ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3470/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul acțiunii

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 07.07.2015, reclamanta A. a contestat în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița - Serviciul Fiscal Municipal Urziceni și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Decizia nr. 423/29.12.2014, de respingere, ca nedepusă în termen, a plângerii prealabile (contestației administrative) formulate împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, înregistrată la emitent sub nr. x/05.07.2011, emisă urmare a constatărilor din Raportul de inspecție fiscala nr. x/05.07.2011.

Reclamanta a solicitat admiterea cererii formulate, constatarea depunerii plângerii prealabile în termenul legal, respingerea excepției tardivității și, pe cale de consecință:

- în principal, trimiterea contestației către organul fiscal competent pentru a se pronunța asupra fondului contestației administrative;

- în subsidiar, admiterea cererii și anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 423/29.12.2014 a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F., a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, înregistrată la emitent sub nr. x/05.07.2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/05.07.2011 și anularea obligațiilor fiscale stabilite prin actele contestate.

Prin Sentința nr. 430 din 11 februarie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere subsidiar, având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/5.07.2011 și a Raportului de inspecție fiscală, a respins capătul de cerere subsidiar, având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/5.07.2011 și a Raportului de inspecție fiscală ca inadmisibil și a respins, în rest, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița - Serviciul Fiscal Municipal Urziceni și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

3.1. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivarea, susține recurenta-reclamantă, reprezintă o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar, dar și o condiție a unui proces echitabil.

Pornind de la aceste principii, recurenta-reclamantă afirmă că prima instanță a preluat, fără analiză și argumentare, susținerile organului fiscal care a emis decizia de soluționare a contestației în legătură cu data și respectarea termenului de depunere a contestației.

Recurenta-reclamantă critică, considerându-le contradictorii, aprecierile primei instanțe prin care aceasta a arătat că nu se impune analizarea susținerilor privind fondul cauzei, întrucât contestația nu a fost soluționată pe fond, deși anterior, aceeași instanță a reținut că odată cu atacarea deciziei de soluționare a contestației se poate pune în discuție legalitatea titlului de creanță.

De asemenea, se critică faptul că prima instanță nu s-a pronunțat și nu există o motivare nici cu privire la calitatea procesuală a lui B. sau cu privire la neregulile invocate în legătură cu lipsa avizului de inspecție fiscală și a încălcării regulilor de procedură privind efectuarea inspecției fiscale.

3.2. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de fond a încălcat disp. art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, conform cărora, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia în condițiile legii [...].

Recurenta-reclamantă, citând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluția de principiu adoptată de Plenul Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți din 12.02.2007 și jurisprudența Curții Constituționale, susține că procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale este o procedură administrativă prealabilă și nu o jurisdicție specială, astfel că, actul pronunțat în procedura prealabilă poate fi cenzurat de instanța judecătorească chiar și atunci când autoritatea publică nu s-a pronunțat pe fond.

Susține recurenta-reclamantă faptul că, prima instanță avea obligația să analizeze fondul pricinii, deoarece contenciosul fiscal român este un contencios de plină jurisdicție, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene de Justiție în cauza Glod contra României.

3.3. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității în raport de disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Consideră recurenta-reclamantă că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la calitatea procesuală a persoanei fizice, B., a cărei introducere în cauză s-a dorit prin beneficiul posibilităților legale oferite de prevederile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, sens în care s-a produs o vătămare a dreptului acestei persoane de a se bucura de un proces echitabil, de un drept efectiv la acțiune și acces la justiție.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., iar prin încheierea din 18 iunie 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) din același cod, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, în condiții de contradictorialitate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte reține că filele x din hotărârea instanței de fond reprezintă motivarea acesteia cu privire la soluția adoptată.

În cuprinsul considerentelor, judecătorul fondului a explicat amplu raționamentul pentru care a considerat că data depunerii contestației administrative este 06.09.2011 și nu 28.07.2011, cum a susținut reclamanta, astfel că susținerile recurentei cu privire la acest aspect sunt nefondate.

Referitor la afirmațiile considerate contradictorii, prin care instanța de fond a indicat disp. art. 205 teza a II-a și art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, conform cărora odată cu atacarea deciziei de soluționare a contestației se poate pune în discuție legalitatea titlului de creanță, se constată că acestea au fost redate de recurenta-reclamantă trunchiat.

Astfel, din lecturarea considerentelor, se desprinde concluzia că cele sus-menționate au fost completate cu ipoteza în care contestația este soluționată pe fond și nu respinsă ca nedepusă în termen, cum este cazul în speță.

De altfel, judecătorul fondului prin aserțiunile analizate a răspuns la solicitarea formulată în acțiunea introductivă prin care reclamanta a solicitat pronunțarea instanței asupra fondului contestației.

Prin urmare, Înalta Curte reține că principiile expuse de recurenta-reclamantă în cadrul criticilor de la pct. 6, precum imparțialitatea judecătorului, calitatea actului de justiție și dreptul la un proces echitabil au fost respectate prin hotărârea recurată.

Recurenta-reclamantă susține că prin refuzul primei instanțe de a soluționa pe fond contestația administrativă fiscală formulată, s-au încălcat dispozițiile art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, dat fiind faptul că în sistemul românesc de drept contenciosul fiscal este un contencios de plină jurisdicție care permite instanței judecătorești să analizeze fondul pricinii, chiar și în ipoteza în care organul care a soluționat contestația nu s-a pronunțat pe fond, de exemplu, a respins contestația ca nedepusă în termen, astfel cum s-a întâmplat în cauza de față.

Potrivit disp. art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.

Înalta Curte reamintește că există două tipuri de contencios administrativ și anume, contenciosul în anulare și contenciosul administrativ de plină jurisdicție.

Contenciosul în anulare dă dreptul judecătorului să anuleze sau să modifice actul administrativ adoptat/emis cu nerespectarea legii sau să oblige autoritatea să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Contenciosul administrativ de plină jurisdicție autorizează instanțele de judecată să anuleze sau să modifice un act administrativ adoptat/emis cu nerespectarea legii sau să oblige autoritatea să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, să acorde daunele cuvenite particularului dar și să se substituie administrației în sensul că hotărârea instanței înlocuiește actul administrativ anulat.

Faptul că în economia Codului de procedură fiscală reprezentat de dispozițiile O.G. nr. 92/2003, procedura contestației administrative fiscale nu are natura juridică a unei jurisdicții administrative, nu conduce la obligația judecătorului de a soluționa pe fond o pricină ce are ca obiect "contestație administrativă fiscală" în măsura în care decizia administrativă nu s-a pronunțat pe fondul acesteia, ci a respins-o le considerentul nedepunerii în termen.

Art. 18 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată reprezintă modalitatea de aplicare a judecătorului de contencios administrativ a faptului că în România există un contencios de plină jurisdicție.

Concret, disp. art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, permite judecătorului să pronunțe următoarele soluții:

- să anuleze în tot sau în parte, actul administrativ;

- să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ;

- să elibereze un înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Soluțiile pronunțate de instanța de contencios administrativ urmează dispozițiile stipulate de art. 8 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, care reprezintă obiectul acțiunii judiciare în materia contenciosului administrativ.

Astfel, persoana vătămată poate solicita instanței de contencios administrativ:

- anularea actului, în tot sau în parte, repararea pagubei, reparații pentru daune morale;

- soluționarea cererii, în cazul nesoluționării în termen legal, fără să se ceară soluționarea favorabilă;

- soluționarea favorabilă a cererii în cazul constatării refuzului nejustificat de soluționare a cererii.

În toate cazurile, instanța de contencios administrativ se pronunță numai cu privire la cele solicitate de persoana vătămată și la răspunsul dat de autoritatea publică pârâtă.

O aplicare a acestui principiu este situația în care autoritatea publică respinge cererea sau contestația administrativ-fiscală prealabilă ca nedepusă în termen.

În această situație, instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că soluția administrativă este nelegală, anulează actul și obligă autoritatea să soluționeze pe fond contestația (cererea).

O asemenea, soluție este admisă din perspectiva principiului separației puterilor în stat prevăzut la art. 1 alin. (4) din Contestația României, conform căruia statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.

În atare situație, cum este litigiul pendinte, judecătorul de contencios administrativ nu își poate aroga competența de a soluționa pe fond litigiul, câtă vreme administrația nu a dat și a motivat o soluție asupra fondului, în sens contrar punându-se întrebarea cum s-ar putea exercita controlul puterii judecătorești în lipsa unei decizii administrative motivate.

O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, incident în cauză, reglementând contestația administrativă în domeniul fiscal nu conține prevederi derogatorii de la principiile și textele enunțate, astfel că sunt aplicabile aceleași reguli enunțate în Legea nr. 554/2004 modificată și completată.

Abia cu ocazia adoptării noului C. proc. fisc. adoptat prin Legea nr. 207/2015, prin art. 281 alin. (7) se dă posibilitatea instanței de judecată să se pronunțe asupra fondului raportului juridic fiscal, în ipoteza în care prin decizia administrativă s-a respins contestația fără ca organul fiscal competent să intre în cercetarea fondului, această dispoziție reprezentând o derogare a legiuitorului de la dispozițiile legii generale a contenciosului administrativ.

Mai mult, soluția instanței de fond fiind de respingere a cererii reclamantei, ca neîntemeiată, nici nu pune problema soluționării pe fond a contestației administrative.

Soluționarea pe fond a contestației ar putea să intervină numai în ipoteza în care instanța consideră că actul administrativ este nelegal și pronunță o hotărâre de anulare a acestuia.

În speță, nu se întâlnește nici ipoteza prezentată în cauza Glod contra României, deoarece judecătorul fondului a examinat decizia administrativă, pronunțând o soluție de respingere a acțiunii ca urmare a constatării legalității actului.

Recurenta-reclamantă susține că s-a dorit introducerea în cauză a dlui B., în temeiul disp. art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, or, o atare cerere nu se regăsește la dosar.

Este adevărat că acțiunea introductivă este formulată, atât de A., cât și de persoana fizică indicată, iar intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a lui B.

De asemenea, este real faptul că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la excepție, însă persoana fizică nu a formulat recurs.

Excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond, peremptorie și relativă.

Omisiunea instanței de judecată de a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a persoanei fizice nu conduce la nulitatea sentinței pronunțate, deoarece aceasta nu are influență cu privire la legalitatea/nelegalitatea actului administrativ atacat.

Excepția lipsei calității procesuale nu este o excepție de ordine publică și nu poate fi invocată din oficiu de instanța de recurs dar nu poate face nici obiectul recursului reclamantei persoană juridică, deoarece aceasta nu are interes în invocarea excepției.

În acest caz interesul aparține intimatei-pârâte sau persoanei fizice, dar acestea nu au înțeles să formuleze recurs.

Față de acestea, nefiind întrunite motivele de casare analizate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 430 din 11 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV