ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1012/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 12 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3003/63/2012, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de DIICOT -Serviciul Teritorial Craiova și de inculpații R.P., arestat preventiv în Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova și P.D.C., împotriva Sentinței penale nr. 522 din 7 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția penală, în Dosarul nr. 13003/63/2012, privind și pe inculpatul P.M., potrivit dispozițiilor prev. de art. 300 2 C. proc. pen., raportat la art. 160 b C. proc. pen., a pus în discuție verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive față de apelantul inculpat R.P.

Reținând că în cauza de față de la data când s-a verificat ultima dată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, nu au intervenit elemente noi, care să conducă la concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, fiind incidente disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., potrivit dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen. și ale art. 160 1 , art. 160 2a C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului R.P. și a menținut starea de arest preventiv a acestuia.

Prin aceeași încheiere, s-a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.P., apreciindu-se că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă în continuare pericol pentru ordinea publică, iar punerea în libertate a acestuia sub control judiciar chiar sub condiția respectării obligațiilor corelative prevăzute de lege nu oferă suficiente garanții pentru protecția ordinii publice, înlăturarea riscului de comitere de noi infracțiuni și buna desfășurare a procesului penal. În termen legal, inculpatul R.P.

a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând admiterea acestuia și punerea sa în libertate, susținând că din probele administrate rezultă că nu se mai impune menținerea stării de arest, întrucât temeiurile avute în vedere Ia luarea acestei masuri s-au schimbat, nu prezintă pericol pentru ordinea publică, a recunoscut de Ia început săvârșirea infracțiunilor comise, astfel că nu mai are cum zădărnici aflarea adevărului. De asemenea, a mai precizat că se află în arest preventiv de 14 luni, și în raport de faptul că ceilalți coinculpați sunt toți liberi, pentru egalitate de tratament se impune și judecarea sa în libertate.

Cu privire la recursul declarat împotriva dispoziției din încheiere vizând respingerea cererii de liberare provizorie formulată, a solicitat admiterea și judecarea în libertate, în raport de circumstanțele sale personal, respectiv atitudinea sinceră avută pe parcursul procesului penal, faptul că are un copil minor în întreținere, a fost angajat cu carte de muncă și nu va împiedica aflarea adevărului sau buna desfășurare a procesului penal. Recursul declarat de inculpat nu este fondat. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de Ia judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventiva.

Art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Cu referire Ia motivele de recurs invocate, se reține că instanța de apel, Ia 12 martie 2013 a constatat că în cauză și Ia acest moment sunt îndeplinite cumulativ și condițiile impuse de art. 148 lit. f) C. proc. pen., că temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea și menținerea acestei măsuri nu s-au schimbat și justifică în continuare privarea de libertate a acestuia, în raport de care a menținut starea de arest a inculpatului R.P.

Totodată, în ceea ce privește cererea de liberare provizorie sub control judiciar, instanța de apel a constatat că pericolul concret pentru ordinea publică avut în vedere la arestarea preventivă a inculpatului, nu s-a diminuat într-o asemenea măsură încât să impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu liberarea provizorie sub control judiciară, astfel că, pericolul pentru ordinea publică fiind încă actual, se impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 522 din 7 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 13003/63/2012, s-a dispus: în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., achitarea inculpatului R.P., pentru infracțiunea de spălare a banilor în formă continuată prev. de art. 23 alin. (1) lit. a), c) din Legea 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza disp. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat inculpatul R.P. la pedeapsa de 6 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), C. pen. pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară. În baza disp. art. 42 alin. (1), (2) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 a fost condamnat inculpatul R.P. la pedeapsa de 2 ani închisoare. În baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară. În baza disp. art. 24 alin. (2) teza I, din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. și art. 9 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară. În baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 a fost condamnat inculpatul R.P. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare. În baza art. 27 alin. (2) teza I din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și art. 9 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) C. pen.

și art. 34 lit. b) C. pen. inculpatul R.P., va executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), teza a II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară. S-au aplicat disp. art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe durata prev. de art. 71 C. pen. S-a menținut starea de arest a inculpatului și în baza art. 88 C. pen. s-a dedus durata reținerii și arestării preventive cu începere de la 03 februarie 2012, la zi. Așa fiind, se constată că deși hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul Dolj nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condițiile art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate. Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea Iui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, comportamentul procesual al acestuia, care a recunoscut comiterea faptelor, precum și împrejurările referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora este învinuit, ținându-se cont de numărul mare de persoane participante la activitatea infracțională, de rolul esențial pe care l-a avut inculpatul - acesta fiind printre inițiatorii activităților de care este acuzat -, amploarea fenomenului infracțional, urmările produse ca urmare a prejudiciilor create unor persoane fizice din România și din străinătate - prejudicii de altfel neacoperite -, lipsa unui loc de muncă - acest fapt fiind o împrejurare care a favorizat activitatea inculpatului pentru obținerea de venituri.

În același timp, Înalta Curte are în vedere faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat. Față de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care a fost produsă, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptei.

Așa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipata a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă în cauză.

Se constată totodată că, la acest moment procesual, nu au intervenit elemente noi care să justifice punerea în libertate a inculpatului prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulate, cu atât mai mult cu cât inculpatul a fost găsit vinovat în primă instanță, fiind condamnat pentru faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, astfel că pericolul concret pentru ordinea publică avut în vedere la arestarea preventivă a inculpatului, nu s-a diminuat într-o asemenea măsură încât să impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu liberarea provizorie sub control judiciară. Pericolul pentru ordinea publică fiind încă actual, se impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului.

Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu există temeiuri care să impună revocarea măsurii arestului preventiv sau înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, aceasta nefiind în măsură să-și realizeze scopul descris de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv să asigure buna desfășurare a procesului penal și garantarea adevărului. Așa fiind, în acest moment procesual nu se poate susține că prin luarea unei măsuri alternative detenției provizorii, buna desfășurare a procesului penal, în stadiul actual al procesului, prin lăsarea în libertate a inculpatului, nu ar crea o rezonanță negativă în rândul opiniei publice, o stare de neîncredere în actul de justiție, dată fiind complexitatea deosebită a cauzei și infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat, infracțiuni grave.

Ca atare, încheierea pronunțată la 12 martie 2013 este legală. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul R.P. nefiind fondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins. În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.P. împotriva Încheierii din data de 12 martie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 13003/63/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 21 martie 2013. Procesat de GGC - LM