ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1171/2019

HOTĂRÂRE

04.06.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1171/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 4 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competență:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Sibiu, secția I civilă la data de 24 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamantele A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Sibiu au solicitat obligarea acestuia la emiterea unei noi adeverințe în vederea calculării pensiei de serviciu, cu luarea în considerare a valorii de referință maxime în plată de 445,5 RON, întrucât acest lucru trebuia să se reflecte încă din 2 aprilie 2015, conform Legii nr. 71/2015, deci anterior emiterii adeverințelor prin care au beneficiat de pensia de serviciu, prin efectul Legii nr. 130/2015, după principiul echității și nediscriminării acelorași categorii socio-profesionale.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 567/2004, Legii nr. 119/2010, O.U.G. nr. 59/2011, Legii nr. 130/2015.

Prin sentința civilă nr. 671/2018 din 15 octombrie 2018, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, raportat la decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale și faptul că dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea restrictivă, încalcă principiul imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) și, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, competența soluționării cauzei aparține Tribunalului Vâlcea.

Totodată, s-a reținut că, în mod simetric constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. cu privire la conținutul constituțional al normei menționate, Curtea își extinde controlul, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 la art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sub aspectul sensului constituțional al acestuia. Astfel, Curtea reține că noțiunea de judecător din cuprinsul art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. își găsește un sens constituțional numai în măsura în care aceasta vizează și instanța de judecată, astfel încât competența facultativă urmează a se aplica și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Prin sentința civilă nr. 233/2019 din 28 februarie 2019, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată de instanță din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Vâlcea și Tribunalul Sibiu, s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului nr. x/2018 către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a hotărî asupra conflictului negativ de competență.

În considerentele acestei sentințe, cea de-a doua instanță a reținut că litigiul are ca obiect obligația de a face, respectiv obligarea pârâtului Tribunalul Sibiu la emiterea unei noi adeverințe în vederea calculării pensiei de serviciu a reclamantelor care și-au desfășurat activitatea la Judecătoria Mediaș, în calitate de personal auxiliar, la momentul formulării cererii de chemare în judecată fiind pensionate. S-a constatat că pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței sunt incidente dispozițiile art. 266 raportate la art. 269 alin. (1) și (2) din Codul Muncii, potrivit cărora instanța competentă teritorial este cea în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul.

De asemenea, s-a mai reținut că reclamantele nu mai funcționează la instanța competentă să soluționeze cauza, la data formulării cererii de chemare în judecată acestea fiind pensionate.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ., instanța reține că în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care a fost competentă potrivit legii.

Față de aceste dispoziții, coroborate cu decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale, s-a constatat că doar în situația în care reclamantul decide să uzeze de beneficiul acordat de lege, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanță imparțială, poate să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care a fost competentă potrivit legii și în situația în care partea pârâtă este chiar instanța de judecată competentă să soluționeze cauza. De asemenea, s-a mai reținut că reclamantele nu au înțeles să uzeze de beneficiul acordat de dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., alegând să învestească Tribunalul Sibiu cu soluționarea cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 1 aprilie 2019, astfel că, fiind sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., instanța constată că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, motiv pentru care va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamantele A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Sibiu, au învestit această din urmă instanță cu un litigiu de muncă.

Reclamantele au avut calitatea de personal auxiliar în cadrul Judecătoriei Mediaș, fiind, la data formulării acțiunii, pensionare, așa cum reiese din cererea de chemare în judecată.

Conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente, în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau locul de muncă.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar conform alin. (3) aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și grefierilor.

Prin decizia nr. 290/2018 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 638 din 23 iulie 2018, Curtea Constituțională a statuat că "46. Drept consecință a constatării neconstituționalității sintagmei "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. se impune constatarea neconstituționalității și a sintagmei "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, pentru aceleași considerente, și aceasta din urmă este de natură a aduce atingere principiului imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) și, implicit, dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție.

47.

În continuare, Curtea reține că, prin aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, și nu și la ipoteza la care instanța de judecată ar avea această calitate, dispozițiile legale nu își ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanță imparțială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanța competentă să îi judece cauza și nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calității de judecător a părții pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanța de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opțiune părții reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acțiuni de competența de soluționare a instanței la care acesta își desfășoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privința modului de soluționare a litigiului tocmai de colegii acestuia."

Prin această decizie, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale. De asemenea, a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă.

Raportat la decizia nr. x din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 638 din 23 iulie 2018, pronunțată de Curtea Constituțională, Înalta Curte reține că reclamantele au înțeles să învestească Tribunalul Sibiu cu cererea de chemare în judecată, instanță care are și calitatea de pârât în cauză.

Astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în decizia nr. 290/2018, mai sus enunțată, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.

În toate cazurile de competență teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, raportat la dispozițiile art. 116 din C. proc. civ.

Odată făcută această alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra acesteia, iar pârâtul nu poate cere declinarea competenței și nici instanța nu poate să dispună în acest sens din oficiu.

Cu urmare a alegerii făcute de către reclamante prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, această instanță este competentă să soluționeze cauza.

Prin urmare, față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.