ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4602/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2015 reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Păulești prin Primar, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat constatarea nulității absolute a Deciziei de respingere a contestației formulate de Comuna Păulești, înregistrată la AFIR sub nr. x/9.11.2015; constatarea nulității absolute a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii înregistrată la Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale sub nr. x/2.10.2015 și a Adresei nr. x/7.10.2015, prin care s-a modificat decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii sub aspectul cuantumului accesoriilor; radierea Comunei Păulești din Registrul Debitorilor SAPARD; obligarea instituției intimate la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 115 din data de 25 aprilie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea având ca obiect anulare act administrativ formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Păulești prin Primar în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

Împotriva Sentinței nr. 115 din data de 25 aprilie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Păulești prin Primar, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, în principal cu trimiterea cauzei spre rejudecare și în subsidiar solicită modificarea hotărârii recurate și admiterea acțiunii reclamantului.

Solicită și obligarea intimate-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

3.1. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond nu a analizat raportul juridic dedus judecății, sub toate aspectele învederate.

Astfel, se critică soluția și considerentele sentinței atacate din perspectiva neanalizării situației transferării sumelor cu întârziere de către Administrația Finanțelor Publice Brazi, împrejurare definitorie în cauză.

Se mai arată că, prima instanță a înlăturat concluziile raportului de expertiză, fără o motivare clară, ci doar pentru faptul că acest raport nu a făcut nicio referire la hotărârile judecătorești anterioare.

3.2. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că instanța de fond a încălcat disp. art. 120, 124

1

, art. 43, 87 - 88, 91 - 92, 21 și următoarele din C. proc. fisc.

Recurenta-reclamantă susține că decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii cuprinde o serie de inadvertențe care atrag anularea, respectiv suma în cuantum de 445.250,45 RON a fost calculată potrivit disp. art. 120 alin. (7) C. proc. fisc. , și ar trebui să reprezinte dobânzi, însă în cuprinsul actului acestea sunt trecute drept majorări de întârziere.

Inadvertența a produs o vătămare recurentei-reclamante, iar sancțiunea în acest caz este anularea actului atacat.

Un alt motiv de nelegalitate este determinat de nerespectarea disp. art. 87 raportat la art. 43 C. proc. fisc. , în condițiile în care, decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt, mențiunile referitoare la audierea contribuabilului și modul de calcul al debitului pretins.

Actul atacat stabilește un debit fără a preciza perioada pentru care s-au calculat majorările de întârziere, suma pentru care s-au calculat și procentul aplicat, deoarece dobânzile sunt de 0,03% pe zi de întârziere, majorările de întârziere sunt de 2% pe zi, iar dispozițiile legale privitoare la procentul aplicat au suferit modificări legislative.

O a treia critică se referă la interpretarea eronată a disp. art. 91 și 92 C. proc. fisc. , creanța fiind prescrisă.

Datoria pretinsă nu există, o eventuală culpă pentru virarea cu întârziere a sumelor achitate aparținând Administrației Finanțelor Publice Brazi și nu recurentei-reclamante.

În evidențele Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale se arată că valoarea debitului de recuperat este zero, iar valoarea accesoriilor de recuperat este prescrisă.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că termenul de prescripție de 5 ani s-a întrerupt prin recunoașterea debitului, deoarece în data de 02.03.2010 s-a efectuat o plată de 120.000 RON, prin OP nr. x/2010.

Această plată nu reprezintă o recunoaștere a tuturor sumelor pretinse de intimată, ci doar a celor care au fost achitate.

Pentru dobânzile aferente debitelor constatate prin Procesul-verbal de control nr. x/26.04.2007, s-a emis Decizia de impunere nr. x/2009, pentru suma de 415.797 RON, achitată în datele de 12.02.; 25.02.; 26.02. și 02.03.2010, iar întreruperea cursului prescripției s-a făcut pentru această sumă.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a încălcat disp. art. 21 și urm. C. proc. fisc. , deoarece a menținut ca legal un act administrativ fiscal, fără a exista creanța fiscală stabilită prin acesta.

Recurenta-reclamantă susține că a achitat suma totală în cuantum de 2.515.959 RON, însă sumele plătite în perioada 02.09.2008 - 08.07.2009, în cuantum de 1.675.349 RON, au fost transferate cu întârziere de AFP Brazi, respectiv la 29.10.2009.

Din cauza acestei întârzieri, APDRP a calculat și pretins penalități de întârziere de 445.250,45 RON, însă culpa aparține organului fiscal, fapt confirmat și de expertiza contabilă.

În litigiul care s-a finalizat prin Decizia nr. 7477/28.11.2013, Înalta Curte nu a constatat existența unei datorii, ci faptul că responsabilitatea aparține organului fiscal.

II. Procedura de soluționare a recursului

Ulterior, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Analiza motivelor de casare.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, filele x, depuse în fața instanței de fond, reiese faptul că între părți s-a mai purtat un litigiu, prin care recurenta-reclamantă a solicitat, în contradictoriu cu intimata-pârâtă, obligarea acesteia la radierea Comunei Păulești din Registrul debitorilor APDRP pentru suma de 445.250,45 RON, reprezentând accesorii.

Prin Sentința nr. 215/13.06.2012, Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea reclamantei, reținând că accesoriile au fost calculate corect de către pârâtă, ca urmare a plăților făcute cu întârziere.

Curtea de Apel Ploiești a admis cererea de chemare în garanție a organului fiscal, formulată de reclamant, arătând că sumele au fost transferate de organul fiscal cu întârziere.

Sentința nr. 215/2012 a Curții de Apel Ploiești a fost recurată numai de chemata în garanție Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, iar Înalta Curte, prin Decizia nr. 7477/28.11.2013 a admis recursul, a modificat sentința și a respins și cererea de chemare în garanție.

Înalta Curte a reținut că nu sunt îndeplinite disp. art. 60 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, prin respingerea cererii de radiere a reclamantei din Registrul de debitări al APDRP nu se modifică situația juridică de debitor a acesteia, iar disp. art. 121 C. proc. fisc. nu se aplică organelor fiscale, ci doar unităților bancare.

Prin urmare, existând puterea de lucru judecat, recurenta-reclamantă nu mai poate invoca în prezenta cauză faptul că nu are calitatea de debitor cu suma în cuantum de 445.250,45 RON și nici apărarea conform căreia culpa aparține organului fiscal care a virat suma cu întârziere.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță a avut în vedere susținerea reclamantei referitoare la transferul sumelor cu întârziere de către AFP Brazi, indicând soluția din procesul anterior purtat între părți și a înlăturat în mod corect raportul de expertiză, cu o explicație clară și anume, expertul nu a avut în vedere tocmai hotărârea judecătorească anterioară.

Cu privire la inadvertențele existente în cuprinsul deciziei contestate și la confuzia dintre dobânzi și majorări de întârziere, recurenta-reclamantă nu invocă nicio vătămare concretă, iar eroarea este recunoscută de intimată, astfel că în speță, cele invocate nu pot conduce la anularea actului atacat, mai ales că, din modul de calcul al sumei datorate rezultă că este vorba despre dobânzi, cum de altfel, susține însăși recurenta.

Criticile referitoare la neîndeplinirea condițiilor impuse de disp. art. 87 coroborate cu art. 43 C. proc. fisc. , sunt de asemenea nefondate.

Din conținutul actul administrativ fiscal atacat, respectiv decizia de respingere a contestației aflată la dosarul de fond, reiese că actul cuprinde elementele prevăzute de art. 211 C. proc. fisc. , intitulat forma și conținutul deciziei de soluționare a contestației, inclusiv motivele de fapt care au format convingerea organului de soluționare competent în emiterea deciziei.

Printre elementele prevăzute de art. 211 C. proc. fisc. nu sunt și cele referitoare la audierea contribuabilului sau modul de calcul al debitului pretins.

Art. 87 C. proc. fisc. se referă la conținutul deciziei de impunere și face trimitere la disp. art. 43 C. proc. fisc. care, printre mențiuni le stipulează și pe cele referitoare la audierea contribuabilului, dar nu și pe cele ce țin de detalierea modului de calcul al debitorului.

Avându-se în vedere că este vorba despre un calcul al accesoriilor, în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că audierea contribuabilului nu era necesară și lipsa acestei formalități nu poate conduce la anularea actului administrativ-fiscal atacat.

În legătură cu criticile aduse aplicării greșite a disp. art. 91, 92 C. proc. fisc. ce reglementează prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale, Înalta Curte le va respinge ca nefondate.

Prima instanță a reținut în mod corect că termenul de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) din C. proc. fisc. s-a întrerupt prin recunoașterea debitului, întrucât la data de 2.03.2010, reclamanta a efectuat o plată în cuantum de 120.000 RON, cu OP nr. x/2010.

Susținerea recurentei-reclamante în sensul că această plată nu reprezintă o recunoaștere a tuturor sumelor pretinse de autoritatea intimată, ci doar a celor care au fost achitate ca urmare a emiterii Deciziei de impunere nr. x/2009, prin care s-au stabilit accesorii în valoare de 415.797 RON, nu poate fi reținută de Înalta Curte.

Dispozițiile Codului de procedură fiscală stipulează, la art. 115 alin. (1) și (2), ordinea stingerii datoriilor, aceasta referindu-se și la vechimea lor.

Astfel, art. 115 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. , arată că se sting întâi toate obligațiile principale, în ordinea vechimii și apoi obligațiile fiscale accesorii, în ordinea vechimii.

În ipoteza de față, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că pentru debitul din 03.08.2007 au fost constituite accesorii în sumă de 19.236,94 RON, iar pentru debitul 194/08.05.2007, au fost constituite accesorii în sumă de 1.363.142,48 RON.

Plățile făcute ulterior constituirii accesoriilor au acoperit accesoriile pentru din 03.08.2007, dar numai o parte din accesoriile pentru debitul din 08.05.2007, rămânând o datorie de 445.250,45 RON.

Această datorie fiind mai veche, urma să fie stinsă înaintea altor datorii, iar debitorul nu își poate alege care anume datorie o stinge și nici nu poate susține că plata reprezintă o recunoaștere numai a unei părți a obligației legale de plată.

Cu privire la susținerea inexistenței datoriei, ca urmare a unui transfer efectuat cu întârziere de AFP Brazi, urmează a se menține considerentele deja expuse, iar referitor la existența unei conduite abuzive a intimatei, în acord cu prima instanță, se observă că nu există nicio dovadă care să probele o astfel de conduită.

Împrejurarea emiterii din eroare a unei adrese neconforme cu realitatea a fost îndreptată prin eliberarea unei alte adrese, ulterioare, în acord cu mențiunile existente în evidențele fiscale, iar recurenta-reclamantă avea cunoștință că aceasta figura în calitate de debitor cu suma de 445.250,45 RON.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Păulești prin Primar împotriva Sentinței nr. 115 din data de 27 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Păulești prin Primar împotriva Sentinței nr. 115 din data de 27 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN