ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4478/2018

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x/2016 la data de 24.02.2016, reclamantul Județul Timiș, prin Consiliul Județean, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Autoritatea de Management POR, anularea Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/18.08.2015, emisă de Direcția Constatare și Stabilire Nereguli - Serviciul Constatare și Stabilire Nereguli - POR din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, și a Deciziei nr. 319/02.11.2015 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Unitatea de Soluționare Contestații POR în soluționarea contestației administrative.

Prin Sentința nr. 140 din 30 mai 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului Județul Timiș și a dispus anularea Notei de constatare nr. x/18.08.2015, precum și a Deciziei nr. 319/02.11.2015.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că sentința este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

Contrar celor reținute de instanța de fond în legătură cu aplicarea retroactivă a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, trebuie observat că la data soluționării cauzei, prin Hotărârea din data de 26.05.2016, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) se pronunțase deja în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14, statuând că:

"3) Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea june/reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale".

Cât privește fondul litigiului, a arătat recurentul pârât că scopul îndeplinirii de către operatorii economici a unor cerințe de calificare este de a demonstra potențialul tehnic, financiar și organizatoric al acestora, potențial care trebuie să reflecte posibilitatea concretă de a realiza un anumit contract de achiziție publică și capacitatea de a rezolva eventualele dificultăți legate de îndeplinirea acestuia.

Or, în speță, cerința "de a avea persoană angajată cu contract de muncă" este excesivă și restricționează participarea ofertanților, întrucât obligă la efectuarea de angajări fără ca ofertantul să aibă certitudinea câștigării procedurii de achiziție publică.

De asemenea, se interzice practic accesul la procedură al operatorilor economici care nu au personal propriu de specialitate pentru îndeplinirea tuturor funcțiilor solicitate pentru îndeplinirea contractului, dar care ar fi putut încheia contracte civile cu persoane fizice sau organisme tehnice specializate pentru acoperirea unor funcții pentru care nu dispun de personal propriu, conform art. 188 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

De asemenea, deși instanța a reținut că intimatul reclamant indică formularea utilizată în Fișa de date a achiziției, Cap. V.4 "Capacitatea tehnică și/sau profesională", Subcapitolul IV - Declarații privind personalul de specialitate de care dispune ofertantul pentru prestarea serviciilor, se solicită "prezentarea angajamentului de participare, inclusiv copii certificate conform cu originalul ale contractelor de muncă/colaborare (în cazul în care nu sunt angajați permanenți ai ofertantului), omite să arate că, pentru Lotul II - Servicii de supervizare a lucrărilor, s-a solicitat expres ca personalul să fie angajat cu contract de muncă.

A precizat recurentul că, pentru îndeplinirea contractului, este necesară și suficientă demonstrarea unei experiențe minime care să asigure executarea acestuia la standardele și nivelul de calitate cerut, prin raportare la complexitatea obiectului, fiind irelevantă forma legală în care își desfășoară activitatea personalul propus sau de care dispune ofertantul.

A mai arătat că exceptarea de la aceste obligații instituite prin art. 178 alin. (2), art. 179 și art. 188 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 (care însă nu derogă de la obligația asigurării utilizării eficiente a fondurilor publice) este prevăzută la art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, în sensul că, atunci când impune cerințe minime de calificare referitoare la capacitatea tehnică și/sau profesională, autoritatea contractantă trebuie să fie în măsură să motiveze aceste cerințe, prin raportare la riscul de neîndeplinire a contractului, elaborând în acest sens o notă justificativă care se atașează la dosarul achiziției.

În speță, deși instanța de fond a reținut că autoritatea contractantă a justificat importanța stabilirii echipei de experți și a angajamentului acestora cu ofertantul câștigător, nu există o justificare pentru care demonstrarea formei legale în care își desfășoară activitatea personalul propus de ofertant (expert RTE, diriginți de șantier, economist) a fost apreciată ca fiind relevantă.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivului de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul critică greșita reținere de către prima instanță a aplicării retroactive a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, deși la data soluționării litigiului, prin Hotărârea din 26.05.2016, Curtea de Justiție a Uniunii Europene se pronunțase deja în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14, Înalta Curte constată că partea este în eroare.

Din cuprinsul hotărârii recurate, rezultă că judecătorul fondului nu a tranșat problema eventualei încălcări a principiului neretroactivității legii civile, limitându-se la a aprecia că acest lucru nu se mai impune față de constatarea inexistenței neregulii.

Cât privește invocarea hotărârii din 26 mai 2016 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte arată că aceasta a fost publicată abia ulterior pronunțării instanței de fond în prezenta cauză.

Referitor la pretinsa interpretare greșită a prevederilor art. 178 alin. (2), art. 179 și art. 188 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, nici această critică nu poate fi considerată întemeiată.

Cerința privitoare la documentele acceptate pentru dovedirea capacității tehnice și/sau profesionale în ceea ce privește personalul de specialitate de care poate dispune ofertantul, astfel cum este înscrisă în Cap. V.4, Subcap. IV din Fișa de date a achiziției - "prezentarea angajamentului de participare, inclusiv copii certificate conform cu originalul ale contractelor de muncă/colaborare (în cazul în care nu sunt angajați permanenți ai ofertantului) - nu este o cerință restrictivă, respectând art. 188 din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul că permite și alte forme de angajament decât contractul individual de muncă.

În privința cerinței pentru Lotul II - Servicii de supervizare a lucrărilor, Înalta Curte reține că recurentul însuși recunoaște că s-a întocmit Nota justificativă nr. x/14.08.2009 prin care s-a motivat impunerea cerinței minime, conform art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, dar nu este de acord cu această motivare, încercând să substituie aprecierii autorității contractante argumente contrare subiective.

De asemenea, constată că prin Răspunsul nr. x/18.09.2009 la solicitările de clarificări, autoritatea contractantă intimată a precizat faptul că pentru personalul de specialitate necesar Lotului II - Servicii de supervizare a lucrărilor se acceptă "persoană angajată cu contract de muncă/colaborare".

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

În baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice va fi obligat la plata către intimatul-reclamant Județul Timiș a cheltuielilor de judecată efectuate cu transportul și diurna reprezentantului acestuia, în cuantum de 548 RON, potrivit chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice împotriva Sentinței civile nr. 140 din 30 mai 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pârâtul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant Județul Timiș, în cuantum de 548 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN