ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3291/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Contestațiilor, anularea Dispoziției obligatorii nr. CRR-AIF-3216/09.11.2016, a Raportului de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF-3215/09.11.2016 și a Procesului-verbal nr. x/14.11.2016, acte emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova; anularea Deciziei nr. 20/P/15.03.2017 de soluționare a plângerii formulate împotriva actelor anterior indicate emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Contestațiilor, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

2.1. Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința civilă nr. 505 din 31 ianuarie 2018 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în cauza dedusă judecății este vorba de un litigiu ce are ca obiect anularea actelor administrativ fiscale prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată fiscale în sumă de 1.635.058 RON, la care se adaugă accesorii, în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală.

Instanța a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se stabilește competența materială a instanței de contencios administrativ în funcție de criteriul valoric, motiv pentru care văzând valoarea sumei în litigiu a constatat că revine Curții de Apel București competența materială de soluționare a litigiului dedus judecății.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

Prin încheierea din 8 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Instanța a constatat ivit un conflict negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că obiectul judecății în dosarul de față privește, în primul rând, Dispoziția nr. 3216/2016 emisă de DGRFP Craiova, prin care au fost stabilite o serie de măsuri obligatorii, în temeiul art. 21 din O.G. nr. 24/2011.

Instanța a reținut că, prin aceeași acțiune, au fost contestate atât actele premergătoare emiterii dispoziției, respectiv Raportul de inspecție economico-financiară nr. 3215/2016 și Procesul-verbal nr. x/2016, cât și Decizia de soluționare a plângerii prealabile emisă de Ministerul Finanțelor Publice sub nr. x/2017.

A constatat instanța că actul administrativ care produce efecte juridice în sarcina reclamantei este reprezentat de Dispoziția nr. 3216/2016 emisă de DGRFP Craiova, dispoziție care este obligatorie, potrivit art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 94/2011, constituie titlu de creanță, conform art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 94/2011 și împotriva căreia se poate formula plângere prealabilă, în temeiul Legii nr. 554/2004, potrivit art. 23 alin. (1) din aceeași ordonanță.

Curtea a apreciat că legea specială în materie, reprezentată de O.G. nr. 94/2011, face trimitere la legea generală de contencios administrativ, respectiv la Legea nr. 554/2004, urmând ca instanța, în raport de prevederile acestei legi, să stabilească competența de soluționare a cauzei de față.

Astfel, instanța constată că atât potrivit dispozițiilor din O.G. nr. 94/2011, cât și potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, reclamanta trebuie să formuleze plângere prealabilă împotriva acestei dispoziții, soluționată de către o instituție de rang central, însă acest fapt nu poate schimba obiectul acțiunii în contencios administrativ, care privește actul administrativ producător de efecte juridice, act emis de către o autoritate publică teritorială.

Față de motivele pentru care instanța învestită inițial cu soluționarea acțiunii a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei, Curtea a apreciat că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc criteriul valoric doar în situația în care litigiul privește acte administrative prin care se stabilesc "taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora până la 1. 000. 000 RON", ceea ce nu este cazul în speță.

Prin urmare, a stabilit curtea că criteriul care poate fi folosit în cauză, în raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este doar cel al rangului autorității emitente al actului administrativ producător de efecte juridice, acesta fiind reprezentat de către Dispoziția nr. 3216/2016 emisă de către DGRFP Craiova.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reține că reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ a tribunalului cu o acțiune ce are ca obiect dispoziția de măsuri obligatorii emisă de DGRFP Craiova, în temeiul art. 21 din O.G. nr. 24/2011.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, potrivit căruia:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Legea reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal în funcție de două criterii: poziționarea autorității publice emitente a actului contestat în sistemul administrației publice (autorități centrale/locale) și valoarea impozitului, taxei, contribuției, datoriei vamale care face obiectul actului contestat.

Regulile privind competența sunt de strictă interpretare și, în raport cu obiectul acțiunii, Înalta Curte apreciază că sumele stabilite prin măsurile din dispoziția obligatorie contestată de reclamantă nu se încadrează în cele expres prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, ci se referă la venituri încasate în mod nelegal și la daune interese corespunzătoare.

În conformitate cu prevederile art. 23 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare și art. 33 alin. (1) și (3) din Normele metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare aprobate prin H.G. nr. 101/2002 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, împotriva dispoziției obligatorii se poate formula plângere prealabilă conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, dispoziția obligatorie fiind privită ca un act administrativ și nu ca un act de impunere fiscală, care să fie contestat în condițiile C. proc. fisc.

Astfel, în cauză, în stabilirea instanței competente, nu este aplicabil criteriul valoric, ci criteriul rangului emitentului actului contestat.

Pornind de la această premisă, este necesară identificarea actului administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, act supus executării și care poate constitui obiect al acțiunii în contencios administrativ.

Înalta Curte reține că Dispoziția Obligatorie nr. CRR-AIF 3216/09.11.2016 reprezintă titlu de creanță și că neaducerea la îndeplinire a obligației prevăzute de art. 24 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 94/2011, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 107/2012, cu modificările ulterioare, se sancționează contravențional, potrivit art. 25 alin. (2) lit. a) din același act normativ.

Deci, actul cu caracter executoriu, care conține măsurile de restabilire a legalității și regularității, este dispoziția obligatorie, în timp ce Decizia nr. 20/P/15.03.2017 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și Contestațiilor este actul prin care este soluționată contestația administrativă prealabilă sesizării instanței.

Prin urmare, în raport cu actul administrativ vătămător, Dispoziția Obligatorie nr. CRR-AIF 3216/09.11.2016, și cu emitentul acestui act, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, autoritate de rang local, competența de soluționare a cauzei aparține, în primă instanță, secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Contestațiilor în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV