ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4704/2007

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul S.N.F.P.

a chemat în judecată pârâții Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului

București, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să fie

obligați pârâții să-i comunice salariul de bază pe luna anterioară plecării în

concediu pentru anii 2003, 2004 și 2005, actualizat cu rata inflației

corespunzătoare fiecăruia dintre membrii indicați, obligarea în solidar a

pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pentru

anii 2003; 2004; 2005 actualizată și obligarea la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că membrii indicați în acțiune sunt funcționari publici în

cadrul primei pârâte și în conformitatea cu art. 33 alin. (2), devenit ulterior

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 aveau dreptul pe lângă indemnizația de

concediu și la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu. Aceste dispoziții legale au fost inițial suspendate prin legile

bugetului de stat însă, neacordarea ulterioară a acestor drepturi, arată

reclamanta, este neîntemeiată și contrară prevederilor legii și Constituției.

Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 1640 din 13

iunie 2007 a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive și aceea a prescripției dreptului la acțiune

invocate de A.N.A.F.

De asemenea,

a admis acțiunea formulată de reclamantul S.N.F.P. și a obligat pârâții în

solidar, la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând prima de

concediu pentru anii 2001-2005 actualizate în funcție de rata inflației,

începând cu data nașterii dreptului și până la plata efectivă, către reclamanți.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut că excepția prescripției dreptului la

acțiune este neîntemeiată, întrucât legile care au suspendat plata primelor de

concediu, au constituit un caz de forță majoră care au împiedicat reclamantul

să formuleze acțiune.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale pasive, s-a reținut că, aceasta nu este întemeiată,

deoarece pârâta A.N.A.F. este ordonator de credite, calitate în care a fost

chemată în judecată.

Pe fond s-a

reținut că, acțiunea este întemeiată întrucât reclamanții fiind funcționari

publici, aveau potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999,

dreptul la o primă de concediu și, întrucât normele legale care au condus la

suspendare nu mai sunt în vigoare, reclamanții își pot exercita dreptul de a

încasa primele de concediu.

Împotriva

acestei sentințe considerată netemeinică și nelegală au declarat recurs A.N.A.F.,

Ministerul Economiei și Finanțelor și D.G.F.P. Tulcea.

Recurenta A.N.A.F.

a susținut că, hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea

legii, fiind respinsă în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive

a A.N.A.F.

Astfel arată

recurenta, potrivit prevederilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ., D.G.F.P. Tulcea

poate sta singură în judecată ca pârâtă, având în vedere că are organe proprii

de conducere, raporturile juridice de muncă născându-se între angajați și

instituția angajatoare, respectiv D.G.F.P. Tulcea.

Mai mult referitor la

primele de concediu aferente anilor 2001, 2002 și 2003 s-a susținut că A.N.A.F.

nu poate fi obligată la plata acestora pentru motivul că, această instituție nu

exista în acea perioadă, A.N.A.F. fiind înființată în anul 2003 și devenind

operațională în anul 2004.

In subsidiar,

recurenta a susținut că acțiunea este prescrisă pentru sumele aferente anilor

2001, 2002 și 2003, în raport de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958

și de cele ale art. 283 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul

Muncii.

In ce privește

soluția pronunțată în legătură cu fondul cauzei, s-a susținut că aceasta a fost

dată cu încălcarea prevederilor legale referitoare la suspendarea aplicării

art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici.

La rândul lor,

recurenții Ministerul Economiei și Finanțelor și D.G.F.P. Tulcea, fiecare

separat, au susținut prin recursurile declarate că, nelegalitatea sentinței

atacate constă în faptul că legea care a prevăzut acordarea primelor de

concediu a fost prohibitivă, iar instanța a acordat un drept nepermis de lege

și imposibil de executat, prin aceea că sumele nu au fost prevăzute în bugetul

aprobat.

Au mai

susținut și că, așa cum de altfel s-a pronunțat și Curtea Constituțională,

beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este prima de concediu, nu

constituie un

drept constituțional fundamental iar

prevederile art. 53 din Constituție nu sunt incidente în privința reglementării

lor, legiuitorul putând să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea

lor, precum și să stabilească perioada în care să le acorde.

Recursurile sunt

nefondate și urmează să fie respinse, pentru aceleași argumente, care vor fi

expuse în cele ce urmează:

Este necontestat că,

prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe

lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de

bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 - 2006.

Numai că, astfel cum

corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că, suspendarea

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la

prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M.Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 251 din 22 martie

2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of.

nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin

suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada

respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează

realizarea drepturilor acordate.

Mai mult,

suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui,

cât timp prin nici o

dispoziție legală nu i-a fost înlăturată

existența pentru anii 2003 si 2005.

Neprevederea

în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura

existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca

un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar

constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi

considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a

fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa

și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea,

respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea

aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea

oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face

necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se

bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare,

constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se vor respinge

recursurile declarate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursurile declarate de D.G.F.P. Tulcea, A.N.A.F. și Ministerul Economiei și

Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1640 din 13 iunie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie

2007.