ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4837/2007

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalul București Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios

Administrativ și Fiscal, reclamantul S.N.F.P. a chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Finanțelor Publice si A.N.A.F., solicitând în numele membrilor săi

de sindicat, funcționari publici în cadrul Agenției, obligarea la plata drepturilor

salariale, reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2005, în cuantum

actualizat cu rata inflației.

În motivarea cererii s-a arătat că

neacordarea acestor drepturi salariale este neîntemeiată, întrucât suspendarea

prin acte normative a acordării acestor prime s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 16, art. 41 și art. 53 din Constituția, reprezentând o

restrângere nejustificată și discriminatorie a unui drept constituțional

fundamental.

Prin sentința civilă nr. 747 din 30 ianuarie 2007,

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de munca, asigurări sociale, contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale invocată din

oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apei București, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1), (3) din Legea

554/2004 și art. 9

1

din Legea 188/1999.

Cauza a

fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, iar la termenul de judecată din 19 iunie

2007 reclamantul a arătat că înțelege să renunțe la judecarea cauzei în numele

numitei P.R.

Prin sentința civilă nr. 1838 din 20 iunie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal,

instanța a luat act de renunțarea la judecată a numitei P.R., formulată prin

reprezentant S.N.F.P. și a respins atât excepția prematurității acțiunii cât și

excepția prescripției dreptului la acțiune, ambele invocate de pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pe fondul cauzei, instanța a admis acțiunea

formulată, așa cum aceasta a fost precizată și a obligat pârâții la plata către

reclamanți, membrii ai S.N.F.P., potrivit tabelului anexat de acesta, a

drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pentru anii 2001-2005, în

cuantumul actualizat cu rata inflației, de la data nașterii dreptului pentru

fiecare dintre reclamanți, la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a

reținut, în ce privește cele două excepții invocate, că dreptul reclamanților

la prima de concediu este născut și actual, iar că termenul de prescripție de 3

ani, se raportează la data reintrării în vigoare a dispoziției legale.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat, pe de o

parte, că normele legale de suspendare contravin art. 16, art. 41 și art. 53

din Constituția României, iar, pe de altă parte, că suspendarea exercițiului

dreptului de a încasa prima de concediu nu echivalează cu stingerea dreptului,

având drept efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de

timp pentru care a operat suspendarea.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs

Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând soluția pronunțată pe motivele

prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ., precum

și A.N.A.F., formulând critici prin prisma art. 304 pct. 9 din același act

normativ.

Prin recursul formulat, Ministerul Economiei și

Finanțelor a susținut, în esență, că, după cum a statuat Curtea

Constituțională, dreptul la prima de concediu nu reprezintă un drept

fundamental, consacrat de constituție, astfel încât art. 53 din legea

fundamentală, nu este incident în speță.

Totodată s-a mai arătat că dispozițiile O.U.G. nr.

33/2001, astfel cum a fost aprobata prin Legea nr. 386/2001, precum si cele ale

Legii nr. 743/2001 au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru

beneficiarii prevederii legale, a cărei punere in aplicare a fost suspendata

sau amânata prin acte normative temporare, emise datorita unor condiții

financiare deosebite.

De asemenea recurentul-pârât a mai precizat că

acordarea dreptului la prima de concediu a fost suspendată succesiv în perioada

2001-2005, prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de

tehnică legislativă.

S-a mai opinat că Ministerului Economiei si

Finanțelor ii revine obligația de a se încadra in cheltuielile stabilite de

către legiuitor, astfel încât, plata primelor de concediu apare ca fiind

nelegala si imposibil de efectuat, întrucât, ca urmare a suspendării aplicării

dispozițiilor legale referitoare la acordarea acestora pentru perioada

2001-2005, nu au fost si nu sunt prevăzute sumele necesare plații acestor

prime.

S-a făcut de asemenea referire la Decizia nr.

XXIII din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

invocându-se și soluții pronunțate în spețe similare de către Curțile de Apel.

A.N.A.F. a susținut, prin recursul declarat,

că, în raport cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, prima instanță a

respins în mod greșit excepția prescripției dreptului la acțiune.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă A.N.A.F., a

susținut că suspendarea prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 a

fost dispusă prin legile bugetului de stat, suspendarea având ca temei legal

prevederile Legii nr. 24/2000, republicată, astfel încât, acordarea acestor

prime în condițiile suspendării exercițiului dreptului, s-ar fi făcut cu

încălcarea legii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în opinia sa,

acordarea primelor de concediu nu se poate face decât pentru perioada ce

urmează încetării suspendării, dat fiind faptul că acordarea retroactivă a

acestora ar încălca principiul neretroactivității legii.

De asemenea s-a apreciat că singura autoritate

competentă să se pronunțe în legătură cu constituționalitatea unui text de lege

este Curtea Constituțională, astfel încât în mod greșit prima instanță s-a

pronunțat asupra constituționalității normelor prin care a fost suspendat

succesiv exercițiul dreptului la prima de concediu, chiar dacă, la momentul

introducerii acțiunii, aceste norme nu mai erau în vigoare.

S-a mai precizat că, după cum a statuat Curtea

Constituțională, drepturile suplimentare nu reprezintă drepturi fundamentale,

consacrate de Constituție, care să nu poată fi modificate sau anulate de către

legiuitor.

Examinând sentința atacată în raport cu actele

și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce urmează:

Așa cum rezultă din probatoriul administrat,

intimații reclamanți, membrii ai Sindicatul Național al Funcționarilor Publici,

sunt angajați ai pârâtei A.N.A.F., în calitate de funcționari publici.

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2), ulterior republicării,

funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este de necontestat că, prin dispoziții

succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată, dar, după cum în mod

corect a reținut instanța de fond, suspendarea dreptului nu echivalează cu

însăși înlăturarea lui.

Soluția instanței de fond este în concordantă

cu jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și

soluția pronunțată în materie de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, avându-se în vedere noțiunea de "bun".

Astfel, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

prin noțiunea de bun se înțelege și "speranța legitimă" de a dobândi

un bun prin lege.

Noțiunea de „speranță legitimă" presupune

existența unei reglementări prin lege, or de vreme ce printr-o lege se

recunoaște dobândirea unui bun, în speță patrimonial, nu se poate interzice,

tot prin lege, dobândirea bunului, deoarece, în acest fel, dreptul consacrat

prin lege este golit practic de conținutul său.

Prin urmare, pentru ca un drept prevăzut de

lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, nu

se poate considera că un atare drept nu a existat în perioada în care

exercițiul său a fost suspendat.

De aceea, respectarea principiului încrederii

în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în

spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de

reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca a nu obstacula

titularii drepturilor recunoscute în a beneficia efectiv de acestea pentru

perioada în care au fost prevăzute de lege.

Totodată, în raport cu prevederile art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, precum și în raport cu faptul că actele normative prin care a fost

suspendat exercițiul dreptului la prima de concediu nu mai sunt în vigoare,

susținerile relative la aprecierea asupra constituționalității unei prevederi

nu pot fi reținute, astfel încât, în raport cu faptul că în cauză nu s-a

demonstrat incidența vreuneia dintre condițiile constituționale de restrângere

a dreptului, în mod corect s-a reținut în primă instanță că actele normative în

speță contravin prevederilor constituționale. în ce privește critica privind

excepția prescripției dreptului la acțiune, după cum în mod corect a reținut și

instanța de fond, momentul de început al prescripției de trei ani, reglementată

de prevederile Decretului nr. 167/1958, trebuie raportat la data încetării suspendării

exercițiului dreptului la prima de concediu, astfel soluția de respingerea a

excepției invocate este temeinică și legală.

Se mai constată că Decizia nr. XXIII din 12

decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, invocată

de recurentul pârât Ministerul Economiei și Finanțelor, nu are în vedere

prevederile Legii nr. 188/1999.

Pentru considerentele arătate, se constată că

instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursurile fiind

nefondate, urmează a fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Ministerul Economiei și Finanțelor și A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr.

1838 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13

decembrie 2007.