ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 921/2019

Ședința publică din data de 19 aprilie 2019

Asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată la 16 octombrie 2015, reclamanta A. S.R.L., prin administrator B., a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 527.202,51 RON cu titlu de preț produse livrate și neachitate.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a d-nei B. iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 27 mai 2016, prin încheierea de la acea dată, instanța a calificat excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a d-nei B. drept excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului x/2015

Prin decizia nr. 58 din 10 februarie 2017 Curta de Apel București, secția a V-a Civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.R.L. împotriva încheierii din 27 mai 2016.

A casat încheierea atacată și a trimis cauza spre continuarea judecății aceleiași instanțe.

După reluarea judecății, instanța de fond, prin sentința civilă nr. 1175 din 4 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L..

În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut că cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei C. S.R.L. are o valoare superioară pragului de 20.000 euro și a fost semnată numai de unul dintre cei doi administratori ai reclamantei, contrar prevederilor art. 14 din actul constitutiv, făcând astfel aplicarea art. 82 C. proc. civ. și anulând cererea de chemare în judecată.

Împotriva încheierii din 27 mai 2016 și a sentinței civile nr. 1175 din 4 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1298A din 7 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității și în consecință, s-a respins ca inadmisibil apelul formulat împotriva încheierii pronunțate în 27 mai 2016.

S-a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L., s-a anulat sentința atacată și s-a trimis cauza primei instanțe, pentru continuarea judecății.

În motivarea acestei soluții, s-a reținut că împotriva încheierii de ședință din 27 mai 2016 s-a exercitat calea de atac a recursului, acesta fiind soluționat prin decizia civilă nr. 58 din 10 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apelul astfel formulat fiind inadmisibil.

În ceea ce privește apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, s-a reținut că tribunalul a anulat cererea de chemare în judecată, cu nerespectarea prevederilor art. 82 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor iar dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

S-a reținut că, în speță, instanța a pus în discuția părților la termenul din 04 aprilie 2017 excepția lipsei calității de reprezentant dar nu a mai acordat un termen pentru împlinirea acestei lipse, așa cum prevede în mod expres textul de lege.

S-a mai reținut că prima instanță a interpretat în mod greșit dispozițiile actului constitutiv al societății reclamante A. S.R.L., dând o calificare eronată naturii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă pentru recuperarea de la societatea pârâtă a unor sume de bani reprezentând contravaloare marfa livrată și neachitată, ca fiind un act de dispoziție, în condițiile în care finalitatea demersului judiciar îi conferă natura juridică a unui act de conservare.

Totodată, s-a reținut că potrivit art. 14 din actul constitutiv al societății apelante, administrarea se face de către D. și E., care au puteri depline, iar administratorii vor lucra separat pentru ducerea la îndeplinire a mandatului lor.

S-a mai reținut că art. 16 din actul constitutiv al societății apelante menționează că administratorii pot face toate operațiunile de conservare și de administrare pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății, iar cele două excepții prevăzute de art. 14 din același act constitutiv al societății prin care se stabilește că actele juridice care depășesc valoarea de 10.000 euro vor fi semnate de ambii administratori și că nici un administrator nu va putea semna singur acte care cumulate pe o perioadă de o lună să depășească 20.000 euro se referă în mod logic la acele operațiuni și acte juridice cu caracter de dispoziție care sunt de natură să afecteze în mod negativ patrimoniul societății și nu la actele sau operațiunile care au ca scop păstrarea, conservarea patrimoniului societății.

În consecință, instanța de apel a considerat că în mod greșit s-a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a d-nei E. pentru semnarea cererii de chemare în judecată.

La 06 noiembrie 2017, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1298A din 7 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 10 noiembrie 2017.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, respectiv numai a dispozițiilor referitoare la admiterea apelului și anularea sentinței primei instanțe.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva calificării date cererii de chemare în judecată ca fiind un act de conservare și nu de dispoziție, considerând că au fost încălcate astfel dispozițiile art. 1179 și cele ale art. 1652 C. civ., sens în care face ample trimiteri la doctrină.

Consideră recurenta că, în cazul prezentului litigiu, cererea de chemare în judecată nu se încadrează în categoria actelor de conservare sau de administrare, ci este un act de dispoziție, care se raportează la obiectul contractului, care este format din lucrul vândut și prețul, ca efect al vânzării - cumpărării.

Recurenta arată că instanța de apel a încălcat art. 1179 C. civ. care prevede care sunt condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, printre care cea a capacității de a contracta, precizând că, pentru a încheia valabil un contract de vânzare - cumpărare, părțile trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea oricărui act juridic, deci inclusiv capacitatea de exercițiu, în condițiile art. 1652 C. civ., aspect ignorat de instanța de control judiciar.

Consideră recurenta că instanța de apel a aplicat greșit actele normative în materie și a interpretat eronat și clauzele actelor constitutive ale societății A. S.R.L., neavând în vedere caracterul de act de dispoziție al cererii de chemare în judecată, rezultat:

a) din natura de act de dispoziție a vânzării - cumpărării, raportat la obiectul contractului, respectiv la bunurile vândute cât și la prețul pretins;

b) din natura de act de dispoziție a mandatului dat administratorului unei societăți pentru a efectua tranzacții cu terții, cum este încheierea raportului juridic contractual din această cauză și pentru a reprezenta societatea în fața instanțelor de judecată;

c) din natura de act de dispoziție a mandatului dat administratorului de a intenta acțiuni în justiție.

Recurenta face referire la Actul constitutiv al societății intimate din 07 martie 2012 (care era în vigoare la data promovării acțiunii din prezenta cauză) în care la Cap. V art. 1 alin. (2) se stabilește modul de exercitare a funcției de reprezentare a societății, dispunând că, în relațiile cu terții, societatea este reprezentată de administratori în baza și în limita împuternicirii date de adunarea generală a asociaților.

Precizează că relațiile cu terții implică relații ale societății A. S.R.L. cu terța societate C. S.R.L. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (a raportului juridic), inclusiv relațiile societății cu instanțele de judecată ca urmare a promovării acțiunii din prezenta cauză.

Recurenta face referire la art. 14 din Cap. V al Actului constitutiv din 09 august 2011, care prevede că administratorii au puteri depline - cu excepția actelor care depășesc valoarea de 10.000 Euro și respectiv 20.000 Euro pentru actele cumulate pe o perioadă de o lună, care trebuie semnate de ambii administratori ai societății ca această prevedere a art. 14 implică acte de dispoziție, de conservare și de administrare - aspect care parțial este recunoscut de instanța de apel în motivarea deciziei pe care a emis-o, în sensul că acesta s-ar referi numai la actele de dispoziție.

Recurenta consideră că, potrivit art. 9 alin. (3) și art. 1919 C. proc. civ., acțiunea intimatei A. S.R.L. de a formula prezenta cerere de chemare în judecată implică acte de dispoziție pe plan procesual, motiv pentru care legiuitorul impune ca pentru formularea cererilor de chemare în judecată, administratorul mandatar să fie împuternicit expres de mandant (în acest caz de adunarea generală a asociaților).

Arată recurenta că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că în cauză ar fi aplicabil art. 16 din Actul constitutiv din 09 august 2011, deoarece în acest litigiu nu este vorba de acte de conservare și de administrare.

Consideră recurenta că hotărârea este nelegală și în privința considerentelor referitoare la faptul că prima instanță nu ar fi respectat dispozițiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu ar mai fi acordat un termen pentru complinirea lipsei dovezii calității de reprezentant, având în vedere dispozițiile art. 7, art. 14 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ. în conformitate cu care prima instanță a procedat corect la recalificarea excepției lipsei capacității procesuale de exercițiu.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22 decembrie 2017, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea de la data de 1 martie 2019, Înalta Curte, în Complet de filtru, a repus cauza pe rol, a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului invocată de intimata A. S.R.L., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea recursului la 19 aprilie 2019, când a fost pronunțată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Sub aspectul criticilor ce privesc soluționarea pe fond a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, decizia atacată este legală, din următoarele considerente.

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului București, astfel cum a fost precizată prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul cauzei la data de 23 decembrie 2015, intimata reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 527.202,51 RON reprezentând contravaloare marfă livrată și neachitată.

În examinarea legalității modului în care instanța de fond a soluționat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, instanța de apel a avut a analiza în ce măsură prevederile particulare cuprinse în actul constitutiv al societății A., în contextul general al dispozițiilor legale care guvernează materia societăților comerciale, confereau semnatarului acțiunii dreptul de a reprezenta societatea.

Astfel, în mod corect, instanța de control judiciar a plecat de la premisa instituită în art. 75 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, potrivit căreia dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară actului constitutiv.

Derogarea de la dispozițiile generale, la care se referă art. 14 din actul constitutiv al societății, în forma existentă la 8 august 2011, în sensul că, pentru toate actele juridice care emană de la societate, cu o valoare mai mare de 20.000 euro, pentru a angaja societatea în raporturile cu terții, indiferent de valoarea concretă a actului, este prevăzută obligația de a fi semnate de ambii administratori, vizează numai actele de dispoziție încheiate de administratori, respectiv acele acte juridice care au ca rezultat ieșirea din patrimoniul societății a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcina reală.

Conform art. 16 din actul constitutiv, administratorii pot face toate operațiunile de conservare și administrare cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății.

Făcând o corectă interpretare și aplicare a reglementărilor din actul constitutiv, raportat la obiectul acțiunii, instanța de control judiciar a dat o corectă calificare naturii cererii de chemare în judecată în raport de cauza acțiunii, respectiv recuperarea de la societatea recurentă a unor sume de bani reprezentând contravaloare marfă livrată acesteia și neachitată, demersul judiciar astfel inițiat fiind un act de conservare întrucât are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil, respectiv păstrarea patrimoniului societății.

Mare parte din susținerile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la natura cererii de chemare în judecată pun în discuție aspecte ce exced considerentelor avute în vedere de instanța de apel în pronunțarea deciziei: natura juridică a contractului de vânzare-cumpărare, condițiile necesare și esențiale pentru validitatea unei convenții în reglementarea art. 1179 și art. 1652 C. civ., respectiv natura juridică a mandatului administratorului din perspectiva art. 1919 C. civ., acestea din urmă tinzând să supună analizei instanței aspecte ce țin de puterea de reprezentare și nu cele examinate de instanța de control judiciar și care se referă la dovada de reprezentare.

În ceea ce privește critica subsumată aceluiași motiv de casare și care vizează un aspect strict procedural, se constată că instanța de control judiciar a făcut o corectă aplicare și interpretare a art. 82 alin. (1) C. proc. civ. cenzurând hotărârea instanței de fond, în condițiile în care aceasta nu a respectat cerința impusă în mod imperativ de legiuitor, de a acorda un termen pentru complinirea neregulii procedurale identificate, punând numai în discuția părților această excepție.

Dat fiind faptul că excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este o excepție de procedură absolută și peremptorie, dar care începe prin a avea efect dilatoriu, aceasta poate fi acoperită, dacă dovada calității de reprezentant se realizează în termenul acordat de instanță, astfel că nu se poate reproșa instanței de apel încălcarea principiilor consacrate de art. 7 C. proc. civ.-legalitatea procesului civil, de art. 14 C. proc. civ.-contradictorialitatea și de art. 22 C. proc. civ.-rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1298A din 07 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2019.