ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1567/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24 februarie 2015, sub nr. x/2015, disjunsă din dosarul nr. x/2014, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. și D.., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și pe Anexa Legii nr. 193/2000 - alin. (1) lit. b), jurisprudență C.J.U.E., art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, art. 6 din Legea nr. 363/2007, art. 970 alin. (1) C. civ. din 1864 și art. 79 C. proc. civ.

La data de 06.06.2014, reclamanții au depus o cerere prin care au precizat cadrul procesual, reclamanta A. arătând că urmează să se judece cu pârâta B. S.A.

La data de 15.07.2014, pârâtele au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată, pentru neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru. Totodată, au invocat și excepția prescripției extinctive.

Prin încheierea de ședință din data de 14.04.2015, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată prin întâmpinare, apreciind că este incident art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

La termenul de judecată din 26.05.2015, Tribunalul a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 4124/2015 din 7 iulie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii introductive. Totodată, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, a solicitat instanței de judecată să aibă în vedere toate argumentele în fapt și în drept pe care le-a invocat în cererea de chemare în judecată. Sub aspect probatoriu, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 833 din 24 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a obligat-o la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.186,69 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, recurenta, prin avocat, a menționat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat de către completul de filtru, în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de C.J.U.E., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a susținut că examinarea clauzelor contestate realizată de instanța de apel nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea deciziei instanței de apel.

Recurenta a arătat că principiul nominalismului monetar are caracter supletiv, astfel încât acele clauze ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Cum principiul nominalismului, invocat de intimata-pârâtă și aplicat de instanța de apel, nu este instituit de norme obligatorii și nu respectă minimul de protecție, rezultă că o clauză contractuală ce transpune acest principiu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Autoarea căii de atac a învederat că Directiva nr. 93/13/CEE are ca obiective, printre altele, protejarea consumatorilor împotriva inserării în contracte a unor clauze ce reflectă anumite dispoziții legale, de la care părțile ar fi putut deroga, dar care au fost impuse de profesionist printr-un contract preformulat.

Mai arată că, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunțat inclusiv Curtea Constituțională prin decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, prin care a reținut că textul legal are caracter supletiv, astfel încât părțile au posibilitatea să deroge de la acest principiu, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens (paragraful 37 din decizie).

Prin urmare, în opinia recurentei, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar pe de altă parte că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că respectivele clauze, deși intră în obiectul principal al contractului, nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța de apel trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Evocând decizia pronunțată de C.J.U.E. în cauza Andriciuc (paragrafele 44-51), recurenta susține că, potrivit acestei hotărâri, caracterul clar și inteligibil trebuie să privească atât redactarea clauzei, cât și informarea în faza precontractuală cu privire la consecințele economice ale clauzei.

Autoarea căii de atac a mai arătat că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială, lipsa sau disimularea informației determinând vicierea sau lipsa totală a consimțământului.

În continuare, recurenta-reclamantă a învederat că nu poate fi primită susținerea băncii în sensul că nu putea previziona evoluția cursului valutar și, în consecință, nu putea informa consumatorii cu privire la evenimentele viitoare.

Potrivit C.J.U.E., Banca trebuie să prezinte consumatorului, încă din faza precontractuală, posibilele variații de curs valutar și efectele acestor variații.

Când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către Bancă, instanța de apel trebuia să se raporteze la expertiza și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

În cazul în care Banca nu prezintă astfel de probe, urmează ca instanța să considere drept dovedite afirmațiile privind neinformarea împrumutatului cu privire la posibilele variații ale cursului și la efectele acestor variații.

Mai arată că, din înscrisurile depuse la dosar, reiese că, la momentul acordării creditului, existau avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveției și Băncii Naționale a României cu privire la iminența aprecierii cursului CHF/Leu și, implicit, cu privire la efectele distructive ale acestui curs asupra împrumutaților în această monedă.

Prin urmare, consideră că Banca putea să previzioneze inclusiv cursul valutar și trebuia să ia în calcul și să prezinte consumatorilor avertismentele respective, în condițiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (E.., F.. și G.) nu acordau credite în CHF.

Prin raportare la aceste argumente, a apreciat că respectivele clauze contestate nu au fost redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta-reclamantă a arătat că împrumutatul trebuia avertizat cu privire la măsurile de precauție pe care trebuia să le ia anterior încheierii contractului având ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât și riscurile potențiale, excepționale.

Autoarea recursului a susținut că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare avea obligația să includă în caracteristicile creditului și această avertizare asupra riscului valutar. În acest sens, susține că art. 15 și art. 48 din Legea nr. 296/2004 obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obișnuite și la avertizarea individuală a fiecărui consumator asupra riscurilor obișnuite și naturale ale unor produse sau servicii.

În plus, mai arată că, potrivit art. 6 și art. 7 din Legea 363/2007, orice informație esențială disimulată sau reținută de comerciant la momentul punerii pe piață a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înșelătoare, sever sancționată conform acestui act normativ.

Totodată, mai arată că, la punctul 22 din preambulul Directivei nr. 2014/17/UE este prevăzută obligația de avertizare cu privire la impactul potențial al fluctuațiilor cursului valutar în cazul creditării în monedă străină.

O practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și 22 din preambulul Directivei nr. 2014/17/UE, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada cuprinsă între anii 2006-2008, dar și ulterior, pe parcursul derulării contractului, bulversând comportamentul consumatorului, care nu a putut acționa în cunoștință de cauză la contractarea creditului și nici pe parcursul derulării acestuia, fiind, astfel, îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k), art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007, pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că Banca și-a încălcat obligația de informare și avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

În cazul contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea incidentă pentru nerespectarea obligației de informare este nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

După ce a evocat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-reclamantă a învederat că respectivele clauze provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Totodată, autoarea recursului a susținut că dezechilibrul poate surveni ulterior încheierii contractului.

Deși caracterul abuziv al unei clauze se apreciază prin raportare la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului, obiectivul Directivei nr. 93/13/CE și lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce privește aprecierea dezechilibrului semnificativ conduc la concluzia că art. 3 alin. (1) din acest act normativ vizează și ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

Recurenta-reclamantă a arătat că omisiunea informării consumatorului cu privire la riscul valutar confirmă existența dezechilibrului contractual și probează reaua-credință a Băncii.

Cum art. 3 și art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE impun cerințe de bună-credință, echilibru și transparență, apreciază că, în contractul de credit, trebuie indicat în mod transparent modul în care variază costurile contractuale și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

Autoarea recursului a mai susținut că un contract care nu respectă aceste cerințe se transformă într-un contract aleatoriu.

Or, transformarea contractului de credit, în esență comutativ, într-un contract aleatoriu este prohibită de legislația protecției consumatorului.

Astfel, caracterul comutativ al contractelor de credit bancar de retail este de ordine publică, elementul alea fiind exclus.

Autoarea recursului a învederat că, în cazul creditelor în CHF, trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plată.

Având în vedere argumentele referitoare la vicierea consimțământului consumatorului pentru neîndeplinirea obligației de informare din partea Băncii, precum și cele referitoare la transformarea contractului de credit de retail într-unul aleatoriu, rezultă că poate fi pusă în discuție, chiar și din oficiu, nulitatea întregului contract de credit.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică.

Astfel, răspunderea civilă delictuală a Băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 18 septembrie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a depus note scrise, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului prin raportare la pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv.

Prin cererea depusă la 16 octombrie 2018, reclamanta A., prin avocat, a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se admisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 26 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat punct de vedere.

Totodată, prin încheierea pronunțată la 26 martie 2019 în dosarul asociat nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petenta A..

Prin încheierea completului de filtru din 11 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatele-pârâte, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 833 din 24 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 3 iulie 2019, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2015, a fost preschimbat, din oficiu, termenul de judecată stabilit pentru data de 19 noiembrie 2019, la 8 octombrie 2019, cu citarea părților.

La 7 octombrie 2019, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus o cerere de suspendare a judecății recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 833 din 24 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluția din 9 februarie 2021, în cauză, s-a stabilit termen de judecată la 22 iunie 2021 pentru repunerea pe rol a dosarului și pentru dezbaterea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

Contrar celor susținute prin memoriul de recurs, din însăși hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Așadar, prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți.

În sprijinul calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei mențiuni exprese în contract, în mod corect instanța de apel a amintit și considerentul 37 din Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017: "Textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părțile au convenit în mod expres să înlăture incidența normei din C. civ. sau acelui contract în care părțile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menținerea valorii reale a obligațiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menționate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865 sau art. 2.164 alin. (2) din noul C. civ.."

Cât privește adaptarea contractului în modalitatea solicitată de reclamanți, în virtutea teoriei impreviziunii, se constată că în mod corect instanța de apel nu a reținut-o raportându-se la considerentul 38 al aceleiași decizii CCR:

"În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda și comisioanele prevăzute în contract. Același principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumație cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur."

De altfel, Curtea Constituțională a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 și 98), cât și în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" și un "risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul inițial.

Prin urmare, în atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenta-reclamantă de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 833 din 24 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 833 din 24 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.