul aceleiași instanței sub nr. x/2015.

La termenul de judecată din 3 septembrie 2015, instanța a respins excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare și a încuviințat cererea reclamantei de acordare a unui termen pentru a preciza cadrul procesual, respectiv, dacă înțelege să se judece în contradictoriu și cu cesionarul creanței și cu codebitorul, acordând, în acest sens, termen de judecată la 15 octombrie 2015.

La termenul din 15 octombrie 2015 a dispus introducerea în cauză a terțului Mija Emanuel.

Prin sentința civilă nr. 6991/2015 din 10 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu terțul Mija Emanuel.

Împotriva hotărârii sus-menționate, reclamanta a declarat apel, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 861 din 17 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 6991/2015 din 10 decembrie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-intervenient Mija Emanuel.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, astfel, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, a arătat că eroarea esențială făcută de instanțele de fond în soluționarea litigiului pendinte rezidă în aplicarea dreptului comun substanțial (ex. principiul nominalismului monetar) sau procedural (ex. principiul actori incumbit onus probandi) în locul prevederilor din legea specială.

Concretizând, autoarea recursului a susținut că decizia atacată a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum și cu nerespectarea considerentelor deciziilor C.J.U.E. pronunțate în cauzele C-186/16, C-92/11 și C-34/13, precum și ale deciziei nr. 62/2017 a Curții Constituționale a României.

Detaliind, recurenta a criticat aprecierea instanței de apel în sensul că, în speță, operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, consecința fiind imposibilitatea analizei clauzelor contractului de credit contestate ca fiind abuzive, din perspectiva condițiilor instituite de Legea nr. 193/2000.

În combaterea acestei concluzii, a evocat și citat amplu considerentele deciziei pronunțate în cauza C-186/16 a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a făcut trimiteri exhaustive la Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13 și la Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11.

Din perspectiva jurisprudenței menționate, autoarea recursului a conchis că, procedând la verificările necesare, instanța națională trebuie să aibă în vedere că excepția, instituită la art. 1 alin. (2) din directivă, este de strictă interpretare, astfel că, pentru a opera excluderea clauzei de la controlul condițiilor caracterului abuziv, este necesar a fi îndeplinite două condiții: clauza contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

De asemenea, a susținut că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene impune concluzia că cele două condiții menționate trebuie analizate prin raportare la obiectivul Directivei 93/13, respectiv la protecția consumatorilor.

În continuare, a arătat că, dacă ar fi analizat clauzele contestate în prezentul litigiu în cheia deciziei C.J.U.E. date în cauza C-186/16, concluzia care se impunea ar fi fost că respectivele clauze pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive și chiar dacă intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Totodată, a mai susținut că acestea pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, întrucât au fost inserate în contracte nenegociate și, contrar cerințelor bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul manifestându-se și în timpul executării contractului.

Recurenta a mai subliniat că instanța europeană a statuat în sensul că instanța națională trebuie să aibă ca principală preocupare a analizei logico-juridice stabilirea caracterului obligatoriu sau nu al normelor mai sus evocate. În acest sens, a notat că, potrivit considerentului 13 din Directiva 93/13, de care instanța de apel s-a prevalat în stabilirea ariei de excludere a clauzelor contestate din contractul de credit de la analiza prevăzută de Legea 193/2000, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Astfel, a arătat că sintagma "să nu se fi instituit alte acorduri" vizează împrejurarea unui acord al părților cu privire la derogarea de la o normă obligatorie și nu cu privire la facultatea/posibilitatea părților de a deroga de la o normă supletivă.

În continuare, a consemnat că, analizând aceeași situație în considerentele deciziei nr. 62/2017, Curtea Constituțională a României a statuat cu efect obligatoriu pentru instanțele de judecată că art. 1578 din C. civ. de la 1864, care instituie principiul nominalismului monetar, este, în dreptul național, o normă supletivă, caracteristica sa esențială fiind aceea că părțile pot deroga de la aceasta. Cu alte cuvinte, a subliniat că, la data încheierii contractului de credit, profesionistul avea posibilitatea legală să solicite restituirea creditului "acordat în CHF" în altă monedă.

Din perspectiva celor arătate anterior, recurenta a conchis că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Astfel, a arătat că, deși instanța constată că respectivele clauze contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, consecința fiind continuarea analizei din perspectiva Directivei nr. 93/13.

În opinia recurentei, potrivit C.J.U.E., instanței îi revenea sarcina de a continua analiza, respectiv, de a stabili dacă respectivele clauze se circumscriu sferei noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Recurenta a mai susținut că, în al doilea rând, instanța de apel avea obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Din această perspectivă, a susținut că, în mod greșit, curtea a reținut îndeplinirea în speță a condițiilor evocate și a detaliat criteriile vizând redactarea clauzei și necesitatea informării, în faza precontractuală, anterior semnării contractului, asupra consecințelor economice ale clauzei.

Referitor la condiția informării consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei vizând cursul valutar, recurenta a arătat că aceasta este esențială în condițiile în care profesionistul și consumatorul nu se află pe poziții de egalitate, nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic și de rezervă de timp, nici din punct de vedere informațional.

În continuare, a evocat jurisprudența C.J.U.E. referitoare la obligația băncii de a avertiza clienții cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, subliniind că, la paragraful 47 din Decizia dată în speța Andriciuc, instanța europeană impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Astfel, autoarea prezentului demers judiciar a arătat că, prin comportamentul subversiv, de a ascunde costul împrumutului în RON raportat la posibilele fluctuații de curs valutar, și de a pretinde că obligațiile ce îi incumbau erau în CHF, intimata-pârâtă a săvârșit o abatere gravă de la rațiunea legii, așa cum a fost interpretată de C.J.U.E.

În aceste condiții, a conchis că a contractat creditul, fără să cunoască întinderea reală a obligațiilor și costul total al împrumutului, așa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia C.J.U.E., anterior evocată, contractul comutativ, fiind, astfel, pervertit într-unul aleatoriu, în contextul în care o atare transformare este prohibită de legislația protecției consumatorului.

În acest sens, recurenta a invocat o succesiune de texte din directivele dedicate creditelor de retail, între care Directiva 87/102, Directiva 2008/48/CE și Directiva 2014/17/CE care au consacrat caracterul comutativ, subliniind că jurisprudența C.J.U.E., precum și cea românească relativ recentă, au statuat regula imutabilității contractelor comutative în contracte aleatorii, în lipsa voinței exprese a consumatorului.

Cu privire la evaluarea îndeplinirii obligației de informare de către bancă, a arătat că instanțele de fond ar fi trebuit să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia C.J.U.E.)

De asemenea, recurenta a susținut că intimata-pârâtă ar fi trebuit să îi prezinte orice informație pertinentă care să îi permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze asupra obligațiilor sale financiare (par. 50 din Decizie).

Raportat la argumentele mai sus expuse, a apreciat că respectivele clauze contestate nu au fost redactate în mod clar și inteligibil, astfel că ele pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

În continuare, autoarea recursului a menționat nesocotirea de către pârâtă a obligației de avertizare asupra riscurilor valutare, perspectivă din care a menționat că, în concepția C.J.U.E., instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

Asupra acestei chestiuni a conchis că obligația de avertizare, statuată de instanța europeană, face parte din dreptul intern, fiind enunțată încă din 2004, de Codul consumului (art. 15 și art. 48) având în vedere că interpretarea dată de Curte normelor Dreptului Uniunii Europene este obligatorie în dreptul intern, conform art. 148 alin. (2) din Constituție.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor contestate, recurenta a analizat amplu aspectele în considerarea cărora a apreciat că provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care pârâta putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului. În acest sens, a făcut trimitere la Studiile și Buletinele Băncii Centrale a Elveției și la cele ale Băncii Naționale a României.

Recurenta a subliniat că, în mod esențial, trebuie reținut că, în contractele comercianților cu consumatorii (și mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat, prezumție care îl are ca beneficiar pe consumator. A mai afirmat că profesionistului îi revine sarcina probei pentru a demonstra că echilibrul contractual este real, iar nu formal, subliniind că, în speță, intimata-pârâtă nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părțile contractante, dar nici măcar nu și-a propus o astfel de țintă probatorie.

În susținerea dezechilibrului contractual, recurenta a menționat omisiunea informării de către pârâtă și ocultarea informației, elemente ce probează, în egală măsură, reaua-credință a acesteia.

Pentru toate cele anterior expuse, recurenta-reclamantă a reiterat solicitarea de casare a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, subliniind că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii fiind consecința nulității absolute a clauzelor referitoare la riscul valutar.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 27 iunie 2018, fără ca aceasta să uzeze de dreptul de a depune întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 6 octombrie 2020, recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen de judecată la 24 noiembrie 2020, în vederea soluționării acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenta-reclamantă, în calitate de persoană împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 861 din 17 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 861 din 17 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.