ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 798/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 798/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 881 din 8 octombrie 2008 pronunțată
în dosarul nr. 1100/105/2008 al Tribunalului Prahova, secția comercială și de
contencios administrativ, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale
pasive a pârâtei SC D.S. SA, sucursala Ploiești, și s-a respins acțiunea față
de aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate
procesuală, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru
perioada 9 septembrie 2004 – 21 februarie 2005, precum și acțiunea formulată de
reclamanta SC S.R. SA Azuga împotriva pârâtei SC D.S. SA București.
Pentru a pronunța această
soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea
pârâtelor la plata sumei de 1.930.836 lei cu titlu de daune aferente perioadei
9 septembrie 2004 – 10 martie 2005, cauzate ca urmare a întreruperii abuzive a
furnizării de gaze naturale, precizând că prin sentința nr. 412/2005, pârâta SC
D.S. SA a fost obligată, pentru aceleași considerente, la plata despăgubirilor
pentru perioada 30 mai 2004 – 8 septembrie 2004.
Soluționând cu prioritate,
conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepțiile invocate, Tribunalul a
admis prin încheierea din 17 septembrie 2008 excepția lipsei capacității
procesuale a pârâtei SC S.R. SA, sucursala Ploiești, având în vedere că această
societate a fost radiată din Registrul Comerțului.
Excepția prescripției
dreptului la acțiune al reclamantei a fost, de asemenea respinsă cu motivarea
că, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă din momentul în care
reclamanta a cunoscut întinderea pagubei, respectiv de la data de 10 martie
2005 când pârâta a reluat furnizarea gazelor naturale, astfel încât în raport
de data introducerii acțiunii, 21 februarie 2008, termenul de prescripție nu
s-a împlinit.
În privința fondului, față
de neîndeplinirea obligației privind plata onorariului de expert în termenul
reglementat de dispozițiile art. 170 alin. (1) C. proc. civ., la termenul de
judecată din 8 octombrie 2008, Tribunalul, potrivit art. 170 alin. (3) C. proc.
civ. a decăzut reclamanta din proba încuviințată, singura în măsură să
stabilească cuantumul unui eventual prejudiciu astfel încât în temeiul art. 129
C. proc. civ. și art. 1169 C. civ. a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Apelul formulat de
reclamantă a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 56 din 14 aprilie 2009
a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, cu
motivarea că prima instanță a stabilit odată cu obiectivele expertizei și
obligația reclamantei de a achita onorariul pentru expertiză, cu care aceasta a
fost de acord, însă ulterior nu l-a achitat, situație în care, în mod corect a
fost decăzută din probă. Pe de altă parte, reclamanta avea termenul în
cunoștință, însă ulterior nu s-a mai prezentat în instanță, ci a solicitat
judecarea cauzei în lipsă, astfel încât respectând această solicitare expresă,
prima instanță a procedat justificat la decăderea din proba privind efectuarea
expertizei, și la soluționarea cauzei, în raport de probatoriul existent la
dosar.
Împotriva acestei decizii a
formulat recurs reclamanta SC S.R. SA Azuga criticând-o pentru motivele de
nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
În mod concret, recurenta
invocă faptul că încălcând dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
instanța de apel a apreciat ca fiind legală aplicarea sancțiunii decăderii din
proba privind efectuarea expertizei, deși, reclamanta, care a lipsit la
termenul la care s-a încuviințat această probă, nu avea, față de circuitul dosarului
posibilitatea să se informeze, în termen de 5 zile cu privire la obligația de
plată a onorariului de expertiză.
În aceste condiții, susține
recurenta, instanța era datoare să o informeze asupra obligației de plată a
onorariului pentru expertiză, cu atât mai mult cu cât nu se provoca
tergiversarea judecății, iar din informațiile existente pe portalul instanței
nu rezulta că s-a încuviințat o atare probă.
Analizând recursul formulat
prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate,
Curtea constată că este fondat.
Potrivit art. 170 alin. (1) C.
proc. civ. în ipoteza încuviințării expertizei, partea care a propus-o, în
speță recurenta, are obligația ca în termen de 5 zile de la încuviințare să
depună suma stabilită de instanță, iar neîndeplinirea acestei obligații, atrage
decăderea, pentru acea instanță din proba încuviințată, în conformitate cu
prevederile alin. (3) al aceluiași articol.
În speță, cererea privind
efectuarea unei expertize contabile, a fost solicitată de reclamantă prin
acțiunea înregistrată la data de 19 februarie 2008, iar prima instanță o
încuviințează la data de 17 septembrie 2008, cauza fiind amânată pentru acel
termen în vederea soluționării excepției lipsei capacității procesuale pasive a
pârâtei SC D.S. SA, sucursala Ploiești, după cum rezultă din încheierea din
data de 3 septembrie 2008.
Este real că reclamanta avea
termenul în cunoștință, însă nu a fost prezentă la data încuviințării probei și
a stabilirii obligației de achitare a onorariului pentru expertiză, motiv
pentru care în încheierea din 17 septembrie 2008 s-a menționat că se pune în
vedere reclamantei să facă dovada achitării onorariului, sub sancțiunea
decăderii din probă. În concret însă, partea nu a fost încunoștiințată în acest
sens, iar nedepunerea în termen a sumei stabilită de instanță în condițiile art.
170 alin. (1) C. proc. civ., nu interesează ordinea publică, astfel încât
decăderea să fie invocată din oficiu.
Concluzia se desprinde din
prevederile alineatului final al aceluiași articol, care reglementează
posibilitatea acoperirii sancțiunii dacă depunerea sumei după împlinirea
termenului nu a determinat amânarea judecății.
Instanța însă, anterior
aplicării sancțiunii decăderii din probă în exercițiul rolului activ era
datoare să încunoștiințeze partea cu privire la obligațiile pe care le are, cu
atât mai mult cu cât efectuarea probei era necesară și utilă soluționării
cauzei, în lipsa ei fiind previzibilă respingerea acțiunii potrivit art. 1169 C.
civ.
În acest context, este
eronată concluzia instanței de apel conform căreia, tribunalul a soluționat
cauza în raport de probatoriul existent, pentru că în realitate un astfel de
probatoriu nu a fost administrat, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului
litigiului.
În concluzie, recursul reclamantei
este întemeiat și va fi admis potrivit art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ.,
cu consecința casării deciziei și sentinței și trimiterii cauzei spre
rejudecare pentru administrarea probelor necesare și utile justei soluționări a
cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta SC S.R. SA Azuga împotriva deciziei nr. 56 din 14 aprilie 2009
pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios
administrativ și fiscal.
Casează decizia și sentința nr.
881 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului Prahova și trimite cauza pentru
soluționare în primă instanță la Tribunalul Prahova.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 martie 2010.