ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1012/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1012/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 martie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 3003/63/2012, Curtea de Apel Craiova, secția penală

și pentru cauze cu minori, pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de

DIICOT -Serviciul Teritorial Craiova și de inculpații R.P., arestat preventiv

în Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova și P.D.C., împotriva Sentinței

penale nr. 522 din 7 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția

penală, în Dosarul nr. 13003/63/2012, privind și pe inculpatul P.M., potrivit

dispozițiilor prev. de art. 300

2

C. proc. pen., raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a pus în discuție verificarea legalității și temeiniciei

arestării preventive față de apelantul inculpat R.P.

Reținând că în cauza

de față de la data când s-a verificat ultima dată legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive, nu au intervenit elemente noi, care să conducă la

concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii,

fiind incidente disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., potrivit dispozițiilor

art. 300

2

C. proc. pen. și ale art. 160

1

, art. 160

2a

C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive a inculpatului R.P. și a menținut starea de arest preventiv a

acestuia.

Prin aceeași

încheiere, s-a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de inculpatul R.P., apreciindu-se că lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă în continuare pericol pentru ordinea publică,

iar punerea în libertate a acestuia sub control judiciar chiar sub condiția

respectării obligațiilor corelative prevăzute de lege nu oferă suficiente

garanții pentru protecția ordinii publice, înlăturarea riscului de comitere de

noi infracțiuni și buna desfășurare a procesului penal.

În termen legal,

inculpatul R.P. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând

admiterea acestuia și punerea sa în libertate, susținând că din probele

administrate rezultă că nu se mai impune menținerea stării de arest, întrucât

temeiurile avute în vedere Ia luarea acestei masuri s-au schimbat, nu prezintă

pericol pentru ordinea publică, a recunoscut de Ia început săvârșirea

infracțiunilor comise, astfel că nu mai are cum zădărnici aflarea adevărului.

De asemenea, a mai

precizat că se află în arest preventiv de 14 luni, și în raport de faptul că ceilalți

coinculpați sunt toți liberi, pentru egalitate de tratament se impune și

judecarea sa în libertate.

Cu privire la

recursul declarat împotriva dispoziției din încheiere vizând respingerea

cererii de liberare provizorie formulată, a solicitat admiterea și judecarea în

libertate, în raport de circumstanțele sale personal, respectiv atitudinea

sinceră avută pe parcursul procesului penal, faptul că are un copil minor în

întreținere, a fost angajat cu carte de muncă și nu va împiedica aflarea

adevărului sau buna desfășurare a procesului penal.

Recursul declarat de

inculpat nu este fondat.

Potrivit art. 136

alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu

închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru

a se împiedica sustragerea inculpatului de Ia judecată, se poate lua față de

acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând

arestarea preventiva.

Art. 148 alin. (1)

lit. f) din C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,

prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite

condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care

legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de

4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret

pentru ordinea publică.

Cu referire Ia

motivele de recurs invocate, se reține că instanța de apel, Ia 12 martie 2013 a

constatat că în cauză și Ia acest moment sunt îndeplinite cumulativ și

condițiile impuse de art. 148 lit. f) C. proc. pen., că temeiurile de fapt și

de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea și

menținerea acestei măsuri nu s-au schimbat și justifică în continuare privarea

de libertate a acestuia, în raport de care a menținut starea de arest a

inculpatului R.P.

Totodată, în ceea ce

privește cererea de liberare provizorie sub control judiciar, instanța de apel

a constatat că pericolul concret pentru ordinea publică avut în vedere la

arestarea preventivă a inculpatului, nu s-a diminuat într-o asemenea măsură

încât să impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu liberarea provizorie

sub control judiciară, astfel că, pericolul pentru ordinea publică fiind încă

actual, se impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului.

În raport de actele

dosarului, Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 522 din 7

decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 13003/63/2012,

s-a dispus: în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen., achitarea inculpatului R.P., pentru infracțiunea de spălare a

banilor în formă continuată prev. de art. 23 alin. (1) lit. a), c) din Legea

656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza disp. art. 7

alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen., art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat inculpatul

R.P. la pedeapsa de 6 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art.

64 lit. a) teza a II-a, lit. b), C. pen. pe o durată de 3 ani ca pedeapsă

complementară.

În baza disp. art. 42

alin. (1), (2) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și art. 9 alin. (2) din Legea nr.

39/2003, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an și 6 luni

închisoare.

În baza art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc.

pen. și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 a fost condamnat inculpatul R.P.

la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, a fost

condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare și interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată

de 3 ani ca pedeapsă complementară.

În baza disp. art. 24

alin. (2) teza I, din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și art. 9 din Legea nr.

39/2003, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare și

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară.

În baza art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc.

pen. și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 a fost condamnat inculpatul R.P.

la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 27 alin.

(2) teza I din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art.

320

1

alin. (7) C. proc. pen. și art. 9 din Legea nr. 39/2003, a fost

condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 33 lit.

a) C. pen. și art. 34 lit. b) C. pen. inculpatul R.P., va executa pedeapsa cea

mai grea, aceea de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de

art. 64 lit. a), teza a II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară.

S-au aplicat disp.

art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe durata prev. de art. 71 C.

pen.

S-a menținut starea

de arest a inculpatului și în baza art. 88 C. pen. s-a dedus durata reținerii

și arestării preventive cu începere de la 03 februarie 2012, la zi.

Așa fiind, se

constată că deși hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de

Tribunalul Dolj nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea

este totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate a

acestuia, în condițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și

menținerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat

prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a

măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate.

Totodată, s-au mai

avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și

urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de

idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea

publică, la evaluarea Iui s-au avut în vedere atât datele personale ale

inculpatului, comportamentul procesual al acestuia, care a recunoscut comiterea

faptelor, precum și împrejurările referitoare la infracțiunile de săvârșirea

cărora este învinuit, ținându-se cont de numărul mare de persoane participante

la activitatea infracțională, de rolul esențial pe care l-a avut inculpatul -

acesta fiind printre inițiatorii activităților de care este acuzat -, amploarea

fenomenului infracțional, urmările produse ca urmare a prejudiciilor create

unor persoane fizice din România și din străinătate - prejudicii de altfel

neacoperite -, lipsa unui loc de muncă - acest fapt fiind o împrejurare care a

favorizat activitatea inculpatului pentru obținerea de venituri.

În același timp,

Înalta Curte are în vedere faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar

putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția

nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de

pericol accentuat.

Față de cele arătate,

se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de

libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol

concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării

procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de

modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care a fost produsă, de

recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale

produse prin însăși natura faptei.

Așa fiind, măsura

arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de

nevinovăție de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza

presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să

reprezinte o executare anticipata a pedepsei, durata nedepășind, la acest

moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost

pronunțată o hotărâre definitivă în cauză.

Se constată totodată

că, la acest moment procesual, nu au intervenit elemente noi care să justifice

punerea în libertate a inculpatului prin admiterea cererii de liberare

provizorie sub control judiciar formulate, cu atât mai mult cu cât inculpatul a

fost găsit vinovat în primă instanță, fiind condamnat pentru faptele pentru

care s-a dispus trimiterea sa în judecată, astfel că pericolul concret pentru

ordinea publică avut în vedere la arestarea preventivă a inculpatului, nu s-a

diminuat într-o asemenea măsură încât să impună înlocuirea măsurii arestării

preventive cu liberarea provizorie sub control judiciară. Pericolul pentru

ordinea publică fiind încă actual, se impune menținerea măsurii arestării

preventive a inculpatului.

Înalta Curte

apreciază că, la acest moment procesual, nu există temeiuri care să impună

revocarea măsurii arestului preventiv sau înlocuirea ei cu o altă măsură

preventivă neprivativă de libertate, aceasta nefiind în măsură să-și realizeze

scopul descris de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv să asigure buna

desfășurare a procesului penal și garantarea adevărului.

Așa fiind, în acest

moment procesual nu se poate susține că prin luarea unei măsuri alternative

detenției provizorii, buna desfășurare a procesului penal, în stadiul actual al

procesului, prin lăsarea în libertate a inculpatului, nu ar crea o rezonanță

negativă în rândul opiniei publice, o stare de neîncredere în actul de justiție,

dată fiind complexitatea deosebită a cauzei și infracțiunile pentru care

inculpatul este cercetat, infracțiuni grave.

Ca atare, încheierea

pronunțată la 12 martie 2013 este legală. Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de inculpatul R.P. nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C.

proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul R.P. împotriva Încheierii din data de 12 martie

2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în Dosarul nr. 13003/63/2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului justiției.

Pronunțată în ședință

publică, azi 21 martie 2013.

Procesat de GGC - LM