ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1691/2019

HOTĂRÂRE

09.10.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1691/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 9 octombrie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia, la data de 20.11.2018, creditoarea A. a solicitat instanței să dispună continuarea executării silite ce formează obiectul dosarelor execuționale nr. 626/2013 și nr. 627/2013 aflate pe rolul Biroului executorului judecătoresc B., împotriva debitorilor C. și D., ambii cu domiciliul în Turda, prin toate formele de executare prevăzute de C. proc. civ., până la concurența sumei de 18.181,21 euro, în temeiul contractului de credit nr. x/20.07.2007 și a sumei de 4.985,26 euro în temeiul contractului de credit nr. x/06.07.2007.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că între creditorul E. și debitorii mai sus menționați au fost încheiate două contracte de credit, respectiv nr. 1470/20.07.2007 și nr. 1378/06.07.2007 prin care banca a pus la dispoziția împrumutaților suma de 20.700 euro și respectiv suma de 9.000 euro. Ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale creditoarea a declarat scadența anticipată a contractelor de credit, iar mai apoi a cesionat creanțele izvorâte din cele două titluri cesionarului F. S.R.L.

La data de 16.12.2016, F. S.R.L. a cesionat creanța către petenta A.. Anterior cesiunii creditoarea a inițiat executarea silită împotriva celor doi debitori, în acest sens întocmindu-se dosarele execuționale nr. x/2013 și nr. y/2013.

În drept, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile art. 652 C. proc. civ.

Prin încheierea civilă nr. 876/2019 din 08.04.2019 Judecătoria Alba Iulia a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Turda.

În pronunțarea acestei hotărâri prima instanță a reținut că prin decizia Curții Constituționale nr. 348/17.06.2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 529/16.07.2014, au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., Curtea statuând asupra faptului că, în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

Prin legea nr. 138/15.10.2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 753/16.10.2014 s-a modificat textul declarat neconstituțional.

S-a avut în vedere că atât decizia Curții Constituționale nr. 348/07.06.2014 cât și Legea nr. 138/2014 care a modificat textul declarat neconstituțional au fost publicate în Monitorul Oficial înaintea sesizării Judecătoriei Alba Iulia cu soluționarea cererii de chemare în judecată, producându-și efectele general obligatorii anterior înregistrării cererii și s-a apreciat că Judecătoria Turda este instanța competentă să soluționeze cauza, raportat la domiciliul debitorilor.

Judecătoria Turda, prin sentința civilă nr. 2317/2019/16.07.2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Alba Iulia, a constatat că a intervenit conflictul negativ de competență între Judecătoria Turda și Judecătoria Alba Iulia și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

În fundamentarea acestei hotărâri, cea de-a doua instanță a reținut că cererea de încuviințare a executării silite a fost înregistrată pe rolul instanței de executare înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 348/17.06.2014, că este pe deplin aplicabilă regula potrivit căreia competența rămâne câștigată în favoarea instanței legal învestite, chiar dacă ulterior norma care a determinat competența este înlăturată, regulă consacrată în art. 25 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Turda competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Declinarea reciprocă de competență a fost determinată de aprecierile diferite făcute de judecătorii în legătură cu aplicarea principiului consacrat de art. 25 C. proc. civ., potrivit căruia competența rămâne câștigată în favoarea instanței legal învestite în condițiile în care, în cursul executării silite, norma care a determinat competența - art. 650 alin. (1) C. proc. civ. - este declarată neconstituțională.

Judecătoria Turda, prin încheierea civilă nr. 3002/19.11.2013, a admis cererea de încuviințare a executării silite formulate de Biroul Executorului Judecătoresc B., privind pe creditoarea S.C. F. S.R.L. și pe debitorii C. și D.. A încuviințat executarea silită prin Biroul executorului Judecătoresc B. a titlurilor executorii, respectiv contractul de credit nr. x/2004 și contractul de ipotecă nr. 1470 din data de 20.07.2007, autentificat sub nr. x/25.07.2007 de Biroul Notarului Public G., în privința sumei de 19495,89 euro prin executare silită imobiliară, asupra imobilului situat în Turda. A autorizat creditoarea să treacă la executarea silită a obligației cuprinse în titlurile executorii. Cererea de încuviințare a executării silite în dosarul execuțional nr. x/2013 a fost admisă prin încheierea executorului judecătoresc la data de 17.07.2013, iar cererea de încuviințare a executării silite în dosarul execuțional nr. x/2013 a fost admisă prin încheierea executorului judecătoresc de la aceeași dată.

Potrivit prevederilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data încuviințării executării silite, instanța de executare era judecătoria în circumscripția căreia se afla, la data sesizării, biroul executorului judecătoresc care realizează executarea silită.

Prin Decizia nr. 348/17.06.2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 529/16.07.2014, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe s-au modificat prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., în sensul punerii în acord a normei procedurale cu statuările Curții Constituționale. În noua reglementare art. 651 alin. (1) prevede că:

"Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor".

În acest context este de observat că, la momentul la care Judecătoria Alba Iulia a fost sesizată, 20.11.2019 și atunci când s-a pronunțat asupra competenței de soluționare a cererii de continuare a executării silite, 08.04.2019, prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., în forma de la data începerii executării silite, erau inexistente din punct de vedere juridic și nu puteau fi considerate ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

În legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, instanța supremă s-a pronunțat prin decizia nr. 3/04.04.2011, dată în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 372/27.05.2011, statuând că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și prin urmare "instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".

Nu se poate reține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la instanță și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Din raționamentului mai sus dezvoltat se poate extrage și concluzia potrivit căreia principiul consacrat de art. 25 alin. (1) C. proc. civ. nu are ca obiect de reglementare textele de procedură modificate ca urmare a declarării neconstituționalității acestora.

Instanța de executare, în competența căreia sunt plasate toate litigiile privind executarea silită conform alin. (3) al art. 651 C. proc. civ. este determinată de dispozițiile art. 651 alin. (1) din același Cod.

Astfel, conform art. 666 și art. 651 alin. (3) C. proc. civ., instanța de executare încuviințează executarea silită și își validează implicit, în această procedură, calitatea de instanță competentă să soluționeze litigiile privind contestația la executare.

Prin urmare, momentul determinant în stabilirea competenței instanței de executare îl reprezintă data sesizării instanței cu cererea de încuviințare a executării silite. De asemenea, trebuie păstrat principiul esențial al unicității instanței de executare, aceeași instanță fiind competentă să încuviințeze executarea silită și să soluționeze orice alt incident în legătură cu aceasta, precum contestația la executare ori întoarcerea executării silite.

Așadar, în raport cu dispozițiile legale evocate și înscrisurile de la dosar, rezultă că, în cauză, instanța de executare este Judecătoria Turda, competență ce a fost dobândită prin încheierea civilă nr. 3002/19.11.2013, instanță căreia îi revine competența să soluționeze cererea de continuare a executării silite, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte stabilește că Judecătoria Turda este instanța competentă teritorial în soluționarea pricinii.