ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 782/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința civilă nr. 4021 din data de 28 iunie 2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

II. Împotriva sentinței anterior menționate au declarat apel apelanții-reclamanți A. și B., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată.

Prin Decizia civilă nr. 67 A din 17 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 4021 din 28 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata C. S.A.

A schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul admiterii caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei 3.3, doar cu privire la sintagma "politica de credit a băncii".

A obligat intimata la restituirea sumelor reprezentând dobândă achitată în plus, ca urmare a aplicării criteriului privind varierea dobânzii în funcție de politica băncii.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

III. La data de 5 aprilie 2019, pârâta C. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile anterior menționate, solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei civile recurate, exclusiv sub aspectul soluției de admitere parțială a apelului declarat de reclamanții A. și B. și de constatare a caracterului abuziv și nulității clauzei de la art. 3.3, cu privire la sintagma "politica de credit a băncii" și de obligare a băncii la restituirea sumelor reprezentând dobânda achitată în plus, ca urmare a aplicării criteriului indicat.

În cadrul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a indicat motivele de nelegalitate pe care își întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor, precizând că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că soluția instanței de apel, care a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei cuprinse în art. 3.3 - teza a II-a din contractul de credit semnat de părți, în ce privește sintagma "politica de credit a băncii", a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel s-a raportat la o formă a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului menționat.

A mai susținut că instanța de apel a dat textului anterior menționat o interpretare care nu are susținere, din perspectiva art. 4 alin. (1) al Legii nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că în mod greșit a reținut instanța de apel necesitatea existenței unui "motiv întemeiat, care să fie precizat în contract" și în raport cu care să varieze dobânda, arătând că această cerință a fost introdusă în Legea nr. 193/2000 doar ulterior semnării contractului de credit din data de 29 noiembrie 2007, anume prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007, în vigoare din 31 decembrie 2007.

Prin urmare, a apreciat că această cerință este inaplicabilă în cauză, conform principiului neretroactivității legii civile.

Detaliind, a făcut referire la faptul că la momentul semnării contractului, alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că, pentru a modifica dobânda, banca trebuia să specifice în contract un motiv de variație a dobânzii și a susținut că recurenta-pârâtă a respectat legislația în vigoare atunci când a indicat în textul art. 3.3 din contractul de credit că motivul care determină variația dobânzii este "evoluția pieței financiare sau politica de credit a băncii".

A subliniat că nici alin. (1) lit. a) din Anexa, nici art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ambele indicate de instanța de apel în motivarea hotărârii, nu prevăd condițiile reținute de instanță, anume că dispozițiile legale imperative din materia drepturilor consumatorilor ar fi impus indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil în baza căruia banca să poată modifica dobânda, ci o astfel de circumstanțiere a motivului de variație a dobânzii a fost introdusă doar ulterior, prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor (publicată în M. Of. nr. 795/27.11.2008, în vigoare de la 27 decembrie 2008), prin care în textul O.G. nr. 21/1992 a fost introdus art. 9

3

, care stabilea că:

"variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru".

Precizând că aceste dispoziții au fost respectate de recurenta-pârâtă la semnarea primului act adițional de restructurare, din data de 22.12.2009, a concluzionat că instanța de apel nu s-a raportat la dispozițiile legale imperative aplicabile la încheierea contractului, ci a avut în vedere un cadru legal conturat prin reglementări ulterioare.

Cu privire la înțelesul sintagmei "politica de credit a băncii", a menționat că aceasta se referă la libertatea recurentei-pârâte de a urmări scopul obținerii de profit pentru care funcționează, respectiv de a stabili nivelul costurilor pentru creditele acordate clienților, pe considerente de oportunitate, fiind vorba despre politica de business a unei societăți comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 și care acționează cu respectarea legislației generale, dar și a normelor financiar-bancare.

În acest sens, a susținut că motivul stipulat în contract, referitor la "evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii" semnifică faptul că, atunci când piața financiară se schimbă, iar scopul obținerii de profit nu se mai realizează, banca are dreptul de a revizui/modifica rata dobânzii, potrivit propriei politici de creditare, acceptată de clienți la semnarea contractului de credit.

Cu privire la dispoziția instanței de apel, de restituire a dobânzii achitate în plus de către intimații-reclamanți, a apreciat că o asemenea obligație nu poate să-i incumbe, deoarece nu a încasat sume nedatorate.

În susținerea acestei critici, a invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, precizând că în cuprinsul Deciziei nr. 76 din 25 ianuarie 2017, instanța supremă a stabilit că dreptul material aplicabil în materia protecției consumatorilor prevede că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

Totodată, a precizat că în decizia menționată, Înalta Curte a reținut că a înlocui clauza privitoare la dobândă echivalează cu intervenția instanței în contractele încheiate de părți, intervenție nepermisă de dispozițiile legale menționate.

Intimații-reclamanți au transmis la dosar răspuns la întâmpinare, la data de 29 mai 2018, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 10 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

IV. Prin încheierea de ședință din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor materiale, Înalta Curte reține că, astfel cum susține recurenta-pârâtă, la data semnării contractului de credit (29 noiembrie 2007), forma în vigoare a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză abuzivă este o prevedere care dă dreptul comerciantului să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnare.

Cu alte cuvinte, este corectă observația recurentei-pârâte, în sensul că referirea instanței a avut în vedere o formă ulterioară a dispoziției legale anterior menționate, care a intrat în vigoare doar la data de 31 decembrie 2007, urmare publicării în M. Of. nr. 899/28.12.2007, a Legii nr. 363 din 21 decembrie 2007 și care făcea trimitere, în mod diferit, la necesitatea existenței unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

Cu toate acestea, diferențierea dintre termenii conținuți de cele două forme succesive ale normei juridice indicate de recurenta-pârâtă ("motiv" - în forma aplicabilă la data semnării contractului de credit, față de "motiv întemeiat" - în forma aplicabilă ulterior) nu este de natură a determina invalidarea raționamentului și interpretării acestui text, care a fost realizată de instanța de apel în raport cu textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a cărui formă și înțeles nu au suferit modificări și care a fost în mod corect aplicat în speță.

Criteriul avut în vedere de instanța de apel a fost cel oferit de textul menționat:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În raport cu cerințele impuse de textul art. 4 alin. (1) din lege, Înalta Curte consideră că în mod corect a stabilit instanța de apel că în cauză era necesară "o detaliere suficientă în contract", pentru ca intimații-reclamanți să cunoască criteriul concret și verificabil al variației dobânzii și care să nu determine un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contrar exigențelor bunei-credințe, astfel cum a determinat formularea generală contestată de intimații-reclamați privind "politica băncii".

În același timp, este important de menționat că, potrivit dispozițiilor alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, lista cuprinsă în Anexa ce face parte integrantă din legea menționată redă doar exemplificativ clauze considerate ca fiind abuzive.

Ca atare, elementul subliniat în cererea de recurs, privind cele două forme succesive ale textului lit. a) a alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu are relevanță de sine stătătoare, interpretarea acestui text fiind dată de norma conținută de art. 4 alin. (1) din lege, la care în mod corect s-a raportat instanța de apel.

Așadar, nu poate fi primită critica formulată de recurenta-pârâtă, în sensul că interpretarea dată de instanța de apel a prevederilor lit. a) a alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu are susținere din perspectiva art. 4 alin. (1) al Legii nr. 193/2000.

Pe de altă parte, forma ulterioară a textului lit. a) din alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000, la care a făcut referire instanța de apel (și care prevedea că sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract), era în vigoare la datele la care părțile au semnat cele trei acte adiționale la Contractul de credit nr. x (22 decembrie 2009, 24 ianuarie 2011 și 11 septembrie 2012), însă vulnerabilitatea caracterului evaziv și discreționar al criteriului politicii de credit a băncii, ca reper al variației dobânzii, nu a fost remediată, clauza 3.3 fiind menținută în contract.

În aceste condiții, nu poate fi primit argumentul recurentei-pârâte referitor la respectarea, cu ocazia semnării actelor adiționale la contractul de credit, a rigorilor impuse de O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, implicit a dispozițiilor art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992.

Se constată că în mod corect a considerat instanța de apel că elementul abstract al politicii de credite a băncii nu constituie un criteriu verificabil al variabilității dobânzii, acest etalon neputând fi evaluat nici de către intimații-reclamanți, nici de către instanță, deoarece nu conține elemente concrete de calcul, care să cuantifice modul de revizuire a ratei dobânzii.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor materiale analizate vor fi respinse, ca neîntemeiate.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, și critica referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor materiale în privința obligării recurentei-pârâte la restituirea sumelor reprezentând dobândă achitată în plus, ca urmare a aplicării criteriului privind variația dobânzii în funcție de politica de credite a băncii.

Se constată justificată concluzia instanței de apel, care a stabilit că dispoziția din art. 3.3. din contractul de credit semnat de părți este abuzivă și deci, lovită de nulitate absolută, consecința legală a acestei sancțiuni fiind aceea a desființării retroactive a clauzei și restituirii prestațiilor efectuate în baza obligației declarate nule.

În legătură cu acest aspect, se subliniază faptul că jurisprudența invocată de recurenta-pârâtă în susținerea recursului formulat nu are caracter obligatoriu pentru instanță și nu constituie izvor de drept în sensul art. 1 C. civ., acest caracter avându-l doar deciziile interpretative pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedurile de unificare a practicii prevăzute de dispozițiile art. 514 și următoarele și art. 519 și următoarele din C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând neîntemeiate criticile formulate de către recurenta-pârâtă, circumscrise cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 și 497 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 67 A din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2019.

Procesat de GGC - NN