ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1623/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1623/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 26 aprilie 2013 a

Curții de Apel Craiova, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, pronunțată în

dosarul nr. 15201/63/2012,

a

fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul P.F., iar în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1), (3) C. proc. pen., a fost menținută starea de arest preventiv a

acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre,

curtea de apel a constatat, cu privire la cererea de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de inculpatul P.F., că sunt îndeplinite condițiile

pentru admiterea în principiu (art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.),

care se referă la natura și gravitatea infracțiunilor pentru care este cercetat

inculpatul, determinate de cuantumul pedepsei prevăzute de lege.

Sub acest aspect, s-a reținut că

potrivit art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub

control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă,

precum și în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii

ce nu depășește 18 ani.

În acest sens, s-a constatat că

infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul sunt pedepsite sub limita de

18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului este

admisibilă.

În ceea ce privește condiția negativă

prevăzută de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., referitoare la

comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea

provizorie, s-a constatat că aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, s-a reținut că, potrivit art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu

se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

Astfel cum practica și literatura

juridică au arătat, din coroborarea celor două texte menționate (art. 160

2

alin. (1) și art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.), a rezultat

caracterul facultativ al acordării liberării provizorii sub control judiciar și

în ipoteza în care inculpatul nu s-ar afla în vreunul din cazurile de

împiedicare a acordării liberării provizorii prev. de art. 160

2

alin.

(2) C. proc. pen., însă a fost avut în vedere că instanța nu poate uza

discreționar de această facultate întrucât s-ar încălca flagrant dispozițiile art.

5 alin. (5) C. proc. pen., art. 23 alin. (1) din Constituția României și art. 5

paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Totodată, s-a reținut că, așa cum

înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în practica sa cu ocazia

verificării temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control

judiciar, se pornește de la una dintre premisele esențiale ale liberării

provizorii, respectiv subzistența temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului, această premisă conducând la concluzia că,

pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de temeinicie, instanța

trebuie să constate existența unor temeiuri mai puternice decât cele avute în

vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea

inculpatului în libertate, chiar provizorie sau restrânsă printr-un control

judiciar, nu este totuși oportună.

Curtea de Apel Craiova, interpretând

sistematic dispozițiile procedurale din materia măsurilor preventive, în

corelație și cu exigențele Convenției pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, văzând

și practica judiciară a înaltei Curte de Casație și Justiție, recursul in

interesul legii nr. 17/2011, a constatat că astfel de temeiuri privesc fie

aspecte legate de buna desfășurare a procesului penal - respectiv existența

unor date, altele decât cele avute în vedere de art. 160

2

alin. (2) C.

proc. pen., din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesual penal

ar putea fi compromisă -, fie aspecte legate de pericolul social concret al

faptei pentru care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul și mijloacele

de săvârșire ori prin urmări, aceasta să fi produs o gravă vătămare relațiilor

sociale ocrotite, astfel ca liberarea inculpatului, chiar provizorie, să fie de

natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială și neîncredere în

actul de justiție.

Prin prisma celor învederate, curtea

de apel a apreciat că cererea inculpatului este neîntemeiată, din actele

dosarului constatându-se că judecata se află în apel, după condamnarea inculpatului

la o pedeapsă privativă de libertate, arestarea preventivă a acestuia fiind

dispusă în urmă cu un an.

S-a reținut că, la aprecierea

temeiniciei cererii de liberare provizorie, instanța are în vedere, prin

relaționare, atât circumstanțele reale în care s-a reținut că au fost comise

faptele pentru care este cercetat inculpatul, dar și persoana acestuia,

respectiv se va ține cont de rezultatul infracțiunilor, de lezarea gravă a

relațiilor sociale ocrotite prin reglementarea infracțiunilor care aduc

atingere ordinii publice, a infracțiunilor de criminalitate organizată ce

privesc traficul de persoane cu caracter transfrontalier.

Totodată, s-a constatat că garanțiile

de ordin personal (nevoia de întreținere a copilului minor și a tatălui

imobilizat) și cele prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen.,

nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea

inculpatului în libertate, să asigure buna desfășurare a procesului penal și

apărarea interesului public superior.

În acest context, procedând la

verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a

inculpatului, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc.

pen., curtea de apel a constatat că prin sentința penală nr. 111 din data de 06

martie 2013 pronunțată în prezenta cauză, Tribunalul Dolj, în temeiul art. 334 C.

proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de

inculpat, din infracțiunea prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prev.

de art. 329 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., ca

neîntemeiată.

În temeiul art. 12 alin. (

1), (2),

lit. a) din Legea nr. 678/2001, art.

41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.F.

la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În temeiul art. 64-65 C. pen., a

stabilit inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului

drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) C. pen.,

constând în: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții

elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității

de stat - pe o perioadă de 5 ani, începând de la data executării pedepsei

principale sau considerării ca executată.

În temeiul art. 71 C. pen., a aplicat

inculpatului P.F. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) C. pen.

În temeiul art. 88 C. pen., a dispus

deducerea duratei reținerii și arestării preventive din data de 20 martie 2012

la zi, iar în temeiul art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest a

inculpatului P.F.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul P.F. pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 cu

aplic. art. 37 lit. b) C. pen.

S-a constatat de către curtea de apel

că măsura arestării preventive a fost luată față de inculpat de Tribunalul

Dolj, prin încheierea din 21 martie 2012, în temeiul art. 148 lit. b), e), f) C.

proc. pen., fiind prelungită și menținută ulterior.

Verificându-se măsura arestării

preventive luată față de inculpat potrivit art. 300

2

C. proc. pen.,

s-a reținut că, pentru ca instanța să stabilească dacă mai subzistă temeiurile

care au determinat luarea măsurii arestării preventive, se vor avea în vedere

pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în

libertate a inculpatului, cât și caracterul rezonabil al detenției preventive.

Astfel, s-a reținut că pericolul pentru

ordinea publică presupune o rezonanță a unei fapte și trebuie înțeles ca o

reacție colectivă față de anumite stări de lucruri negative, reacție care ar

produce perturbații la nivelul disciplinei publice și respectului față de lege

și, chiar dacă pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul

social, trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că, în

aprecierea pericolului pentru ordinea publică, trebuie făcută abstracție de

gravitatea acesteia, elementele ce caracterizează persoana inculpatului,

comportamentul perturbator al acestuia.

Având în vedere natura infracțiunii

pentru care inculpatul este trimis în judecată, împrejurările în care s-a

reținut de către prima instanță că aceasta a fost comisă, curtea de apel a

constatat că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru

ordinea publică, măsura arestării preventive fiind necesară pentru interesul

bunei desfășurări a procesului penal și proporționată cu scopul urmărit (cauza

Ladent contra Poloniei), apreciind ca insuficient caracterul altor măsuri

preventive mai puțin restrictive de libertate.

De asemenea, s-a constatat că, în

speță, există un interes public care impune privarea de libertate în continuare

a inculpatului, durata deținerii preventive, aproximativ un an, nedepășind până

în prezent un termen rezonabil, după cum este prevăzut de art. 6 paragraful 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inculpatul aflându-se în situația

prevăzută de art. 5 paragraful 1 lit. a), care autorizează privarea de libertate

a persoanei pe baza condamnării, chiar și nedefinitivă, însă care presupune

atât o constatare a vinovăției, cât și aplicarea unei pedepse.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal, a declarat recurs inculpatul P.F.,

solicitând,

prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, admiterea căii de atac

declarate și, în principal, admiterea cererii de liberare provizorie sub

control judiciar, iar în subsidiar, revocarea măsurii arestării preventive și

continuarea judecății în stare de libertate.

Concluziile formulate de

reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul

cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei

hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul

declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constată că acesta nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate

împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al articolului anterior

menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi

realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă,

liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul

său.

Din analiza prevederilor art. 136 alin.

(2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că,

pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi

îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la

faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a

persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a

doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea

căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani".

Condiția negativă vizează

comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa

în libertate provizorie.

Dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una

obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda"), inculpatul având

doar o vocație la beneficiul' liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea

condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia, asupra oportunității lăsării

în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu

constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța

nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în

orice situație.

Dimpotrivă,

instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen. să

verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

În opinia

instanței, expresia „date" conținută în textul de lege anterior menționat

nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații,

situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana

inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să

îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare,

instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă

existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe

de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate

infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele

criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei

cereri de liberare provizorie, însă, în opinia înaltei Curți, instanța trebuie

să se raporteze la gravitatea faptelor, la circumstanțele concrete ale cauzei,

la urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul - în

speță, acesta fiind cunoscut ca o persoană violentă, în trecut suferind și alte

condamnări pentru săvârșirea unor infracțiuni cu violență.

Astfel, instanța poate refuza

liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar

scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării

preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută

atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu

respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei.

Din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată

sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul

articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în

cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care

să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

S-a decis astfel, cu valoare de

principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea

în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței deduse

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art.

5 paragraful 3 din C.E.D.O., înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus și

Curtea de Apel Craiova - că, m acest moment, controlul judiciar nu poate fi

instituit inculpatului P.F., fiind insuficient pentru realizarea scopului

penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Se reține, de asemenea, că

circumstanțele personale ale inculpatului au fost avute în vedere de către

curtea de apel, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a

justifica punerea în libertate.

Pe de altă parte, se constată că,

procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării

preventive a inculpatului, în mod corect Curtea de Apel Craiova - Secția Penală

și pentru Cauze cu Minori a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au

stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în

continuare privarea de libertate a acestuia.

Înalta Curte, în raport de

împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,

așa cum corect a reținut și curtea de apel.

Ordinea publică reprezintă climatul

social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și

care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea

liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora. Existența pericolului

public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii

de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel

de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către

alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai

faptelor respective.

În acord cu

prima instanță, înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment

procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a

inculpatului.

Se reține, de asemenea, că menținerea

arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate

ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale

faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social

ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede

termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție,

existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii

este licită,

respectându-se

legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens, înalta Curte reține

că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de

nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen

rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și

limitele legii.

Pentru considerentele expuse,

apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., înalta Curte va respinge, ca ne fondat, recursul

declarat de inculpatul P.F.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat în sumă de 200 lei, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul P.F. împotriva încheierii din 26 aprilie 2013 a Curții

de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul

nr. 15201/63/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13

mai 2013.