ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2167/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 15 decembrie 2017, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantei nr. F-BR 259 din 10 noiembrie 2017, emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin Sentința civilă nr. 59 din 02 aprilie 2018, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila.

Prin aceeași hotărâre, prima instanță a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în sumă de 20.917 RON, consemnată cu recipisa de consemnare nr. x, emisă de B. - Sucursala Brăila.

Împotriva Sentinței civile nr. 59 din 02 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de suspendare.

Recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit instanța de fond nu a reținut ca lipsă a motivării actului administrativ existența echivocului în privința aplicării dispozițiilor legale. Astfel, deși mențiunile din registrul unic de control, precum și din procesul-verbal încheiat în urma controlului, arată că temeiul juridic al inspecției fiscale îl constituie Legea nr. 207/2015, în decizia de impunere se menționează drept temei juridic O.G. nr. 92/2003.

De asemenea, în opinia recurentei, prima instanță nu a reținut drept o critică fundamentală de legalitate faptul că toate constatările organului fiscal s-au realizat prin accesul nelegal la informații care nu sunt destinate publicității.

Totodată, în condițiile în care prin adresa DIICOT nr. 3150/II-6/2015 din data de 14 august 2015, se învederează că procesele-verbale întocmite în urma controlului urmează a se constitui probe în Dosarul penal nr. xD/P/2014 al DIICOT Tulcea, conform art. 233 din O.G. nr. 92/2003 și întrucât Direcția Regională Antifraudă Fiscală nr. 2 Constanța a înțeles să sesizeze organele de urmărire penală în urma controlului, organul de inspecție fiscală nu mai putea emite o decizie de impunere cu privire la aspecte care sunt cercetate de către organele de urmărire penală.

Sub acest aspect, referitor la aspectele constatate în privința borderourilor de achiziție, organul de inspecție fiscală nu putea să mai impună obligații decât prin constituirea ca parte civilă în dosarul penal, și nicidecum, prin emiterea unei decizii de impunere fiscală.

Mai mult, ANAF - Direcția Regională Antifraudă Fiscală a recunoscut că documentele de corespondență, precum și cele în baza cărora și-a fundamentat concluziile, se bazează pe documente cu caracter nepublic.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, în aplicarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, judecătorul fondului nu a analizat admisibilitatea cererii și prin prisma îndeplinirii condiției pagubei iminente, având în vedere vătămarea gravă a intereselor societății, care după executarea debitului în acest cuantum, va trebui să își înceteze activitatea, fiind privată de mijloacele esențiale de desfășurare a activității și s-ar afla în imposibilitatea să plătească salariații.

De asemenea, dacă s-ar proceda la executarea bunurilor care deja fac obiectul unei decizii de sechestru asigurător, respectiv a bunurilor imobile reprezentând ferme animale, precum și a bunurilor mobile reprezentând utilaje și mijloace de transport, societatea s-ar afla în imposibilitatea de a desfășura vreo activitate comercială.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 martie 2019, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanță.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, sentința pronunțată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Reclamanta societatea A. SRL a solicitat, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina societății nr. F-BR 259 din 10 noiembrie 2017, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila.

Susținerile recurentei potrivit cărora instanța de fond a concluzionat în mod nejustificat că argumentele aduse în favoarea nelegalității actului administrativ contestat nu sunt de natură a crea o îndoială serioasă, sunt neîntemeiate.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune, atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu, impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

În considerentele sentinței recurate, procedând la analiza îndeplinirii condiției cazului bine justificat, prima instanță a reținut că motivele invocate de reclamantă nu sunt de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare a fost solicitată.

Astfel, în mod corect instanța de fond a apreciat că decizia de impunere este motivată în drept, în conținutul acesteia fiind indicate ca acte normative incidente atât O.G. nr. 92/2003, cât și Legea nr. 207/2015, reținându-se că în temeiul art. 352 alin. (2) din legea menționată, raportat la perioada de desfășurare a inspecției fiscale, care a fost declanșată sub imperiul O.G. nr. 92/2003, republicat, în cauză sunt aplicabile prevederile acestui din urmă act normativ, menționate drept temei juridic al inspecției fiscale și în cuprinsul raportului de inspecție fiscală.

De asemenea, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că susținerile recurentei-reclamante vizând încălcarea de organul fiscal a principiilor legalității în administrarea probelor și a rolului activ al organului fiscal, sunt neîntemeiate.

În conformitate cu prevederile art. 7 și art. 14 din Legea nr. 207/2015, organele de inspecție fiscală sunt îndreptățite să aprecieze relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția legală, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului, administrând mijloace de probă prevăzute de normele legale.

În acest sens, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale a societății reclamante, organele de inspecție fiscală au procedat la verificarea relațiilor comerciale desfășurate cu partenerii contractuali și au utilizat informații provenind atât din evidența contabilă a societății, cât și de la alte organe fiscale, context în care, sunt nefondate afirmațiile recurentei în sensul că respectivele constatări ale organelor fiscale s-au realizat prin accesul la informații care nu sunt destinate publicității.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poate reține că organele de inspecție fiscală au preluat rezultatele cercetărilor efectuate de organele de urmărire penală și că toate constatările organelor fiscale au la bază exclusiv declarațiile unor martori din dosarul penal, observându-se că în cuprinsul deciziei de impunere sunt menționate motivele de fapt și de drept care au stat la baza aspectelor constatate de organele de inspecție fiscală, care au apreciat relevanța stărilor de fapt fiscale în limitele atribuțiilor și a competențelor ce le revin.

Totodată, la emiterea deciziei de impunere au fost avute în vedere și informațiile cuprinse în procesul-verbal nr. x din 31 mai 2017, întocmit de organul de control din cadrul Direcției Regionale Antifraudă Fiscală nr. 2 Constanța, document cu caracter public emis de o instituție abilitată.

Afirmațiile recurentei vizând încălcarea dreptului său la apărare sunt, de asemenea, neîntemeiate, pe parcursul inspecției fiscale administratorului societății fiindu-i solicitate informații față de constatările organelor fiscale, acesta având posibilitatea de a depune documente justificative și de a formula apărări în legătură cu aspectele reținute de organele de control, astfel cum rezultă din adresa nr. x din 03 octombrie 2017.

În consecință, în mod judicios a constatat prima instanță inexistența elementelor care să contureze îndeplinirea condiției cazului bine justificat pentru suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 10 noiembrie 2017.

Instanța de recurs reține că cele două condiții legale, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în același timp, iminența producerii unei pagube semnificative și reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esențial pentru a motiva existența cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În cauză, condiția pagubei iminente și, implicit, motivele de recurs invocate sub acest aspect, nu se mai impun a fi analizate, având în vedere neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Este necontestat că prin decizia de impunere ce se solicită a fi suspendată se naște în sarcina reclamantei o obligație de plată a debitului stabilit de organele de inspecție fiscală, însă acest fapt are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, măsura respectivă având, la rândul său, un caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 59 din 2 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CT