ÎCCJ, Secția penală

Deliberând, asupra recursurilor în casație de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 24 din data de 9 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Bihor au fost condamnați, printre alții următorii inculpați, cu privire la care s-a hotărât următoarele:

S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., cu referire la art. 5 C. pen. art. 19 O.U.G. nr. 43/2002 a fost condamnat inculpatul A. (în stare de arest preventiv, fără antecedente penale) la o pedeapsă de 6 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcție sau exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, potrivit art. 65 alin. (2) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 29 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 656/2002 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 19 O.U.G. nr. 43/2002, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcție sau exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, potrivit art. 65 alin. (1) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b), 35 C. pen. 1968, a dispus contopirea celor doua pedepse în pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare pe care nu a mai sporit-o urmând ca inculpatul sa execute o pedeapsă de 6 ani în detenție și 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcție sau exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, potrivit art. 65 alin. (2) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 72 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului durata arestării preventive luate de la 9 mai 2015, până la 08 iunie 2014, prelungita ulterior precum și durata arestului la domiciliu până la data de 03.06.2015.

În baza art. 399 art. aportat la art. 208 alin. (5) C. proc. pen., a menținut măsura controlului judiciar față de inculpat A. prin încheierea nr. 27/CC din 30.03.2015 a Curții de Apel Oradea.

În baza art. 26 C. pen. de la 1968 raportat la art. 9 alin. (1) lit. "c" și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., cu referire la art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsa de 6 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcție sau exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii potrivit art. 65 alin. (2) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 26 C. pen. de la 1968 raportat la art. 29 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 656/2002 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcție sau exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii potrivit art. 65 alin. 1 C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b), 35 C. pen. de la 1968 a dispus contopirea celor doua pedepse în pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare la care a adăugat un spor de 1 an închisoare, inculpatul urmând a executa o pedeapsă rezultanta de 7 ani închisoare în detenție și 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcție sau exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii potrivit art. 65 alin. (2) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 404 alin. (4) C. proc. pen., art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului durata reținerii, de 24 ore de la data de 25 aprilie 2014 și durata arestării luate de la 25 aprilie 2014 și arestului la domiciliu pana la 03.06.2015.

În baza art. 399 raportat la art. 208 alin. (5) C. proc. pen.. a menținut măsura controlului judiciar față de inculpatul B. prin încheierea nr. 4/CC din 22.01.2015 a Curții de Apel Oradea.

Prin decizia penală nr. 629/A/2017 din data de 3 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.. au fost admise apelurile formulate de către Parchetul de pe lângă I.C.C.J.- D.N.A., Serviciul Teritorial Oradea, partea civilă ANAF prin DGRFP Cluj Napoca, inculpații A., C., D., E., F., G., H., I., B., J., K., L., M. și S.C. N. S.R.L. împotriva sentinței penale nr. 24 pronunțată de către Tribunalul Bihor în data de 9 februarie 2016 pe care a modificat-o după cum urmează:

Sub aspectul laturii penale, a reformat dispozițiile privind computarea masurilor preventive în sensul că a reținut ca temei legal dispozițiile art. 88 C. pen. 1968 și a dispus deducerea arestului preventiv și a arestului la domiciliu executate de către inculpatul A. de la data de 09.05.2014 până la data de 11.06.2015, respectiv a dispus deducerea reținerii, a arestului preventiv și a arestului la domiciliu executate de către inculpatul B. de la data de 25.04.2014 până la data de 11.06.2015.

Sub aspectul laturii civile, s-a reformat dispoziția de menținere a măsurilor asiguratorii luate prin ordonanța din data de 5 mai 2014, modificată prin încheierea nr. 52/DL/2014 a Tribunalului Bihor, prin care s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor imobile și mobile proprietatea inculpaților A. și S.C. N. S.R.L., stabilind ca măsura asiguratorie se menține până la concurenta valorii de 57.328.248 RON.

S-a înlăturat dispoziția de luare, în baza art. 249, 397, 404 alin. (4) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, a măsurilor asiguratorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile prezente și viitoare ale tuturor inculpaților până la concurenta sumei de 62.819.772 RON (26.064.125 RON accize, 23.243.488 RON TVA, 13.512,159 RON impozit pe profit).

S-a reformat dispoziția de admitere a acțiunii civile formulata de către partea civilă ANAF împotriva S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L., S.C. S. S.R.L. și dispune respingerea pretențiilor ca urmare a radierii acestor societăți comerciale.

S-au reformat dispozițiile de obligare a inculpaților la repararea prejudiciului produs după cum urmează: a obligat inculpații A. și S.C. N. S.R.L., în solidar, la plata sumei totale de 57.328.248 RON, reprezentând accize, TVA și impozit pe profit, cu dobânzi și penalități de întârziere până la data achitării efective.

S-au menținut în rest dispozițiile sentinței apelate care nu contravin acestei decizii.

Împotriva deciziei penale nr. 629/A din data de 3 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, inculpații A. și B. au declarat recurs în casație.

Prin cererea de recurs în casație formulată de inculpatul B., s-a invocat temeiul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând că faptele sale nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat.

Prin cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., s-a invocat temeiul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În motivele scrise, a susținut că limitele de pedeapsă aplicabile în privința infracțiunii de evaziune fiscală pentru care instanța de fond a pronunțat pedeapsa mai gravă (aceea de 6 ani închisoare) se calculează în raport de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) prin raportare la alin. (3) al aceluiași articol (cazul în care prejudiciul constatat în cauză depășește 500.000 euro) rezultând o limită maximă de 11 ani. Prin reducerea proporțională a limitelor de pedeapsă ca urmare a reținerii în favoarea subsemnatului a dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 la jumătate, rezultă o limita maximă a pedepsei de 5 ani și 6 luni, limită evident depășită de către instanța de fond, soluție menținută și de către instanța de control judiciar prin decizia atacată.

În acord cu practica judiciară actuală și conținutul prevederilor art. 448 alin. (3) din C. proc. pen., a solicitat casarea ambelor hotărâri cu consecința înlăturării nelegalității constatate, modificarea pedepsei pronunțate de către prima instanță și confirmată prin respingerea apelului pe acest motiv și reducerea corespunzătoare a acesteia cu 6 luni, urmând să se mențină condamnarea acestuia în cuantum legal, cu respectarea limitei maxime prevăzute de lege și anume la o pedeapsă de 5 ani și 6 luni.

Prin încheierea din 17 septembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpații B. și A. împotriva deciziei penale nr. 629/A din 03 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Examinând recursurile în casație declarate de inculpații B. și A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. Recursul în casație declarat de inculpatul B.

Conform dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care, fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de încriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Recurentul inculpat B. a susținut că faptele pentru care a fost condamnat nu întrunesc condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute în normele de incriminare. În argumentare, a făcut o referire amplă la mijloacele de probă administrate în cauză, arătând că situația de fapt reținută în sarcina sa prin hotărârea de condamnare nu se fundamentează pe o expertiză de specialitate, care să descrie și să confirme existența faptei prevăzute de legea penală. De asemenea, a mai precizat că în mod greșit instanța a considerat nereale anumite obiecțiuni, deși existau documente contabile care fuseseră înregistrate în contabilitatea firmelor. A mai susținut că organele judiciare nu au probat că el l-ar fi ajutat pe A. în scopul de a sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale și că judecătorul fondului nu a permis readministrarea probelor contestate .

Criticile menționate nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casație, ci reprezintă critici ce țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanțele au reținut, pe baza probelor din dosar, vinovăția și participația inculpatului în săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

Or, recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară pe fond a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate, nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanței supreme pe calea recursului în casație.

Se constată că, în raport de situația de fapt reținută în mod definitiv în cauză, faptele inculpatului B. întrunesc elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 48 din C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen. și complicitate la spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 48 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 656/2002 republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen. din 1969.

II. Recursul în casație declarat de inculpatul A.

Conform dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Se constată că, în cauză, s-a reținut ca fiind mai favorabile inculpatului prevederile C. pen. din 1969, raportat la existența și regimul sancționator al concursului de infracțiuni și a formei continuate de săvârșire a faptelor.

Inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., cu referire la art. 5 C. pen. art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

"Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoarea de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor (...) evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 forma în vigoare la momentul comiterii infracțiunii 2008-2012). Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 Euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani (art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 forma în vigoare la momentul comiterii infracțiunii 2008-2012)."

În consecință, în perioada 2008-2012, în care s-a reținut că s-au săvârșit faptele, limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, erau de la 5 ani la 11 ani.

Printre criteriile avute în vedere la individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere inclusiv faptul că infracțiunea este săvârșită în formă continuată.

Potrivit art. 42 din C. pen. din 1969 infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită la care se poate adăuga un spor, potrivit dispozițiilor art. 34 sau, după caz, art. 40

1

alin. (1).

Potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, "persoana care a comis una din infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".

Conform art. 80 din C. pen. din 1969, în caz de concurs între cauzele de agravare și cauzele de atenuare, pedeapsa se stabilește ținându-se seama de circumstanțele agravante, de circumstanțele atenuante și de starea de recidivă.

Având în vedere că instanța a acordat eficiență faptului că era vorba de o infracțiune continuată, se constată că pedeapsa de 6 ani închisoare la care a fost condamnat recurentul inculpat A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, este între limitele prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente cazurile de recurs în casație prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații B. și A. împotriva deciziei penale nr. 629/A din 03 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați B. și A. și pentru intimații inculpați D., T., L., F., K., C., I. și J., în sumă de câte 260 RON, rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații B. și A. împotriva deciziei penale nr. 629/A din 03 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați B. și A. și pentru intimații inculpați D., T., L., F., K., C., I. și J., în sumă de câte 260 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 17 ianuarie 2019.