ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 131/2019

Inculpații A. și B., prin apărători aleși, au formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d) și art. 103 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., cu referire la art. 114 alin. (1) și art. 115 alin. (1) din același cod, învederând ca aceasta este admisibilă în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Analizând cererea formulată prin prisma dispozițiilor legale, Curtea de apel a constatat următoarele:

Excepția de neconstituționalitate a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) teza I din Legea nr. 47/1992.

Excepția a fost invocată de către inculpați, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Articolele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, fiind îndeplinită și condiția prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Critica vizează dispoziții din C. proc. pen. în vigoare, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

S-a reținut că excepția va fi însă respinsă, nefiind îndeplinită condiția prevăzută tot în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv legătura cu soluționarea cauzei.

În legătură cu acest din urmă aspect, instanța a subliniat că pentru a deveni admisibilă o astfel de excepție trebuie să aducă o modificare în desfășurarea procesului penal sub aspect substanțial sau sub aspect procedural or, acest element lipsește în cadrul excepției de față.

În ceea ce privește articolele criticate, respectiv art. 97 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., 103 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., 114 alin. (1) C. proc. pen. și 115 alin. (1) C. proc. pen., acestea reglementează probele și mijloacele de probă, aprecierea probelor, persoanele audiate ca martor și capacitatea de a fi martor.

Curtea de apel a constatat că excepția vizând articolele 97 alin. (2), (11)4 alin. (1) și 115 alin. (1) C. proc. pen. apare ca fiind pe de o parte tardivă, raportat la momentul procesual și, pe de altă parte, contrară intereselor procesuale ale inculpaților.

Astfel, art. 97 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. are drept conținut "proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace (...) declarațiile martorilor". Art. 114 alin. (1) C. proc. pen. dă definiția martorului iar art. 115 alin. (1) C. proc. pen. vizează capacitatea de a fi martor.

În aceste condiții prima instanță a constatat că admisibilitatea probei cu martori în cauza de față a fost discutată la termenul din 17.10.2018. În aceeași măsură, s-a constatat că inculpații au propus în fața acestei instanțe un număr de 14 martori (a se vedea cererea de probe formulată în data de 17.10.2018). Instanța s-a pronunțat asupra probelor prin încheierea din data de 19.10.2018.

Din lecturarea cererilor inculpaților formulate în scris dar și a susținerilor orale ale acestora, Curtea de apel a reținut că aceștia, la momentul solicitărilor probelor, nu au avut vreo critică de constituționalitate asupra dispozițiilor vizând proba testimonială ci, din contră, temeiul juridic al cererii de probe a fost reprezentat, printre altele, de chiar articolele acum defăimate ca neconstituționale. Pe cale de consecință, prima instanță a subliniat că inculpații au depășit momentul procesual în care s-a pus în discuție admisibilitatea cu martori și nu în ultimul rând, prezenta excepție este una contrară intereselor lor deoarece o eventuală declarare neconstituțională a articolele menționate anterior ar lipsi de temei juridic chiar cererea de probe făcută anterior de aceștia.

Nu în ultimul rând, o excepție de neconstituționalitate nu poate atrage după sine o diminuare a drepturilor persoanei care o invocă (consecința declarării ca neconstituționale a celor trei articole criticate) atrăgând după sine o vătămare severă a intereselor inculpaților, respectiv limitarea drastică a probelor prin eliminarea unui mijloc de probă esențial în procesul penal, respectiv declarația de martor.

Toate cererile și excepțiile invocate în procesul penal sunt subsidiare principiului interesului persoanei ce le invocă, inclusiv excepția de neconstituționalitate iar pe cale de consecință, în lipsa acestuia, cererea apare ca fiind inadmisibilă.

Posibilitatea administrării probei testimoniale în procesul penal este nu doar o garanție a aflării adevărului în procesul judiciar ci și o garanție a respectării dreptului la apărare a inculpaților ori aceștia nu se pot priva ei înșiși de o astfel de garanție cu concursul autorităților statului.

Nu în ultimul rând, Curtea de apel a constatat că proba testimonială este admisă în cadrul proceselor penale din cele mai vechi timpuri, putându-se pune în discuție chiar și seriozitatea formulării unei astfel de cereri în cadrul unui proces penal care ar trebui să fie guvernat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 103 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., s-a reținut că aceasta este singura critică neviciată de tardivitatea generată de depășirea momentului procesual în care a fost invocată, acest aspect nefăcând-o totuși admisibilă.

Astfel, art. 103 alin. (2) C. proc. pen. are următorul conținut: "În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă". Acest articol este la rândul său un articol garanție în favoare inculpaților care înlătură posibilitatea instanțelor judecătorești să pronunțe dispoziții aleatorii. Art. 103 alin. (2) C. proc. pen. nu reprezintă altceva decât o transpunere în dreptul intern a esenței art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o eliminare a sa atrăgând față de inculpați posibilitatea pronunțării unei hotărâri după alte criterii decât cele care rezultă din probele administrate în cauză, încălcându-se atât dreptul la un proces echitabil cât și principiul legalității. Și acesta fiind un drept garanție stabilit în favoarea tuturor părților, inclusiv în favoarea inculpaților, nu poate fi înlăturat fără a dăuna intereselor procesuale ale inculpaților și pe cale de consecință cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce privește art. 103 alin. (3) C. proc. pen., trimiterea la acesta în cadrul excepției de neconstituționalitate apare ca fiind una extrem de neclară. Pe lângă faptul că și acesta este un articol garanție în favoarea inculpaților și care nu face altceva decât să transpună jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de evaluare a probelor, apare ca fiind destul de neclar cum poate fi valorizată în speță o ipotetică declarare ca neconstituțională a sa în condițiile în care în această fază procesuală nu ne mai regăsim în fața unui investigator, colaborator sau martor protejat. Definirea investigatorilor și colaboratorilor este dată de art. 148 alin. (1), respectiv alin. (10) C. proc. pen. și în speță prima instanță nu se regăsește în fața unei astfel de situații.

În legătură cu acordarea unei alte identități martorului protejat C. în faza de urmărire penală, Curtea de apel a constatat că această calitate a fost ridicată chiar în fața primei instanțe, stabilindu-se identitatea dintre martorul cu identitate protejată și martorul C., fiind audiat în instanță sub datele reale, astfel încât acesta nu mai poate fi perceput ca martor cu identitate protejată.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii privind sesizarea Curții Constituționale, inculpații A. și B. au declarat recurs, solicitând admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpații A. și B., cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d) și art. 103 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., cu referire la art. 114 alin. (1) și art. 115 alin. (1) din același cod, fiind legală și temeinică, pentru următoarele motive:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Analizând cu prioritate admisibilitatea excepțiilor invocate prin prisma îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia prevederilor legale sus invocate rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică, pe de o parte, examinarea prealabilă a exigențelor formale de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege. Această analiză se realizează de către judecătorul/instanța de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția și presupune verificarea calității de parte a autorului excepției, a aflării în vigoare a legii/ordonanței în care este inserată acea dispoziție, a legăturii dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului și, în final, a deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale.

Pe de altă parte, sesizarea Curții cu o excepție de neconstituționalitate presupune, în egală măsură, și examinarea unei cerințe implicite de admisibilitate care, deși nu este prevăzută în mod expres în conținutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării și funcționării Curții Constituționale. În acest sens, instanța de judecată este obligată să verifice și măsura în care excepția de neconstituționalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției [prerogativă recunoscută Curții de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

Obligația instanței de a examina și această condiție implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudența instanței de contencios constituțional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, acelea de respingere ca inadmisibile a excepțiilor de neconstituționalitate formulate cu nerespectarea competenței sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis, a se vedea cu titlu de exemplu Deciziile nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011 și nr. 459/12.04.2011 ale Curții Constituționale).

Or, în cauza de față, se constată, sub un prim aspect, că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate anterior enunțate, deoarece normele a căror constituționalitate este criticată nu au, în substanță, legătură cu soluționarea cauzei, în sensul de a putea fi potențial aplicabile în proces.

Luarea în considerare a stadiului procesual și a împrejurărilor concrete în care a fost invocată excepția analizată se impune în prezenta cauză pentru a se stabili în ce măsură ea tinde în mod real la constatarea neconstituționalității unei prevederi legale de care depinde soluționarea cauzei, cu respectarea competențelor Curții Constituționale sau la cenzurarea unor dispoziții într-un alt cadru.

Aceasta deoarece admisibilitatea unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi examinată printr-o verificare pur formală a condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, ci reclamă în mod necesar și o analiză a scopului real în care a fost invocată, pentru a se evita astfel un eventual gir dat unui exercițiu al dreptului procesual neconcordant cu rațiunea legală a acelui drept.

Înalta Curte constată că, prin excepțiile invocate de recurenți, se susține că dispozițiile art. 97 alin. (2) lit. d) și art. 103 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., cu referire la art. 114 alin. (1) și art. 115 alin. (1) din același cod ar contraveni prevederilor constituționale.

Excepțiile invocate au ca obiect dispozițiile cuprinse în:

- art. 97 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., care prevede că "proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace (...) declarațiile martorilor"

- art. 103 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., care stabilește principiul aprecierii probelor, respectiv: "În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați."

- art. 114 alin. (1) C. proc. pen., care prevede persoanele care pot fi audiate ca martor;

- art. 115 alin. (1) C. proc. pen., care reglementează persoanele cu capacitatea de a fi martor.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

În jurisprudență, s-a reținut că o cerere de declarare a unui text neconstituțional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Acesta este și cazul în speță, judecătorul de Cameră preliminară al primei instanțe observând, corect, că textele de lege a căror neconstituționalitate a fost invocată, nu se referă la un interes actual.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că aspectele de neconstituționalitate invocate reprezintă în realitate critici cu privire la modul de reglementare a mijlocului de probă constând în declarația martorilor, valoarea probatorie a acestora în procesul de evaluare și apreciere a probelor, astfel încât prin invocarea excepției de neconstituționalitate în acest stadiu procesual nu se relevă o pertinență cu cauza aflată în calea de atac ordinară a apelului. Este adevărat că, în baza efectului devolutiv al apelului, cauza este analizată atât sub aspectul temeiniciei, cât și al legalității, însă criticile asupra probelor testimoniale au putut fi formulate și valorificate în faza camerei preliminare, în cadrul judecății pe fond, la acest moment fiind doar cenzurate de instanța de control judiciar.

Drept urmare, critica unora dintre dispoziții nu are legătură nici cu obiectul cauzei, fiind invocate texte ce reglementează instituții procesual penale care exced prezentului stadiu al cauzei aflată în calea de atac a apelului, în care s-a pronunțat o decizie definitivă la data de 19 decembrie 2018.

Înalta Curte constată că, prin criticarea textelor de lege nu se tinde la constatarea neconstituționalității unor prevederi legate semnificativ de soluționarea cauzei, ci la cenzurarea unor dispoziții procesual penale din materia probelor și a mijloacelor de probă.

Având în vedere dispozițiile art. 57 din Constituție, Înalta Curte apreciază că exercitarea dreptului procesual prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu s-a realizat în concordanță și în vederea atingerii scopului pentru care acest drept a fost recunoscut de lege, iar sesizarea Curții Constituționale ar fi nejustificată.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepția invocată, se solicită constatarea neconstituționalității unei prevederi dintr-o lege, iar nu și atunci când se tinde la modificarea și completarea acesteia, aspect care este de competența exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României.

Or, analizând termenii în care excepțiile au fost formulate, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituționale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a apreciat, în mod corect, ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, prin raportare la condițiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1994, invocarea textelor de lege pretins neconstituționale neimpunând sesizarea instanței de contencios constituțional.

Pentru aceste motive, vor fi respinse, ca ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați A. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, din conținutul încheierii penale din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Văzând dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați A. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, din conținutul încheierii penale din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurenții la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 28 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV