ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4877/2018

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3157/2018 din 13 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Buzău și sunt salariați ai Camerei de Conturi Buzău.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011, sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar camerele de conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nici o excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Susținerile referitoare la competența determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanți nu au incidență în prezenta cauză, acțiunea nefiind formulată de sindicat, ci de salariați în nume personal.

Prin sentința civilă nr. 1338/2018 din 05 octombrie 2018, Tribunalul Buzău, secția I civilă - Complet Specializat litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului unora dintre reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, în situația dată dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situație devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanților din prezentul dosar.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Buzău, secția I civilă - Complet Specializat litigii de muncă și asigurări sociale competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă - conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018 reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: recalcularea salariului aferent anului 2022, întrucât a fost calculat în mod eronat; recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare și a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate AA, vechime în muncă; recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României; recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar; recalcularea drepturilor salariale și uniformizarea salarială consacrată prin decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiași familii ocupaționale; recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deținătorii titlului științific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată; emiterea ordinelor în ceea ce îi privește pentru solicitările menționate la pct. 1-7 din acțiune; plata drepturilor bănești ce li se cuvin, reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

Prin încheierea din 13.04.2018 tribunalul a dispus disjungerea cauzei, în ceea ce îi privește pe reclamanții A., B., C., D., cu formarea unui nou dosar cu nr. x/2018, având în vedere domiciliile reclamanților.

Conform dispozițiilor art. 266 din Codul muncii, "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Conflictul individual de muncă este definit de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, ca fiind "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

De asemenea, art. 266 din Codul muncii stabilește competența instanțelor de conflicte de muncă și asigurări sociale, statuând că jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii:

a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;

c) sindicatele și patronatele;

d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.

Art. 269 din același cod statuează că:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii, potrivit cărora, "Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți", întrucât condiția impusă de acest text de lege nu este îndeplinită în cauză.

Ca urmare a disjungerii prezentei cauze din dosarul nr. x/2018 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă - conflicte de muncă și asigurări sociale și având în vedere că toți reclamanții au domiciliul pe raza teritorială județului Buzău, sunt aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, instanța competentă fiind cea de la domiciliul reclamanților.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Buzău, secția I civilă - Complet Specializat litigii de muncă și asigurări sociale, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții C., D., B. și A., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Buzău, secția I civilă - Complet Specializat litigii de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2018.