ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1153/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub numărul x/2016, reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții A. și B., să se dispună revocarea următoarelor acte juridice: - Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.06.2016 încheiat între pârâți cu privire la imobilul situat în Predeal, str. x, corp A înscris în Cf x Predeal cu nr. cad. x; - Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.06.2016 încheiat între pârâți cu privire la imobilele din intravilanul orașului Râșnov, respectiv terenul înscris în Cf x Râșnov cu nr. cad. x - teren arabil de 1000 mp împreună cu cota de 15/96 din terenul înscris în CF x Râșnov cu nr. cad. x, teren arabil în suprafață totală de 23030mp și terenul arabil de 1217 mp înscris în Cf x Râșnov, cu nr. cad. x; cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1562 și următoarele C. civ. Reclamanta a depus o completare a cererii prin care, în contradictoriu cu pârâtele C. și D., a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.2017 de E. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.06.2016 de F. și obligarea pârâtului B. la plata sumei de 13.813 euro reprezentând contravaloarea imobilului cu nr. cad. xteren arabil înscris în CF x Râșnov. Prin încheierea din 15.10.2018, Tribunalul Brașov a respins excepția prematurității cererii și cererea de decădere a pârâtei C. din dreptul de a invoca excepții. A fost admisă excepția tardivității completării cererii depusă de reclamantă la data de 16.10.2017, reținându-se că posibilitatea completării cererii este recunoscută de art. 204 C. proc. civ. numai până la primul termen de judecată, care în cauză a fost marcat la data de 13.03.2017. Față de această soluție, instanța nu a mai pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâta C. și excepția inadmisibilității completării cererii.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 240/S din data de 16 noiembrie 2018, Tribunalul Brașov a respins acțiunea formulată de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov; a fost respinsă ca tardivă cererea depusă de reclamantă în completarea cererii introductive și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2953 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta D..

Hotărârile pronunțate în apel: Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 15.10.2018 pronunțate de către Tribunalul Brașov, a declarat apel reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov. Prin decizia civilă nr. 330/Ap din 13 martie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul astfel declarat împotriva sentinței civile nr. 240/2018 a Tribunalului Brașov, pe care a anulat-o. A fost stabilit termen la data de 10.04.2019, pentru soluționarea procesului. În rejudecarea acțiunii, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia nr. 765/Ap din 5 iunie 2019, a admis în parte acțiunea, declarând ca fiind inopozabil față de reclamantă contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.06.2016 la BNP E.; au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei. Au fost obligați pârâții A. și B. la plata sumei de 1.800 RON către reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva acestor două decizii pronunțate de Curtea de Apel Brașov au declarat recurs pârâții B. și A.. 1. Recurentul B. critică deciziile atacate sub următoarele aspecte: Prin hotărârea intermediară "de admitere în principiu" a cererii reclamantei, s-au încălcat prevederile art. 201 și art. 475 C. proc. civ. în sensul că la data de 05.02.2019 s-a emis citația având termen de judecata 27.02.2019, iar cererea de apel i-a fost comunicată recurentului abia la data de 09.02.2019, indicându-i-se un termen de 10 zile în care să poată prezenta întâmpinarea în cauza. Or, conform dispozițiilor art. 201 C. proc. civ., termenul legal este de 25 de zile, situație față de care dreptul la apărare și la un proces echitabil al recurentului au fost îngrădite, ceea ce denota o lipsa de obiectivitate și imparțialitate în judecarea acestei cauze. De asemenea termenul de judecată a fost fixat pe data de 10.01.2019, iar Comunicarea hotărârii intermediare - de admitere în principiu - a fost făcuta la data de 12.04.2019. Pentru aceste motive, dar și pentru netemeinicia ei, se solicită, în temeiul prevederilor art. 408 alin. (1), pct. 5 noul C. proc. civ., casarea în tot a deciziei Civile 330/Ap/13.03.2019, iar pe fond se solicită respingerea apelului reclamantei ca nelegal și nefondat. O altă critică susținută de același recurent este în sensul că hotărârea "intermediară" este motivata pe o presupusă încălcare a dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (2) noul C. proc. civ., iar Decizia nr. 763/2019 are o cu total altă motivare, judecând fondul cauzei și admițând în parte cererea reclamantei. Astfel, consideră recurentul că instanța de apel a admis în principiu o cerere de apel pe baza unei motivări greșite, ca mai apoi să rejudece fondul cauzei și să motiveze anularea soluției instanței de fond pe cu totul alt temei legal, încălcându-se astfel prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. În opinia recurentului, netemeinicia deciziei nr. 330/2019 rezulta din inaplicabilitatea prevederilor art. 39 alin. (1) și (2), care se refera doar la vânzarea-cumpărarea prin acte cu titlu particular pentru cauza de moarte, nicidecum prin acte intre vii cu titlu particular - în speță nefiind vorba de vreun testament sau asigurare de viața bunurile au fost dobândite prin contract de vânzare-cumpărare intre vii, neexistând vreo clauza de moarte pentru dobândirea acestora. In aceste condiții, consideră că pârâta C. nu putea fi introdusă în cauză legal, iar anularea contractului x/2016 nu-i poate fi opozabila acesteia. A treia critică formulată de recurentul B. este în sensul că aprecierea instanței de apel că recurentul pârât l-ar fi ajutat pe pârâtul A., cu buna credința și intenție, să își diminueze patrimoniul în dauna reclamantei ANAF sunt pure speculații și nu au nici o baza legala. Precizează recurentul că nu a cunoscut vreodată faptul ca A. are vreo datorie la ANAF, drept pentru care a achiziționat bunurile la prețul cerut de vânzător, preț pe care el însuși îl plătise pentru ele, astfel încât consideră că este de neînțeles cum a fost posibila o eventuala micșorare a patrimoniului pârâtului A. iar recurentul B. sa fie facut părtaș la așa ceva în mod nelegal, calomnios și abuziv. Având în vedere că dobândirea acestor terenuri s-a făcut în față notarului public, la prețul la care au fost achiziționate inițial, o atare împrejurare poate fi de natura sa încalce nicicum prevederile art. 1562 C. civ. Faptul că recurentul a vândut ulterior aceste terenuri la alt preț nu are nici o relevanta în cauza; din punctul acestuia de vedere respectiva împrejurare se explică prin aceea că a avut noroc. 2. Recurentul-pârât A., critică deciziile pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, sub următoarele aspecte: Prin hotărârea "de admitere în principiu" a cererii reclamantei și reținerea spre judecata a cauzei, instanța a încălcat regulile de procedura privind citarea și termenul legal pentru pregătirea apărării, încălcându-i-se astfel dreptul fundamental la apărare precum și dreptul la un proces echitabil. Astfel, s-au încălcat prevederile art. 201 și art. 475 C. proc. civ. în sensul că, la data de 05.02.2019 s-a emis citația cu termenul de judecata din data de 27.02.2019, iar cererea de apel a fost comunicată recurentului abia la data de 08.02.2019, cu indicarea unui termen de 10 zile în care să poată depune întâmpinarea, deși conform dispozițiilor art. 201 C. proc. civ. termenul legal era de 25 de zile. Se mai precizează că, ulterior, termenul de judecata a fost fixat pe data de 10.04.2019 iar comunicarea hotărârii intermediare a fost făcuta la data de 11.04.2019, ulterior dându-se un alt termen de judecata în cauză. Pentru toate aceste motive, dar și pentru netemeinicia ei, solicită recurentul casarea deciziei civile 3307Ap/13.03.20l9, iar pe fond să se dispună respingerea apelului reclamantei ca nelegal și nefondat. Sub un al doilea aspect, recurentul critică deciziile recurate în sensul că decizia intermediara pronunțată de instanța de apel este motivată pe faptul că ar fi fost încălcate prevederile art. 39 alin. (1) și (2) noul C. proc. civ., iar Decizia 765/2019 - prin care aceeași instanță a evocat fondul litigiului - are o cu total altă motivație și nu mai face nici o referire la prevederile art. 39 noul C. proc. civ., care în speță nici nu se pot aplica. Astfel a fost "admisă în principiu" o cerere de apel și s-a anulat sentința instanței de fond în baza unei motivații eronate, prin greșita aplicare și interpretare a legii, ca mai apoi "pe acest temei strâmb" sa rejudece fondul litigios și să se motiveze anularea soluției instanței de fond pe cu totul alt temei legal. Face referire recurentul la prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. Totodată, arată că este eronată motivarea deciziei civile nr. 330/Ap/2019, în sensul că instanța de fond ar fi trebuit sa facă aplicarea art. 39 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., astfel ca "admiterea în principiu" a apelului și casarea hotărârii primei instanțe au fost făcute cu încălcarea și interpretarea greșita a legii. Prevederile art. 39 alin. (1) și (2) se refera doar la situația juridica în care transferul dreptului s-ar fi efectuat prin acte cu titlu particular pentru cauza de moarte, nicidecum prin acte intre vii cu titlu particular. Or, intimata C. nu este succesorul nimănui ca sa poată fi introdusa în cauza în baza acestor prevederi legale. Pe baza unei "motivări strâmbe", Curtea de Apel a reținut spre judecată cauza și a emis Decizia nr. 765/2019 fără nici o motivație asupra legitimității și legalității apelului, ci doar asupra fondului litigios. Consideră recurentul că motivația este și sub acest aspect pur subiectivă, nefiind susținută de nicio probă administrată în cauza. Față de aprecierea făcută de Curtea de Apel în sensul că recurentul A., având ajutorul pârâtului B., și-a diminuat patrimoniul prin faptul ca a achiziționat 2 terenuri și le-a vândut pârâtului B. la prețul de achiziție x și nu la prețul pieței -, iar ulterior acesta le-a vândut ia un preț mult mai mare, recurentul adresează instanței de recurs întrebarea "cum mi-am diminuat patrimoniul daca patrimoniul a rămas intact, în sensul în care am plătit din patrimoniul personal o suma pentru a cumpăra 2 terenuri și le-am vândut ulterior pentru aceeași suma, așadar unde este diminuarea patrimoniului. Faptul ca în teorie as fi putut obține profit din vânzarea acestora nu înseamnă ca mi-am diminuat patrimoniul!! ". Consideră recurentul că este rezultă caracterul subiectiv al motivării Deciziei 765/2019 și din afirmația "pur fantasmagorică a Curții de Apel Brașov în sensul că pârâtul B. avea cunoștința de pretinsa datorie a recurentului A. către reclamanta ANAF, acest fapt fiind neadevărat, reclamanta nefăcând dovada faptului ca i-ar fi comunicat vreodată pârâtului B. faptul ca recurentul are vreo datorie neplătită către ANAF. În ce privește constatarea instanței de apel în sensul că reclamanta ANAF Brașov deține o creanța exigibila împotriva recurentului, se arată că la dosar nu exista nici o dovada în acest sens, iar recurentul a solicitat pe tot parcursul procesului ca reclamanta sa-si dovedească presupusa creanța și faptul ca i-a fost comunicata legal și în termen Decizia de Impunere pe care si-au bazat prezenta acțiune. O asemenea dovada nu a fost prezentată. Chiar Curtea de Apel, în motivarea deciziei atacate, nu spune ca ar fi vorba despre o creanța certă, ci doar exigibilă. Concluzionând, arată recurentul că din compararea celor doua decizii pronunțate în cauză de Curtea de apel Brașov - cu nr. 330 și nr. 765 - se observa ca exista motivații total contradictorii. Prin cel de-al treilea motiv de recurs invocat de recurentul A. se susține - în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. - că: Decizia 765/2019 este motivata pe faptul ca nu s-a respectat, de către pârâții A. și B., principiul bunei credințe prevăzut de art. 14 C. civ. prin faptul ca ambii au recunoscut ca se cunoșteau și aveau o relație de prietenie iar în virtutea acestei realii au acționat în scopul de a prejudicia reclamanta. Consideră recurentul că aceasta prezumție a fost ridicată la rang de motivație absoluta, și este pur subiectiva și nedovedită. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că cei doi pârâți recurenți ar fi stiut de existenta creanței reclamantei, simpla emitere a unei Decizii de Impunere fără sa fie vreodată comunicata contribuabilului neavând semnificația că ea este și certă. Se precizează că actele încheiate de către recurent cu pârâtul B. au respectat prevederile art. 18 și 20 C. civ. privind publicitatea drepturilor, condițiile și efectele publicității fiind încheiate în față notarului public, în timp ce decizia de impunere de care se prevalează reclamanta nu i-a fost comunicata recurentului niciodată, fiind necesar a se observa cine semnează de primirea actelor în 2016 - moment la care recurentul (potrivit propiei afirmații) nu se afla în țară. De asemenea este criticată Decizia 765/2019 a Curții de Apel Brașov în sensul că nu face nicio referire la faptul ca precizarea de acțiune a reclamantei apelante - prin care a cerut introducerea în cauza a uneia dintre cumpărătoarele celor 2 terenuri vândute de către pârâtul B. - a fost depusa tardiv. În acest context, recurentul adresează instanței de recurs întrebarea "Oare cum se poate dispune anularea contractului asupra acestui teren daca proprietarul terenului nu a fost măcar chemat în judecata legal?". Totodată se precizează că nu exista disproporție între prețul plătit de recurent la achiziția terenurilor în litigiu și vânzarea acestora care pârâtul B., astfel ca nu poate exista o diminuare a patrimoniului celui dintâi prin vânzarea ce a fost anulata de către Curtea de Apel Brașov Pentru motivele expuse, susține recurentul că prevederile art. 1562 C. civ. nu sunt îndeplinite în cauza, astfel cererea reclamantei ar trebui respinsă.

Apărările formulate în cauză Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a formulat întâmpinare la recursurile astfel susținute, solicitând respingerea acestora. Intimata reclamnată a invocat și excepția nulității recursurilor, opinând că motivele expuse în fundamantarea căii de atac reprezintă doar o reiterare a apărărilor formulate în cursul procesului.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâții A. și B. împotriva deciziei nr. 330Ap din 13 martie 2019 și a deciziei nr. 765Ap din 5 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen de judecată la data de 5 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea de admitere în principiu a fost reținută netemeincia excepției nulității recursului, apreciindu-se că cererile de recurs conțin și motive care privesc aspecte de nelegalitate a deciziilor atacate. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor ce au fost formulate înăuntrul termenului imperativ stabilit prin art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., prin raportare la actele și lucrările dosarului și la limitele impuse ăprin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Pentru că cele două recursuri conțin critici similare la adresa celor două hotărâri pronunțate de instanța de apel, Înalta Curte urmează a realiza o analiză comună a acestora. 1. O primă critică susținiută de recurenți este în sensul că le-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin aceea că instanța de apel a redus nejustificat termenul de depunere a întâmpinării la 10 zile, în condițiile în care legea procedurală stabilește un termen de 25 zile pentru depunerea acestui act procedural, dar și că recurenților le-au fost comunicate citațiile pentru primul termen de judecată din apel (din data de 27.02.2019) la data de 08.02.2019, respectiv de 09.02.2019. De asemenea, se susține că la primul termen de judecată stabilit pentru evocarea fondului pricinii de instanța de apel, nu se comunicase încă decizia privind anularea hotărârii primei instanțe. Susținerile dezvoltate în acest context vizează încălcarea unor norme procedurale imperative, astfel că ele sunt susceptibile de analiză în coordonatele motivului de casare invocat, anume cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Din verificarea actelor dosarului de apel, Înalta Curte constată că atât recurentul B. cât și recurentul A. au depus întâmpinări față de apelul declarat de partea pârâtă, acestea fiind înregistrate la instanță în data de 19.02.2019. Înalta Curte reține că ambele întâmpinări depuse astfel conțin apărări de fond corelative criticilor din cererea de apel. Totodată, se constată că recurenții nu au invocat în fața instaței de apel, la primul termen ce a urmat viciului procedural invocat în prezenta cale de atac, faptul că ar fi fost în imposibilitate de formula vreo apărare de fond suplimentară și concretă, ca și consecință a reducerii termenului de depunere a întâmpinării la 10 zile, deși - conform art. 178 alin. (2) și (3) corelat cu art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. - aveau obligația de a semnala o atare viciere a drepturilor procedurale la primul termen ce a urmat primirii citației (pentru termenul din data de 27.02.2019) ale cărei neregularități sunt relevate prin motivele de recurs. Pe de altă parte, este esențial a se observa că nici prin motivele de recurs nu este evidențiată o situație de imposibilitate de a formula și susține, în fața instanței de apel, anumite apărări în contextul procedurii de judecată derulate în fața instanței de apel. În acest condiții, simplul fapt al menționării în citația comunicată pentru primul termen de judecată din apel, a unui termen de depunere a întâmpinării cu 5 zile mai mic decât cel - de 15 zile - ce este stabilit pentru judecata în calea de atac a apelului prin art. XV alin. (4) din Legea 2/2013 nu este de natură a evidenția prin el însuși o încălcarea a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil al recurenților. În condițiile în care aceste părți și-au exercitat dreptul de a depune întâmpinare și au avut posibilitatea (ca efect al citării) de a se prezenta la termenul de judecată spre a opune, în fața instanței de apel, excepțiile și apărările pe care le considerau utile propriului interes procesual, nefiind în situația în care instața de apel să fi aplicat sancțiunea decăderii lor din dreptul de a suține vreo apărare, se constată că exercițiul respectivelor drepturi a fost unul concret și efectiv. Se cuvine a fi subliniat, în acest context, că termenul de depunere a întâmpinării cu durata de 25 de zile, termen stabilit prin art. 201 alin. (1) din C. proc. civ. - normă la care se raportează recurenții - este aplicabil la judecata în primă instanță; pentru judecata în apel, acest termen procedural este supus reglementării speciale din Legea 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Nici prevederile art. 475 C. proc. civ., invocate de recurenți, nu sunt aplicabile litigiului pendinte, ținând seama de data inițierii acestui litigiu (noiembrie 2016) și de prevederile art. XIII-XV din Legea 2/2013 cu modificările ulterior aduse acestor texte legale, norme care au stabilit că aplicarea prevederilor menționate ale C. proc. civ. se realizează numai proceselor începute ulterior datei de 31.12.2018. Cât privește faptul că recurenților le-au fost comunicate la data de 08.02.2019, și respectiv de 09.02.2019 citația pentru termenul din data de 27.02.2019, Înalta Curte constată că situația astfel relevată nu evidențiază vreun viciu de procedură, procedura de citare fiind afectată de viciul nulității - în conformitate cu art. 159 din C. proc. civ. - numai în situația în care citația ar fi comunicată cu mai puțin de 5 zile înaintea termenului de judecată. În speță, acest termen a fost în mod evident respectat în raport de datele calendaristice pe care recurenții înșiși le evocă. Relativ la împrejurarea că la termenul de judecată din 10.04.2019 - termen stabilit pentru evocarea fondului pricinii, subsecvent pronunțării deciziei de admitere a apelului și reținere a cauzei spre a fi rejudecată în fond - încă nu se comunicase recurenților decizia (intermediară) prin care a fost judecat apelul, Înalta Curte constată că situația astfel relevată a determinat amânarea judecării cauzei pentru un nou termen de judecată, din data de 22.05.2019. Ca atare, părților li s-a asigurat posibilitatea de a cunoaște considerentele care au stat la baza deciziei de anulare a sentinței pronunțate în primă instanță, și de a formula și susține apărări relative la aspectele litigioase, corespunzător limitelor în care s-a stabilit a se evoca fondul pricinii. 2. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, pe care recurenții l-au subsumat motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se susține că cele două hotărâri pronunțate de instanța de apel sunt contradictorii prin aceea că hotărârea prin care a fost evocat fondul cauzei nu reia analiza care se regăsește în decizia intermediară, prin care a fost anulată hotărârea pronunțată în primă instanță. Situația astfel descrisă de recurenți nu este de natură a reliefa un viciu de nelegalitate în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pentru că cele două hotărâri nu formează un tot unitar, ci ele conțin judecăți realizate în etape distincte pe care procesul le-a parcurs. Astfel, prin decizia civilă nr. 330/2019 a fost soluționat apelul, cale de atac exercitată împotriva sentinței prin care pricina a fost soluționată de instanța ierarhic inferioară - Tribunalul Brașov -, această decizie reflectând controlul judiciar realizat în conformitate cu prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. asupra unei hotărâri anterior pronunțate. Cea de-a doua decizie pronunțată de instanța de apel ilustrează o nouă judecată asupra fondului cauzei, ca urmare a invalidării primei judecăți de fond realizate de tribunal, corespunzător competenței atribuite în mod derogatoriu instanței de apel, prin art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ., de a evoca fondul. Ținând seama de menționatele coordonate în care s-au derulat judecata reflectată în fiecare dintre cele două decizii pronunțate de instanța de apel, nu se poate reține un viciu de natura celui la care se referă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în mod evident nefiind vorba de una și aceeași hotărâre care să conțină motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Se cuvine a fi observat că recurenții nici nu au evidențiat vreun argument ce ar fi străin de natura litigiului pendinte, ci practic invocă greșita aprecierea instanței de apel - reflectată în decizia nr. 330/2019 - relativă la incidența în cauză a prevederilor art. 39 alin. (1), (2) din C. proc. civ. și nereluarea în cuprinsul deciziei nr. 756/2019 a argumentelor din prima decizie. O situație de contrarietate între motivele deciziei atacate cu recurs, în sensul motivului de casare menționat, presupune existența unor considerente contradictorii în conținutul aceleași hotărâri, iar nu o pretinsă contrarietate cu o hotărâre anterioară sau cu una ulterioară celei care face obiectul căii de atac. Aceasta pentru că existența într-o hotărâre a unor considerente contradictorii nu permite a se decela raționamentul efectiv avut în vedere spre a se adopta soluția ce se regăsește în dispozitivul respectivei hotărâri, în vreme ce o eventuală contrarietate între două hotărâri judecătorești aduce în discuție asepcte care țin de respectarea autorității de lucru judecat (sub asepctul efectului pozitiv, sau a efectului negativ al acestei instituții juridice). În condițiile în care cele două hotărâri care fac obiectul recursului pendinte sunt distincte, conțin soluții deosebite și reflectă judecăți asupra unor obiecte diferite (una exprimând controlul judiciar relativ la legalitatea și temeinicia sentinței apelate, iar cea de-a doua exprimând o dezlegare directă a fondului pricinii) nu se poate reține o situație de contrarietate de natura celei afirmate de recurenți. Susținerea recurenților în sensul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare - prin decizia civilă nr. 330/2019 - a prevederilor art. 39 din C. proc. civ., argumentând această susținere prin aceea că norma menționată se referă doar la situația juridică în care transferul dreptului litigios s-ar efectua prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte este formulată cu vădita denaturare a conținutului normei menționate. Textul art. 39 alin. (1), (2) din C. proc. civ. are următorul conținut, (1) Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părțile inițiale. Dacă însă transferul este făcut, în condițiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz. (2) În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoștință de existența procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În acest caz, instanța va decide, după împrejurări și ținând seama de poziția celorlalte părți, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză". Reiese cu evidență din textul de lege enunțat că, si în cazul în care dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, își găsește aplicare această normă, domeniul ei de aplicare nefiind limitat - cum eronat susțin recurenții - la situațiile în care se realizează transferul de proprietate, cu titlu particular, pentru cauză de moarte. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază că carcaterul nefondat al criticii prin care se susține greșita aplicare în cauză a art. 39 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., nefiind astfel îndeplinite nici cerințele motivului de casare reglamentat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) și nici cele ale motivului de casare reglementat la pct. 5 al aceleași norme de procedură (acesta din urmă permițând controlul judiciar în recurs prin raportare la critici care privesc încălcarea unor norme de procedură reglementate sub sancțiunea nulității). Nu poate fi privit ca fondat argumentul critic potrivit căruia motivarea este pur subiectivă, în condițiile în care în cuprinsul deciziilor recurate se regăsesc referiri concrete la actele de procedură efectuate de părți în etapa judecării în primă instanță, la viciile procedurale identificate în cadrul controlului judiciar asupra hotărârii primei instanțe - în cazul deciziei nr. 330/2019 -, respectiv referiri la materialului probator administrat în cauză, și la modalitatea în care acesta a fost interpretat de instanța de rejudecare în demersul de a stabili situația de fapt - în cazul deciziei civile nr. 765/2019. Demersul de interpretare liberă a probelor și de apreciere a valorii lor ptobatorii, în vederea stabilirii situației de fapt, reprezintă atributul conferit de lege, prin art. 264 C. proc. civ., instanțelor care au competența de a judeca fondul cauzei. Ca atare, câtă vreme nu este vorba, în speță, de probe a căror valoare probatorie să fie una prestabilită prin lege și care valoare să nu fi fost respectată de instanța ierarhic inferioară, nu poate fi reținut un viciu de nelegalitate referitor la modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele - în evocarea fondului pricinii. Împrejurarea că recurenții nu sunt de acord cu interpretarea realizată de instanță nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii adoptate, legea necondiționând legalitatea demersului interpretativ al instanței de acordul părților. Înalta Curte notează că, în lumina prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează nelegalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Ca atare, instanța de recurs nu are nici îndatorirea și nici posibilitatea de a răspunde întrebărilor pe care părțile recurente înțeleg să le evoce, spre a -și exprima dezacordul față de situația de fapt care s-a reținut prin hotărârea recurată, controlul de legalitate specific recursului fiind necesar a se realiza exclusiv prin raportare la situația de fapt ce a fost stabilită ori confirmată în precedenta etapă procesuală (care este apelul) Concluzia instanței de apel în sensul că recurentul pârât A. și-a diminuat patrimoniul prin înstrăinarea către pârâtul B. a unor terenuri este rezultatul analizei probelor, iar diminuarea astfel reținută a fost valorificată din perspectiva prevederilor art. 1562 din C. civ., text de lege care permite creditorului să invoce inopozabilitatea actelor juridice prin care debitorul său și-a creat ori mărit o stare de insolvabilitate. Cum reclamanta și-a fundamentat acțiunea revocatorie pendinte pe acest temei juridic, instanța avea a verifica inclusiv dacă, și în ce măsură, înstrăinarea de către debitorul pârât A. a unor imobile a condus la crearea ori creșterea unei stări de insolvabilitate a acestuia din urmă, prin diminuarea patrimoniului asupra căruia reclamanta putea efectua acte de urmărire spre a-și îndestula creanța, precum și dacă dobânditorul acestor bunuri a cunoscut faptul că cel dintâi își creează sau își mărește starea de insolvabilitate. Or, din considerentele deciziei nr. 765/2019 reiese cu evidență că verificările realizate de instanța ierarhic inferioară se circumscriu acestor coordonate ale litigiului. Aspectele legate de diminuarea patriminoiului recurentului A. nu pot fi privite în mod generic și abstract - astfel cum partea procedează formulând criticile din cererea de recurs - spre a se verifica legalitatea hotărârii judecătorești atacate, pentru că legalitatea acestei hotărâri trebuie evaluată corespunzător cadrului procesual în care ea a fost adoptată. Atât constatarea în sensul că recurentul pârât A. a intenționat să își mărească starea de insolvabilitate cât și constatarea în sensul că pârâtul recurent B. a avut cunoștință că, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare a terenurilor, pârâtul recurent A. își mărește starea de insolvabilitate, sunt expresia evaluării realizate de curtea de apel în privința probelor din dosar (fiind reținut: că vânzarea terenurilor a fost realizată la un preț mai mic decât valoarea lor de piață și mai mic decât prețul plătit de recurentul A.. pentru cumpărarea acelorași terenuri; că prin întâmpinare a fost recunoscut un istoric relevant al relațiilor personale și juridice derulate între pârâtul vânzător și pârâtul cumpărător; că recurentul pârât B. a vândut aceleași terenuri către terți, la un preț semnificativ mai mare, după un interval de numai 3 săptămâni de la data contractului în litigiu), iar reevaluarea acestor probe este - astfel cum s-a reținut anterior - incompatibilă cu judecata în recurs. În acest context, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al criticii prin care se susține că motivarea hotărârii este subiectivă, lipsită de fundament legal și "fantasmagorică". În ce privește caracterul cert și/sau exigibil al creanței pe care partea reclamantă și-a fundamentat acțiunea pendinte, este necesar a fi observat că în precedentele etape procesuale nu au fost contestată comunicarea titlului de creanță pe care reclamanta intimată și-a fundamentat prezenta acțiune revocatorie. Dimpotrivă, pârâtul recurent A. a confirmat primirea Deciziei de impunere - titlul de creanță - prin întâmpinările depuse la judecata în apel a pricinii și la judecata în primă instanță . Or, în condițiile în care a existat o atare recunoaștere a creanței, respectiva chestiune nu era una asupra căreia să fi fost necesar ca instanța de apel - în evocarea fondului - să dea vreo dezlegare suplimentară. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin hotărârea primei instanțe s-a reținut că pârâtul A. a luat cunoștință în mod neîndoielnic de calitatea sa de debitor, precum și că este certă și scadentă creanța stabilită prin Decizia de impunere aflată la dosarul de fond, iar aceste statuări ale instanței nu au fost criticate/contestate prin formularea de către pârâtul recurent a unei cereri de apel (pe cale principală, sau ca apel incident). Cel de-al treilea motiv de recurs, circumscris de recurenți motivului de casare reglemetat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este apreciat ca nefondat în raport de considerentele care urmează: Se reproșează instaței de apel faptul că ridicat la rang de "motivație absolută" prezumția că că pârâții A. și B. nu au resepctat principiul bunei credințe prevăzut de art. 14 din C. civ. În argumentarea acestei susțineri se face trimitere la criticle din cadrul precedentelor motive de recurs, critici care relevă împrejurarea că "reclamanta nu a făcut niciodată dovada faptului că eu sau B. am fi știut de existența creanței reclamantei, creanță pe care de altfel nici nu a dovedit-o ca existentă". Astfel cum Înalta Curte a reținut în cadrul analizei privind precedentele motive de recurs, instanța ierarhic inferioară a evaluat, corespunzător atât cadrului procesual determinat de acțiunea revocatorie promovată de reclamantă cât și exigențelor stabilite prin art. 264 din C. proc. civ., dacă pârâtul B. a cunoscut faptul că, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare a terenurilor, a fost creată sau mărită o stare de insolvabilitate a pârâtului vânzător A., iar această evaluare a fost făcută prin prisma probelor concret regăsite în dosar și a poziției procesuale pe care părțile au exprimat-o prin actele de procedură care sunt menite a face cunoscută opinia lor față de pretențiile și apărările părții adverse (un astfel de act fiind întâmpinarea, în conformitate cu prevederile art. 205 alin. (1) din C. proc. civ.). În acest context, în care instanța a statuat cu privire la conduita părților în raport de concluzii/constatări rezultate din analiza efectivă a probelor, în mod evident nu se poate reține ca având caracter subiectiv ori arbitrar constatarea că cei doi pârâți cocontractanți au cunoscut că încheierea contractului translativ de proprietate contribuie la starea de insolvabilitate a vânzătorului, în raport de creanța pe care reclamanta o avea împotriva acestuia din urmă. Analiza astfel realizată relevă constatarea instanței că a fost răsturnată prezumția de bună credință, proba contrară acestei prezumții fiind permisă prin art. 14 din C. proc. civ. care prevede că, 1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară". Faptul - afirmat de recurenți - că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat în formă autentică și cu respectarea formelor de publicitate, fiind astfel respectate prevederile art. 18 și 20 din C. civ., este nerelevant în ce privește evaluarea legalității soluției adoptate prin decizia recurată în condițiile în care nu a fost reținută vreo cauză de ineficacitate a respectivului act juridic din persepctiva cerințelor legale impuse de aceste din urmă reglementări legale. Altfel spus, eficacitatea pe care actul juridic o poate avea din perspectiva îndeplinirii condițiilor de formă și de publicitate nu este de natură a acoperi neregularitățile de fond care afectează același act din perspectiva exigențelor prevăzute prin art. 1562 C. civ. În condițiile în care criticile formulate de recurentul A. la adresa titlului de creanță pe care reclamanta intimată și-a întemeiat acțiunea nu au fost formulate în fața instanței de apel, exigențele art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. nu permiteau ca ele să formeze obiect de analiză în deciziile recurate. Astfel fiind, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. - care prevede că "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor" - asemenea critici nu pot forma obiect de analiză nici în recurs, ele fiind unele invocate omissio medio, direct în această cale de atac extraordinară. Critica în sensul că decizia nr. 765/2019 nu conține vreo referire la caracterul tardiv al depunerii cererii de precizare a acțiunii nu relevă vreun aspect de greșită interpretare sau aplicare a normelor de drept material, spre a fi aptă de analiză în coordonatele motivului de casare reglemetat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cum această critică tinde a reliefa o motivare lacunară a deciziei civile menționate, ea este susceptibilă a fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 425 din C. proc. civ. În acest context, Înalta Curte constată că ea este nefondată, fiind formulată cu neobservarea etapei procedurale în care decizia civilă nr. 765/2019 a fost pronunțată, anume aceea a evocării fondului cauzei, etapă subsecventă celei în care a fost soluționat apelul. În acest context este necesar a fi subliniat că prin decizia nr. 330/2019 (pe care recurenții o numesc impropriu "hotărârea intermediară de admitere în principiu") a fost admis apelul și a fost anulată sentința apelată, reținându-se că a fost eronat respinsă ca tardivă cererea prin care reclamanta a solicitat lărgirea cadrului procesual în sensul că a solicitat a se declara inopozabilitatea și a contractelor de vînzare cumpărare prin care pârâtul B. a înstrăinat către terțe persoane imobilele în litigiu ce au fost dobândite de la pârâtul A., precum și includerea în proces a subdobânditorilor respectivelor bunuri imobile. Această decizie se bucura de autoritate de lucru judecat relativă, astfel că în etapa subsecventă, a evocării fondului de către instanța de apel, se impunea a fi avută în vedere ca atare constatarea făcută în sensul că cererea de lărgire a cadrului procesual pe care reclamanta a depus-o nu era tardivă, ci era corect despusă din punct de vedere procedural, ea având natura juridică specială a unei cererii care își găsește reglementarea în prevederile art. 39 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. În condițiile în care, în decizia civilă nr. 765/2019 - care reflectă soluția dată în această etapă subsecventă a evocării fondului de către instanța de apel - se regăsește mențiunea explicită că rejudecarea cauzei se realizează potrivit considerentelor deciziei pronunțate în apel (pg. 2), este în afara oricărei îndoieli că, la rejudecarea fondului acțiunii, s-a dat eficiența adecvată dezlegărilor realizate prin decizia nr. 330/2019. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenții A. și B. împotriva deciziilor nr. 330Ap din 13 martie 2019 și nr. 765Ap din 5 iunie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă în prezenta cauză, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursurilor astfel cum acestea sau fost susținute prin criticile analizate în precedent. Înalta Curte notează că nu pot forma obiect de analiză criticile suplimentar formulate de recurentul B. prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din data de 16 .06.2020 pentru că acestea nu respectă cerința impusă de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea de a fi fost depuse înăuntrul termenului de 30 de zile în care poate fi declarat recursul. Fiind depuse după împlinirea acestui termen, respectivele critici nu au aptitudinea de a învesti instanța de recurs cu analiza lor. PENTRU ACESTE MOTIVE,