ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 531/2019

Ședința publică din data de 14 martie 2019

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2010, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 2.529.379,08 RON, prejudiciul cauzat prin întreruperea furnizării de gaze naturale în data de 26.07.2004 față de S.C. C. S.R.L. (dizolvată și radiată la data formulării cererii), unde a deținut calitatea de administrator statutar.

Prin încheierea de ședință din data de 10 iunie 2014, Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția nelegalei compuneri a completului de judecată și, pe cale de consecință, în temeiul art. 99 din R.O.I. a transpus cauza la secția I Civilă a Tribunalului Prahova, reținând că, în cauză, acțiunea dedusă judecății are natura unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, așa cum de altfel a fost calificată de instanța de judecată, conform încheierii de ședința din data de 10 noiembrie 2010, având în vedere descrierea situației de fapt și fundamentul real al cererii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, sub nr. x/2010* la data de 25 iunie 2014.

Prin sentința civilă nr. 1508 de la 18 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei calității procesuale active și excepția prescripției, invocate de pârâtă, iar pe fond a respins acțiunea precizată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., pârâta S.C. D. S.A. formulând cerere de aderare la apelul declarant de partea adversă.

Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin decizia nr. 533 din 8 martie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. sentinței civile nr. 1508 din 18 mai 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. A admis excepția netimbrării cererii de aderare la apelul reclamantului, formulată de D. S.A., excepție invocată din oficiu de instanță. A anulat ca netimbrată cererea D. S.A. de aderare la apelul reclamantului.

Pentru a decide astfel, referitor la cererea de aderare la apelul declarat de reclamant, formulată de pârâta D. S.A., instanța a analizat-o prin prisma excepției netimbrării acesteia, excepție invocată din oficiu la data de 1 martie 2017, constatând că, în cauză, instanța a pus în vedere apelantei să achite o taxă judiciară de timbru în sumă de 14.702 RON, stabilită în raport de dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013 și că cererea de reexaminare formulată a fost respinsă.

În condițiile în care apelanta, până la termenul din 1 martie 2017, nu s-a conformat obligației de a achita taxa de timbru stabilită în sarcina sa, în cuantum de 14.702 RON, curtea de apel a admis excepția invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a anulat pentru netimbrare cererea D. S.A. de aderare la apelul reclamantului.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul A., acesta a susținut că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu interpretarea eronată a probelor, reținerea în mod greșit a situației de fapt, cu consecința motivării greșite în drept.

Sub un prim aspect s-a susținut că instanța de fond în mod greșit a reținut că prejudiciul a fost provocat prin întreruperea furnizării gazelor naturale în data de 26.07.2004, deși pârâta a procedat la întrerupea furnizării gazelor naturale încă de la data de 29.06.2004, la o linie de producție ce deținea toate autorizațiile de funcționare.

Curtea a reținut că referirea tribunalului la data de 26.07.2004 nu s-a făcut ca fiind singura întrerupere a gazelor naturale, instanța de fond a avut în vedere faptul că întreruperea gazelor naturale furnizată de pârâtă societății al cărei asociat unic era reclamantul a fost făcută în două etape, cea din 26.07.2004, fiind doar cea finală.

Concluziile instanței nu contrazic situația de fapt reținută în cadrul raportului de expertiză întocmit de expert tehnic E., potrivit căruia la data de 29.06.2004 a fost închisă linia I de fabricație a sticlei, care a fost extinsă ilegal, având documentația necesară în vederea obținerii autorizațiilor tehnice legale în curs de derulare, iar închiderea canalelor și sigilarea acestora cu sigiliul nr. 606, pentru toți receptorii care deserveau linia I de fabricație a sticlei, pentru care existau avizele tehnice legale funcționare, s-a făcut lăsându-se în funcțiune linia a II-a de fabricație a sticlei.

Așa cum expertiza invocată de apelant atestă, la data sistării liniei I de fabricație a sticlei, pentru care era încheiat contractul de furnizare a gazelor naturale pentru consumatorii comerciali nr. x/2002, înregistrat la S.C. B. S.A., sub numărul x/18.12.2002, această linie fusese extinsă ilegal.

Or, chiar și în condițiile în care era depusă documentația de avizare, avize de funcționare, întrucât nu fusese obținut avizul legal/autorizația de construire, societatea în cauză nu avea dreptul de a face modificările constructive în discuție.

De principiu, orice modificare constructivă a unei instalații de gaze naturale se face numai după obținerea avizului prevăzut de lege și de către persoane autorizate, cu atât mai mult cu cât efectuarea unor asemenea modificări poate pune în pericol nu numai angajații acelei societăți, ci și persoanele și bunurile aflate pe o arie extinsă.

Acesta este și motivul pentru care, pentru siguranța populației, sunt prevăzute norme și proceduri stricte privind condițiile în care o instalație de gaze naturale poate fi executată sau modificată.

Indiferent dacă documentația de avizare era sau nu depusă, extinderea instalației fusese deja efectuată în mod nelegal, iar emiterea avizului nr. x din data de 6.08.2004 nu era de natură a acoperi cu caracter retroactiv nelegalitatea extinderii instalației de gaze naturale, ci, dădea dreptul, ca de la acea dată să se poată proceda la efectuarea extinderii solicitate, de către persoane autorizate, cu respectarea cerințelor impuse.

Ca atare, în luna iunie 2004, când pârâta a efectuat sigilarea liniei I de producție, s-a constatat din probele depuse la dosarul cauzei că instalația de gaze pentru care societatea avea încheiat contractul de furnizare a gazelor naturale pentru consumatorii comerciali nr. x/18.12.2002, fusese extinsă în mod nelegal, deoarece încă din anul 2003 reclamantul a construit o nouă linie de producție cu o capacitate de 18 tone și un consum de 15 mc/h alături de alte 5 cuptoare de recoacere cu o capacitate de 25 mc/h, fără a deține nici o autorizație, fapt confirmat de expertiza construcții efectuată în cauză și recunoscut de reclamant care arată că a fost avizat abia după sistarea gazelor.

Or, în aceste condiții își produc pe deplin efectele dispozițiile din art. 6 lit. c) pct. f) din cuprinsul contractului, care prevăd posibilitatea furnizorului de a întrerupe furnizarea gazelor naturale a consumatorului comercial și în situația alimentării de către consumatorul comercial a unor terți consumatori sau afectării gazelor naturale pentru alte instalații decât cele legal aprobate.

Instanța de fond și-a întemeiat considerentele art. 7 lit. c) din contractul de furnizare a gazelor naturale nr. x/18.02.2002 încheiat de societatea C. cu pârâta, deși dispozițiile invocate sunt prevăzute în la art. 6 lit. c) pct. f), indicarea art. 7 lit. c) fiind doar o eroare materială, care, poate fi îndreptată potrivit art. 281 din C. proc. civ.

Astfel, critica apelatului nu poate fi primită, pe de o parte, întrucât potrivit art. 281

2a

, îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - 281

2

, iar pe de altă parte eroarea nu este de natură a schimba soluția în cauză câtă vreme textul articolului este reprodus cu exactitate.

Această clauză contractuală îi dă dreptul societății pârâte de a sista gazele naturale la instalațiile pentru care există deja aprobare, deci în speța de față, cele aferente liniei I de producție, dacă se constată că s-au efectuat modificări pentru alimentarea unor instalații neaprobate.

Chiar apelantul recunoaște că branșamentul de gaze naturale era unul singur, că din acesta era alimentată și linia de producție nr. 1 și linia nr. II, deci nu exista nicio interdicție pentru pârâtă de a opri furnizarea de gaze naturale la instalația nr. 1 sau că era necesar a se opri doar instalația nr. II și a se lăsa totusi în funcțiune instalația nr. 1, deși fusese modificată în mod nelegal.

Ca atare, nu are relevanță în speță faptul că, așa cum susține apelantul, la acea dată, respectiv iunie 2004, pârâta a lăsat în funcțiune linia a II-a de producție-extindere formată dintr-un cuptor de topit sticlă și 5 cuptoare de recoacere, ce avea documentația de avizare în curs de aprobare, câtă vreme pârâta avea dreptul, potrivit dispozițiilor contractuale de a întrerupe furnizarea gazelor naturale pentru linia nr. 1, deoarece instalația fusese modificată nelegal.

Nici faptul că pârâta ar fi comunicat prin adresa nr. x/24.06.2004 că va închide doar punctele de ardere în funcțiune fără autorizație nu poate îmbrăca forma ilicitului câtă vreme, potrivit contractului, nu exista obligația de a se emite vreo somație, notificare sau adresă prin care să fie înștiințată societatea beneficiară despre acțiunea de întrerupere a furnizării gazelor naturale.

De asemenea, faptul că la data de 29 iunie 2004, data la care se întrerupe furnizarea gazelor naturale la prima linie, S.C. C. S.R.L. avea depusă documentația pentru dosarul de extindere aferent liniei a II-a, dosar înregistrat sub nr. x din 21 iunie 2004, iar pârâta, deși nu a emis avizul într-un termen de 30 de zile, la data de 26 iulie 2004 întrerupe furnizarea de gaze și la a doua linie de producție, nu poate conduce la admiterea acțiunii.

Linia nr. II de producție funcționa deja nelegal, iar avizul care urma să se emită nu îi dădea dreptul societății de a acoperi această nelegalitate, ci de a proceda la efectuarea unei noi instalații, de la data emiterii avizului, cu respectarea condițiilor impuse de actele normative în vigoare.

Or, o instalație efectuată fără o asemenea autorizare, nu putea fi lăsată în funcțiune, cu atât mai mult cu cât pentru instalația nr. II nici nu era încheiat un contract de furnizare a gazelor naturale.

De asemenea, faptul că angajați ai pârâtei ar fi participat la probele tehnologice și ar fi cunoscut faptul că noua linie de producție era construită din anul 2003 nu echivalează cu obținerea avizelor prevăzute de lege pentru executarea instalației în condiții de deplină legalitate, după obținerea avizului/autorizației de construire.

Ca atare, instanța de fond a dat eficiență tuturor probelor aflate de la dosarul cauzei, inclusiv expertizei tehnice întocmite și răspunsului la obiecțiuni formulat de expert, acestea fiind analizate în mod efectiv, chiar dacă nu au fost făcute trimiteri punctuale la fiecare din acestea în cuprinsul hotărârii.

În condițiile în care instanța a apreciat că nu exista o faptă ilicită, cu privire la daunele morale solicitate, nu se mai impunea a fi analizate înscrisurile din care reieșea internarea reclamantului la un spital de boli psihiatrice și alte consecințe ale producerii faptei ilicite.

Având în vedere că potrivit celor menționate, nu există o faptă ilicită întrucât pârâta a acționat în limitele și potrivit prevederilor contractuale, Curtea a înlăturat criticile referitoare la greșita argumentație în drept a respingerii acțiunii întrucât nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Faptul că în motivarea sentinței s-a arătat că în speță nu se poate reține vreo faptă ilicită săvârșită de către pârâtă față de reclamant, ci cel mult față de societatea comercială înființată și administrată de către reclamant, situație în care natura juridică a răspunderii nu mai este delictuală, ci contractuală, se datorează existenței contractului de furnizare a gazelor naturale nr. x/18.02.2002 încheiat de societatea S.C. C. S.R.L., potrivit căruia a acționat pârâta.

Fiecare formă a răspunderii civile are domeniul său propriu de aplicare, astfel încât, în mod corect instanța de fond a făcut această distincție, întrucât, pentru a putea fi valabilă răspunderea civila delictuală este necesar ca fapta cauzatoare de prejudiciu să aibă caracter ilicit și să nu derive dintr-o prevedere contractuală.

Or, săvârșirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală și legală a unui drept subiectiv, inclusiv cel ce derivă dintr-un contract, reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei.

Raportând situația de fapt la textele de lege ce consacră răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 C. civ.), instanța a reținut că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei: existența unui prejudiciu, a faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, întrucât lipsește elementul esențial, existența faptei ilicite.

În aceste condiții, chiar dacă reclamantul ar fi continuatorul în drepturi al societății al cărui unic asociat a fost, având în vedere că, așa cum s-a arătat mai sus, nu există faptă ilicită, instanța nu a mai analizat restul elementelor necesare pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia nr. 190 din 31 ianuarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010 s-a constatat nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 533 din 8 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, conform dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., astfel că, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță, s-a constatat că reclamantul A. a invocat formal, în susținerea recursului său, dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul a făcut trimiteri la situația de fapt reținută de instanța de apel, la probele administrate, respectiv la raportul de expertiză întocmit, la adresele/notificările transmise între părți.

În sensul legii procesuale civile, interpretarea greșită de către instanță a actului juridic dedus judecății (prin schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia) vizează interpretarea dată actului juridic încheiat de părțile litigante, care guvernează raporturile dintre acestea, și în legătură cu care s-a născut diferendul între ele, iar nu interpretarea dată de instanță probelor administrate în vederea soluționării cauzei sau situația de fapt reținută de aceasta.

Astfel, toate argumentele invocate de către recurent în susținerea acestor motive de recurs vizează modul de interpretare a probelor de către instanța de apel, inclusiv a raportului de expertiză întocmit în cauză și a răspunsului la obiecțiuni, așadar aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate.

S-a mai reținut că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998-999 din C. civ., este invocat, de asemenea, formal. Toate argumentele acestui motiv de recurs privesc situația de fapt, precum și probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri și expertiza tehnică, așadar aspecte de netemeinicie.

Prin urmare, raportat la modul de redactare a cererii de recurs, reiese că recurentul nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.

Împotriva acestei decizii, contestatorul A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., solicitând admiterea sa, anularea deciziei atacate și analizarea tuturor motivelor de recurs.

În motivare, contestatorul A. susține că în analizarea excepției nulității recursului, instanța a omis să analizeze motivele de nelegalitate invocate, respectiv toate motivele de casare.

În opinia sa, admiterea unei astfel de excepții poate avea loc doar atunci când nu sunt invocate motive de nelegalitate, nu atunci când acestea, la o analiză pe fond a recursului, ar fi neîntemeiate.

Din modul de redactare a considerentelor deciziei rezultă că instanța a omis să analizeze toate motivele de recurs invocate.

Contestatorul susține că prin prezenta cerere nu critică pe fond modul de soluționare a excepției, ci arată că instanța a omis să analizeze, în mod efectiv, motivele de recurs arătate de recurent.

Totodată, consideră că instanța de recurs a pronunțat hotărârea ca rezultat a unei erori materiale, respectiv a unei confuzii esențiale cu privire la natura cauzei deduse judecății, temeiul acțiunii sale nefiind cel grefat pe răspunderea civilă contractuală, ci pe răspunderea civilă delictuală.

Mai arată contestatorul că recursul formulat a fost unul amplu, conținând și un istoric al susținerilor din acțiunea de fond și din apel, însă, ulterior acestuia, a arătat clar și neechivoc, care sunt motivele de nelegalitate invocate, precum și argumentele aferente fiecăruia dintre motivele arătate.

Totodată, prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, s-a răspuns excepției nulității recursului, arătând motivele pe care această cale de atac se întemeiază, atât prin indicarea textului de lege, dar și prin dezvoltarea acestora, prin criticile de legalitate efective aduse deciziei pronunțate de instanța de apel.

Cu toate acestea, instanța de recurs a admis excepția nulității recursului.

În continuare, se arată că instanța a omis să analizeze motivele de casare învederate, în special pe cel prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

Contestația în anulare, întemeiată pe motivul neanalizării, din omisiune, a unuia dintre motivele de casare are în vedere tocmai o atare situație - în mod efectiv instanța s-a limitat a analiza și a reda susținerile sale aferente celorlalte două motive de casare, fără a avea în vedere, din omisiune și confuzie cea mai importantă parte a recursului formulat - susținerile referitoare la incidența art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

Nu există nicio mențiune în cuprinsul deciziei de recurs din care să rezulte că acest motiv de recurs a fost analizat, dimpotrivă există o analiză rezumativă referitoare la primele două motive de recurs, însă cu privire la cel prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., instanța a omis să analizeze susținerile recurentului, raportându-se, din eroare, așa cum reiese din modul de redactare, doar la primele două motive de recurs, context în care se susține că cererea este întemeiată.

Prin urmare, prin cercetarea motivelor de casare trebuie înțeleasă analiza motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs. Pe de altă parte, cercetarea la care face trimitere textul de lege, fără a fi interpretată ca obligând instanța să răspundă în parte tuturor argumentelor, trebuie să constituie o examinare în mod real a criticilor supuse controlului judiciar, în caz contrar putându-se aduce atingere garanțiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Mai susține contestatorul, că din dezvoltarea realizată cu privire la acest motiv de recurs se desprinde critica soluției recurate din perspectiva incidenței acestui motiv de recurs - astfel, hotărârea atacată fiind pronunțată cu greșita aplicare/încălcarea a legii pentru că dispozițiile art. 998 C. civ. - răspunderea civila delictuală pentru fapta proprie, au fost complet nesocotite si neanalizate.

În cadrul recursului, contestatorul a arătat că în primul rând, această încălcare a legii s-a realizat prin mutarea temeiului acțiunii de pe tărâmul răspunderii civile delictuale în analizarea unei dispoziții contractuale, fără, nici măcar, o continuare a analizei si pe tărâmul răspunderii civile delictuale, pentru că răspunderea contractuală se aplica doar între părți, în limitele contractului încheiat - dacă fapta reclamată e acoperită de dispozițiile contractului.

În acest fel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 998 C. civ., dar și pe cele de procedură, referitoare la dreptul de dispoziție al reclamantului, totodată se arată că instanța nu a mai analizat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, vinovăție.

În acest context, se arată că acest mod de soluționare al dosarului de către cele doua instanțe încalcă liberul acces la justiție - pentru că noțiunea de acces la justiție presupune analizarea cauzei, în modalitatea și cu obiectul pe care reclamantul înțelege să îl aducă în fata instanței spre analiză, a normelor de procedură care vizează dreptul părților de a le fi analizata cauza prin raportate la susținerile formulate, precum și dreptul la un proces echitabil - prevăzut de art. 6 CEDO.

Mai susține contestatorul că, eroarea materială fundamentală este cea cu privire la neobservarea și nereținerea în mod corect a temeiului acțiunii sale - respectiv ca fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, nu pe răspunderea civilă contractuală.

Acest aspect a dus la greșita încadrare a acțiunii la secția a II-a Civilă, iar nu la secția I, iar neobservarea, din eroare, a caracterului acțiunii a dus și la greșita apreciere realizată asupra motivelor de recurs.

Caracterul acțiunii este un aspect procedural esențial și reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte care compun dreptul de dispoziție al părților.

Nereținerea acestuia în mod corect reprezintă o eroare gravă, denaturând întregul demers judiciar.

În al doilea rând, din modul de redactare a considerentelor deciziei, dar și din perspectiva analizării soluției pronunțate reiese faptul că instanța, dintr-o eroare materială, a considerat ca fiind "motive de recurs" aspectele invocate în prima parte a cererii formulate, însă acestea reprezentau doar o reluare a criticilor și argumentelor de la fond și din apel, precum și o scurtă prezentare a situației de fapt.

Din susținerile cuprinse în considerente, se reține faptul că instanța de recurs are în vedere faptul că s-au reluat aspecte de fapt, ce țin de situația de fapt sau de aprecierea probelor.

Din analiza recursului formulat, contestatorul susține că instanța, din eroare, a avut în vedere partea introductivă a acestuia, iar nu partea a II-a, care începea cu menționarea motivelor de recurs, pentru ca ulterior să cuprindă o reluare a acestora, aspect ce se circumscrie cazului prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Cea mai importantă eroare materială o reprezintă, în mod evident, neobservarea ca fiind distincte și clar determinate și, pe cale de consecință, neanalizarea susținerilor sale față de motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

Deși acțiunea, formulată este întemeiată pe dispozițiile răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie, instanța a analizat cauza dedusă judecății din perspectiva unei răspunderi contractuale, în fața căreia nu ne putem afla, întrucât prezenta acțiune este formulată de reclamantul persoana fizică, pe de-o parte, iar pe de alta, fapta intimatei depășește limitele răspunderii contractuale.

Așa cum s-a arătat pe larg în recursul formulat, hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii întrucât acestea nu fac, în mod real și efectiv, referire la răspunderea civilă delictuală reclamată de contestator - și la analizarea faptei ilicite arătate, ci doar la analizarea unui aspect învederat de intimata, ce a condus întreaga motivare a instanței pe o altă pistă.

Din acest considerent, evident instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a dus la schimbarea naturii acestuia - nu a pus în discuție răspunderea contractuală a intimatei, iar instanța avea obligația analizării acțiunii formulate, prin raportare la obiectul său și întemeierea în drept.

Motivul pentru care contestatorul a dezvoltat, în examinarea primelor două motive de recurs, argumente ce țin de aspectele neanalizate, omise de instanță, față de argumentele de fond, nu reprezintă o cerință către instanța de recurs în a analiza fondul cauzei pentru a se pronunța față de admiterea sau respingerea recursului său, însă raportarea și dezvoltarea celor două motive de recurs invocate e necesar să fie avută în vedere situația concretă din speță.

Prin urmare, având în vedere structura recursului, contestatorul consideră că instanța, dintr-o eroare materială, a analizat recursul considerând că "motivarea" sa începe cu prima pagina a sa, reținând, din acest motiv, faptul că nu există în cuprinsul său critici de nelegalitate subsumate motivelor invocate.

Aceste motive erau structurate și analizate după pagina 5 a recursului depus, din păcate, dintr-o eroare materială, instanța neobservând acest aspect, ceea ce a condus la o admiterea excepției nulității, cu neobservarea criticilor de nelegalitate, după cum reiese din analizarea considerentelor deciziei.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o noua judecată.

În speță, contestatorul A. și-a întemeiat în drept calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Din analiza dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestației în anulare speciale în cazul a două situații, respectiv "când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale" și "când instanța respingând recursul s-au admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

Motivul prevăzut la teza a II-a a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocat în speță, are în vedere erori ale instanței de recurs constând în omisiunea de a cenzura unele dintre motivele de recurs.

Din analiza acestui motiv, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența evocatei norme, având în vedere că aspectele de critică pretins neanalizate de instanța de recurs, nu sunt motive de nelegalitate, ci critici referitoare la netemeinicia deciziei atacate, având în vedere că prin susținerile făcute recurentul a repus în discuție situația de fapt, precum și reinterpretarea probatoriului, aspecte care în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Ipoteza invocată de către contestator sub aspectul analizat ar presupune ca instanța de recurs, în analiza motivelor de recurs invocate, să fi respins recursul fără a se fi pronunțat asupra unuia dintre ele, invocat în mod expres de parte, însă omis, din eroare, de către instanță.

Această situație nu se regăsește în cauza de față, câtă vreme, instanța de control judiciar a avut în vedere toate cele trei motive de recurs invocate, reținând că reclamantul A. a invocat formal, în susținerea recursului său dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, context în care a apreciat că niciunul din motivele evocate nu este incident în cauză în raport de motivele invocate

Raportat la excepția invocată, inclusiv de către instanța din oficiu, analiza a fost făcută sub aspectul încadrării motivelor invocate în textele de lege indicate, instanța de recurs ajungând la concluzia inexistenței unei astfel de încadrări, cu consecința admiterii excepției nulității.

În ceea ce privește critica, prin care se susține, în mod eronat că instanța de recurs ar fi omis analiza pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., se constată că este nefondată, întrucât rezultă cu certitudine că instanța a analizat și acest motiv de recurs, iar faptul că a ajuns la concluzia că și acesta este indicat exclusiv în mod formal nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestației în anulare.

Referitor la susținerea contestatorului, potrivit căreia, dezlegarea dată recursului, de către instanța de control, ar fi rezultatul unei erori materiale, în sensul că nu s-ar fi reținut corect temeiul juridic invocat al acțiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală și nu cea contractuală, se constată că nu poate fi primită.

Astfel, neobservarea și nereținerea în mod corect a temeiului acțiunii reclamantului nu poate reprezenta o astfel de eroare, întrucât reținerea corectă sau eronată a temeiului juridic al acțiunii, reprezintă un aspect de temeinicie al hotărârii și nicidecum o eroare materială.

Totodată, argumentul că eroarea materială rezidă în faptul că instanța de recurs nu ar fi observat secțiunea a II-a a recursului, nu poate fi primit, întrucât contestatorul încearcă să acrediteze ideea că instanța de recurs ar fi citit doar secțiunea I a recursului, fără să mai parcurgă și secțiunea a II-a care ar fi cuprins adevăratele motive de nelegalitate invocate cu privire la decizia atacată.

O asemenea susținere nu poate fi primită și nici nu există un motiv sau argument care să ateste faptul că instanța de recurs nu ar fi analizat și secțiunea a II-a a memoriului de recurs și, cu atât mai puțin, că o astfel de omisiune ar reprezenta o eroare materială din partea instanței de recurs.

Este evident, din motivarea instanței de control judiciar că aceasta a analizat și a avut în vedere toate susținerile și argumentele din cererea de recurs, menționându-se în cuprinsul considerentelor motivele pentru care, în mod corect, instanța de recurs a apreciat că toate motivele invocate sunt încadrate exclusiv formal în textele pct. 7, 8 si 9 ale art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

În acest context, se reține nemulțumirea contestatorului de soluția pronunțată pe excepția nulității și de reținere a instanței de control judiciar a neinvocării reale a unor motive de nelegalitate a deciziei atacate și a încadrării exclusiv formale a motivelor invocate în punctele evocate, aspect ce nu poate justifica sau atrage incidența vreunui motiv de contestație în anulare împotriva deciziei atacate.

Totodată, se reține că aspectele privind soluția pronunțată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de recurs nu pot constitui motiv de admisibilitate a contestației în anulare, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă omisiuni și erori materiale, în sensul art. 318 C. proc. civ.

În consecință, se constată că dezlegarea dată recursului, prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul omisiunii de cercetare a vreunui motiv de recurs și nici a unor erori materiale, iar prezenta contestație în anulare este nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Pentru considerentele anterior expuse, nefiind îndeplinite cerințele art. 318 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 190 din 31 ianuarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2019.