ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 798/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 881 din 8 octombrie 2008 pronunțată

în dosarul nr. 1100/105/2008 al Tribunalului Prahova, secția comercială și de

contencios administrativ, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale

pasive a pârâtei SC D.S. SA, sucursala Ploiești, și s-a respins acțiunea față

de aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate

procesuală, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru

perioada 9 septembrie 2004 – 21 februarie 2005, precum și acțiunea formulată de

reclamanta SC S.R. SA Azuga împotriva pârâtei SC D.S. SA București.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea

pârâtelor la plata sumei de 1.930.836 lei cu titlu de daune aferente perioadei

9 septembrie 2004 – 10 martie 2005, cauzate ca urmare a întreruperii abuzive a

furnizării de gaze naturale, precizând că prin sentința nr. 412/2005, pârâta SC

D.S. SA a fost obligată, pentru aceleași considerente, la plata despăgubirilor

pentru perioada 30 mai 2004 – 8 septembrie 2004.

Soluționând cu prioritate,

conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepțiile invocate, Tribunalul a

admis prin încheierea din 17 septembrie 2008 excepția lipsei capacității

procesuale a pârâtei SC S.R. SA, sucursala Ploiești, având în vedere că această

societate a fost radiată din Registrul Comerțului.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamantei a fost, de asemenea respinsă cu motivarea

că, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă din momentul în care

reclamanta a cunoscut întinderea pagubei, respectiv de la data de 10 martie

2005 când pârâta a reluat furnizarea gazelor naturale, astfel încât în raport

de data introducerii acțiunii, 21 februarie 2008, termenul de prescripție nu

s-a împlinit.

În privința fondului, față

de neîndeplinirea obligației privind plata onorariului de expert în termenul

reglementat de dispozițiile art. 170 alin. (1) C. proc. civ., la termenul de

judecată din 8 octombrie 2008, Tribunalul, potrivit art. 170 alin. (3) C. proc.

civ. a decăzut reclamanta din proba încuviințată, singura în măsură să

stabilească cuantumul unui eventual prejudiciu astfel încât în temeiul art. 129

C. proc. civ. și art. 1169 C. civ. a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Apelul formulat de

reclamantă a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 56 din 14 aprilie 2009

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, cu

motivarea că prima instanță a stabilit odată cu obiectivele expertizei și

obligația reclamantei de a achita onorariul pentru expertiză, cu care aceasta a

fost de acord, însă ulterior nu l-a achitat, situație în care, în mod corect a

fost decăzută din probă. Pe de altă parte, reclamanta avea termenul în

cunoștință, însă ulterior nu s-a mai prezentat în instanță, ci a solicitat

judecarea cauzei în lipsă, astfel încât respectând această solicitare expresă,

prima instanță a procedat justificat la decăderea din proba privind efectuarea

expertizei, și la soluționarea cauzei, în raport de probatoriul existent la

dosar.

Împotriva acestei decizii a

formulat recurs reclamanta SC S.R. SA Azuga criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În mod concret, recurenta

invocă faptul că încălcând dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

instanța de apel a apreciat ca fiind legală aplicarea sancțiunii decăderii din

proba privind efectuarea expertizei, deși, reclamanta, care a lipsit la

termenul la care s-a încuviințat această probă, nu avea, față de circuitul dosarului

posibilitatea să se informeze, în termen de 5 zile cu privire la obligația de

plată a onorariului de expertiză.

În aceste condiții, susține

recurenta, instanța era datoare să o informeze asupra obligației de plată a

onorariului pentru expertiză, cu atât mai mult cu cât nu se provoca

tergiversarea judecății, iar din informațiile existente pe portalul instanței

nu rezulta că s-a încuviințat o atare probă.

Analizând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate,

Curtea constată că este fondat.

Potrivit art. 170 alin. (1) C.

proc. civ. în ipoteza încuviințării expertizei, partea care a propus-o, în

speță recurenta, are obligația ca în termen de 5 zile de la încuviințare să

depună suma stabilită de instanță, iar neîndeplinirea acestei obligații, atrage

decăderea, pentru acea instanță din proba încuviințată, în conformitate cu

prevederile alin. (3) al aceluiași articol.

În speță, cererea privind

efectuarea unei expertize contabile, a fost solicitată de reclamantă prin

acțiunea înregistrată la data de 19 februarie 2008, iar prima instanță o

încuviințează la data de 17 septembrie 2008, cauza fiind amânată pentru acel

termen în vederea soluționării excepției lipsei capacității procesuale pasive a

pârâtei SC D.S. SA, sucursala Ploiești, după cum rezultă din încheierea din

data de 3 septembrie 2008.

Este real că reclamanta avea

termenul în cunoștință, însă nu a fost prezentă la data încuviințării probei și

a stabilirii obligației de achitare a onorariului pentru expertiză, motiv

pentru care în încheierea din 17 septembrie 2008 s-a menționat că se pune în

vedere reclamantei să facă dovada achitării onorariului, sub sancțiunea

decăderii din probă. În concret însă, partea nu a fost încunoștiințată în acest

sens, iar nedepunerea în termen a sumei stabilită de instanță în condițiile art.

170 alin. (1) C. proc. civ., nu interesează ordinea publică, astfel încât

decăderea să fie invocată din oficiu.

Concluzia se desprinde din

prevederile alineatului final al aceluiași articol, care reglementează

posibilitatea acoperirii sancțiunii dacă depunerea sumei după împlinirea

termenului nu a determinat amânarea judecății.

Instanța însă, anterior

aplicării sancțiunii decăderii din probă în exercițiul rolului activ era

datoare să încunoștiințeze partea cu privire la obligațiile pe care le are, cu

atât mai mult cu cât efectuarea probei era necesară și utilă soluționării

cauzei, în lipsa ei fiind previzibilă respingerea acțiunii potrivit art. 1169 C.

civ.

În acest context, este

eronată concluzia instanței de apel conform căreia, tribunalul a soluționat

cauza în raport de probatoriul existent, pentru că în realitate un astfel de

probatoriu nu a fost administrat, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului

litigiului.

În concluzie, recursul reclamantei

este întemeiat și va fi admis potrivit art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ.,

cu consecința casării deciziei și sentinței și trimiterii cauzei spre

rejudecare pentru administrarea probelor necesare și utile justei soluționări a

cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC S.R. SA Azuga împotriva deciziei nr. 56 din 14 aprilie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal.

Casează decizia și sentința nr.

881 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului Prahova și trimite cauza pentru

soluționare în primă instanță la Tribunalul Prahova.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 martie 2010.