ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2213/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția VI-a civilă la 13 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. ROMÂNIA S.A.:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, art. 6 din Legea nr. 363/2007, art. 970 alin. (1) C. civ. din 1864 și art. 79 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la 4 noiembrie 2015, reclamantul A. a precizat că valoarea primului capătului de cerere este de 233.546,86 RON, determinată ca urmare a diferenței dintre valoarea cursului valutar CHF/leu la data încheierii contractului de credit și valoarea acestui curs la data introducerii acțiunii, diferența fiind aplicată ratelor de credit.

Pârâta B. ROMÂNIA S.A. a depus întâmpinare la 7 decembrie 2015, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 5 februarie 2016, prima instanță a luat act de transmiterea calității procesuale pasive către C. S.A.

Prin sentința civilă nr. 2658 din 28 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinței civile nr. 2658 din 28 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii introductive.

Prin decizia civilă nr. 2030 din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2658 din 28 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant arată că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE"), ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material astfel cum se arată în continuare.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul-reclamant susține că analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii ("Directiva 93/13"), așa cum a fost explicat de CJUE în Cauza C-186/16 Andriciuc. Instanța națională este obligată să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă, iar în situația în care este vorba de o normă imperativă, respectiva clauză este exclusă de la analiza caracterului abuziv, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13. Dacă este vorba de o normă supletivă, instanța trebuie să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" sau "caracter adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Chiar și în cazul în care clauzele se circumscriu sferei acestor noțiuni, instanța trebuie să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor CJUE. În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 și nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al acestora.

Dacă însă clauzele nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, arată autorul căii de atac, ele pot fi analizate prin prisma caracterului lor abuziv, iar instanța este obligată să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă acele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechlibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Bazat pe aceste direcții de analiză, recurentul-reclamant consideră că instanța putea și poate analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate deoarece sunt norme supletive, nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, au fost inserate în contracte nenegociate, contrar bunei-credințe și creează un dezechlibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care se manifestă în timpul executării contractului.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului".

Precizează recurentul-reclamant că dispoziția din Directiva 93/13 este de strictă interpretare așa cum a arătat CJUE în paragraful 31 din decizia pronunțată în cauza C-186/16. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței actului normativ, în preambulul căruia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție", contravine prevederilor Tratatului în ceea ce privește protecția consumatorilor și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Autorul căii de atac precizează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 presupune îndeplinirea a două condiții: (i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

În cazul de față, se arată, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, având caracter supletiv, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurentul-reclamant afirmă că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Din considerentele deciziei pronunțate în Cauza C-186/16, partea concluzionează că CJUE a statuat în sensul în care clauzele contestate în prezenta cauză care reflectă prevederi legale supletive nu se înscriu în excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța avea sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13 și de a verifica în ce măsură clauzele contestate sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În această privință, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51 ale deciziei mai-sus menționate, din care rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

Se mai arată că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială, CJUE având în vedere și obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații. Se susține că aceste obligații se desprind din analiza paragrafului 47 din Decizia dată în speța Andriciuc, banca trebuind să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

În opinia recurentului-reclamant, capacitatea băncii de a avertiza trebuia analizată raportat la expertiza și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, și nicidecum raportat la profan și la public, în general.

De asemenea, se arată, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din decizia pronunțată în Cauza C-186/16), CJUE indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Intimata-pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (D., E. și F.) nu acordau credite în CHF.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurentul-reclamant afirmă că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit și precizează că o astfel de obligație de avertizare este stabilită de Codul consumului, iar în domeniul financiar, dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului nu este o sarcină excesivă impusă creditorului, ci o manifestare a caracterului comutativ al contractului de credit. Recurentul-reclamant consideră că intimata (banca) și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, iar clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații sunt lovite de nulitate absolută.

Recurentul apreciază că decizia atacată este contrară legii și jurisprudenței CJUE, inclusiv contrară soluției din Cauza C-186/16. Se arată că folosirea unor practici incorecte de a nu informa sau avertiza consumatorii asupra riscului valutar au bulversat comportamentul acestora și i-a determinat să nu acționeze în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor, nici pe parcursul derulării lor. Aceste practici pot fi calificate drept practici înșelătoare, fiind îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6, 7 din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor. Pe aceeași linie de argumentație se afirmă că, în concepția CJUE, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hiper-valorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, recurentul-reclamant consideră că sancțiunea nerespectării obligației de informare ar fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. Ca urmare a acestei sancțiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenta-reclamantă apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul-reclamant, raportându-se la jurisprudența CJUE, arată că revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13. Se face trimitere la studii publicate pe această temă.

Recurentul-reclamant consideră că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care pozițiile părților sunt inegale. Se mai afirmă că acest dezechilibru poate surveni ulterior încheierii contractului, iar instanța poate analiza caracterul abuziv al unor clauze și dincolo de momentul încheierii acestuia deoarece Directiva 93/13 nu impune limite temporale în această privință. Se face trimitere la jurisprudența CJUE în această materie și la studiile și buletinele Băncii Centrale a Elveției și ale Băncii Naționale a României.

În ceea ce privește reaua-credință a băncii, autorul căii de atac arată că aceasta este dovedită și de omisiunea informării sau ocultarea informației care confirmă dezechilibrul contractual. Din această perspectivă, în contract trebuie indicată în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă modificările de costuri.

În memoriul de recurs se mai susține că în lipsa informației referitoare la risc sau în cazul în care această informație este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voința unei singure părți, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislația protecției consumatorului deoarece efectele contractului nu mai depind de înțelegerea inițială a părților, ci de hazard. Astfel, în opinia recurentului-reclamant, se accentuează dezechilibrul contractual deoarece consumatorul nu are informații și cunoștințe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, pe când banca, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoștințe.

În finalul cererii de recurs, se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligații printre care și obligația de informare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanță a neîndeplinirii acestei obligații, se va constata și neîndeplinirea celorlalte obligații. În opinia recurentului-reclamant, aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective și, potențial, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din contract. Ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, aceasta va fi obligată la convertirea creditului în RON și la emiterea unui nou grafic de rambursare.

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 alin. (1) și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. ale Deciziei nr. 52/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, față de dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (3), art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (3), art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituția României, coroborate cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 13 martie 2018 și la 19 martie 2018 .

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare la 4 aprilie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 19 aprilie 2018 .

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petentul A..

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2030 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile redate de recurent în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 3 alin. (2) și art. 4 din Legea nr. 193/2000 și respectiv art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16).

Aceste critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 30 aprilie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, CJUE a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva C. S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că prevederile contractuale ce au format obiectul cererii reclamantului transpun în contract principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. de la 1864 și că, prin urmare, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea acestei norme, clauzele prevăzute de art. 6 alin. (1) teza I din condițiile speciale și din secțiunea 1 referitoare la definiția riscului valutar, art. 4.1, art. 4.2, art. 4.5, art. 7.1 lit. p) din condițiile generale ale contractului de credit nr. x/30.04.2008 au putere de lege între părțile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent "clauze de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2030 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2030 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.