ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4874/2018

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3151/2018 din 13 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței și declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. și V., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Timiș.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Timiș și sunt salariați ai Camerei de Conturi Timiș.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011, cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011, sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar camerele de conturi teritoriale nu au personalitate juridică, nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nici o excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În fine, susținerile referitoare la competența determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanți nu au incidență în prezenta cauză, acțiunea nefiind formulată de sindicat ci de salariați în nume personal.

Prin sentința civilă nr. 1198/2018 din 27 septembrie 2018, Tribunalul Timiș, secția I-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că art. 269 alin. (3) din Codul muncii stabilește că, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți. Acest text de lege instituie excepția de la regula prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, iar în speță, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului București, toți reclamanții, printre care și reclamanții din această cauză disjunsă, au înțeles să se adreseze Tribunalului București, care este instanța de la locul de domiciliu al majorității reclamanților, iar pretențiile se întemeiază pe aceeași cauză juridică, întrucât raporturile juridice deduse judecății sunt similare.

În acest context, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 59 C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, reclamanții din prezenta cauză disjunsă având posibilitatea legală ca cererea formulată să le fie soluționată de către o altă instanță decât cea de la locul de muncă sau domiciliu.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș, secția I-a civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 05.01.2018 sub nr. x/2018, prin care reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. și V. au chemat în judecată pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la recalcularea salariului de bază lunar aferent anului 2022, întrucât a fost calculat în mod eronat, recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază cu luarea în considerare și a majorărilor pentru vechime CCR, activitate AA, vechime în muncă, recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României, recalcularea drepturilor salariale prin acordarea către aceștia a sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, recalcularea drepturilor salariale și uniformizarea salarială consacrată de decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale aflat în plată din administrația publică centrală sau Autoritatea de Audit după caz, recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu iulie 2017 pentru deținătorii de titlu științific de doctor, prin aplicarea procentului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, emiterea ordinelor pentru aceștia, pentru solicitările menționate, plata către aceștia a drepturilor bănești, reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație, menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Cauza a fost disjunsă din dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, cauză în care, prin încheierea de la termenul din 13.04.2018, tribunalul a disjuns acțiunea în ce privește pe de o parte reclamanții funcționari publici și pe de altă parte reclamanții cu domiciliul și locul de muncă în localități care nu se află în raza de competență a Tribunalului București, cu formarea de dosare distincte.

Conform dispozițiilor art. 266 din Codul muncii, "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Conflictul individual de muncă este definit de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, ca fiind "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

De asemenea, art. 266 din Codul muncii stabilește competența instanțelor de conflicte de muncă și asigurări sociale, statuând că jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii:

a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;

c) sindicatele și patronatele;

d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.

Art. 269 din același cod statuează că:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii, potrivit cărora, "Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți", întrucât condiția impusă de acest text de lege nu este îndeplinită în cauză.

Ca urmare a disjungerii prezentei cauze din dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale și având în vedere că toți reclamanții au domiciliul pe raza teritorială a județului Timiș, sunt aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, instanța competentă fiind cea de la domiciliul reclamanților.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Timiș, secția I-a civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. și V., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Timiș, secția I-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2018.