ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 900 din data de 2 noiembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Slatina, în Dosarul nr. x/2016, în baza dispozițiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpații au fost trimiși în judecată formulată de către reprezentantul Ministerului Public.

A fost schimbată încadrarea juridică a faptei pentru care inculpații au fost trimiși în judecată din infracțiunea de Delapidare, faptă prev. și ped. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracțiunea de Delapidare, faptă prev. și ped. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen. și art. 5 din C. pen.

A fost respinsă măsura pusă în discuție de către instanță, din oficiu, de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpații au fost trimiși în judecată din infracțiunea de Delapidare, faptă prev. și ped. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracțiunea de Delapidare, faptă prev. și ped. de art. 215

1

alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de Delapidare, faptă prev. și ped. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen. și art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de Delapidare, faptă prev. și ped. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen. și art. 5 din C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de către partea civilă SC D. SRL.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia.

Prin Decizia penală nr. 1427 din 25 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina și de către partea civilă SC D. SRL prin administrator E., cu sediul în mun. Slatina, str. x, jud. Olt, împotriva Sentinței penale nr. 900 din data de 2 noiembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Slatina, în Dosarul nr. x/2016.

A fost desființată sentința penală atacată și rejudecând,

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei pentru care inculpații au fost trimiși în judecată din infracțiunea de delapidare prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracțiunea de delapidare prev. de art. 215

1

alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 215

1

alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat fiecare dintre inculpații B., și C., la câte o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. 1969, au fost interzise inculpaților drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. 1969, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen.1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost suspendate condiționat pedepsele aplicate inculpaților de câte 1 an închisoare, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen. 1969.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. 1969, pe durata suspendării condiționate se va suspenda și executarea pedepselor accesorii.

A atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.1969, privind revocarea suspendării condiționate.

A fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă SC D. SRL.

A fost obligat inculpatul B. către partea civilă SC D. SRL la plata sumei de 35.000,11 RON, reprezentând despăgubiri civile.

A fost obligat inculpatul C. partea civilă SC D. SRL la plata sumei de 25.106,56 RON, reprezentând despăgubiri civile.

Au fost obligați inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat, ocazionate de soluționarea fondului, în cuantum de câte 600 RON fiecare.

Au fost obligați inculpații către partea civilă la plata cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta din urmă în faza apelului, în sumă de câte 750 RON fiecare.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurilor au rămas în sarcina statului.

Onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, în sumă de câte 360 fiecare, au rămas în sarcina statului.

Împotriva Deciziei penale nr. 1427 din 25 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în termen legal, au declarat recurs în casație inculpații C. și B.

În motivarea recursului în casație, recurentul inculpat C. a susținut, premergător prezentării motivelor de nelegalitate ale deciziei recurate, că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de delapidare, că prin obiecțiunile formulate de acesta la raportul de expertiză s-a dispus completarea raportului de expertiză, fiind apreciate pertinente de către organul de cercetare penală, făcând aprecieri atât asupra raportului de expertiză, cât și asupra suplimentului la raportul de expertiză, că în perioada în care se reține producerea prejudiciului în afara celor doi inculpați a mai existat un al treilea angajat.

Cu privire la motivele de recurs în casație, a susținut că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, iar raționamentul prin care instanța ajunge la concluzia că inculpatul a săvârșit infracțiunea de delapidare, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, este greșit.

Astfel, a precizat că urmarea imediată, în cazul delapidării, o constituie mărirea patrimoniului persoanei care a săvârșit infracțiunea sau eventual al unei alte persoane, în folosul căreia a acționat inculpatul, însă la dosarul cauzei nu există dovezi menite să contribuie la existența cel puțin a unei prezumții că inculpatul a săvârșit fapta dedusă judecății.

A menționat lipsa rolului activ al organelor de urmărire penală care s-au limitat doar la concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și a arătat că, față de probele administrate în cauză, nu s-a dovedit intenția inculpatului, latura obiectivă a infracțiunii și urmarea imediată astfel încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, că activitatea infracțională a inculpatului nu a putut fi dovedită, iar dubiul profită acestuia conform principiului "in dubio pro reo".

De asemenea, a făcut aprecieri cu privire la declarația administratorului părții civile în fața instanței de fond, cât și cu privire la concluziile expertizei și suplimentului de expertiză întocmite în cauză.

În motivarea recursului în casație, recurentul inculpat B. a susținut că primele aspecte lacunare (contestate în faza de cameră preliminară) privesc rechizitoriul, respectiv data sau datele la care s-ar fi săvârșit delapidarea și modalitatea faptică în care inculpații ar fi săvârșit fapta, având în vedere cele trei variante, însușire, folosire, traficare.

În acest sens, a arătat că prima instanță, în mod corect, a concluzionat că nu poate fi reținută în sarcina inculpatului vreuna dintre cele trei acțiuni.

Mai mult, martorii audiați, salariați ai părții civile sau foști salariați, au declarat că au participat la activitatea de recuperare în teren a unor sume de bani sau produse livrate de terți de către inculpatul C. care era distribuitor și se ocupa de vânzări, iar inculpații au relatat că, supuși unor presiuni constante pentru mărirea vânzărilor, au livrat marfa, urmând ca ulterior să încaseze banii.

De asemenea, a susținut că, deși a mai existat un alt angajat, F., care a avut și el atribuții de gestionar, fără a exista acte din care să rezulte în mod concret că la plecarea sa nu a generat niciun prejudiciu, organul de cercetare penală nu a dispus extinderea urmăririi penale și cu privire la acesta.

Recurentul inculpat mai susține că se instituie o prezumție de vinovăție absolută în sarcina gestionarului, motivarea instanței de apel fiind strict teoretică și bazată pe aspectul conform căruia dacă marfa a intrat în depozit și nu se mai regăsește faptic, în mod automat a fost însușită de inculpați, or proba nevinovăției nu trebuie făcută de către inculpați.

A arătat că instanța de apel a înlăturat posibilitatea ca marfa să nu mai existe în gestiune și din alte cauze: perisabilități, vânzări la termen, pe datorie - ca în cazul de față, concluzionând, în mod eronat, că vânzarea pe datorie ar constitui delapidare (pag. 6 penultimul paragraf).

În consecință, a arătat că nu și-a însușit bunuri sau sume de bani, nu a folosit sau traficat bunuri ale societății, ci doar a încredințat celuilalt inculpat bunuri în scopul de a fi vândute, uneori cu plata la termen sau pe datorie, dovadă că o parte din prejudiciu a fost recuperată ulterior.

Prin Încheierea din data de 5 aprilie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpații C. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1427 din 25 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori și a trimis cauza în vederea judecării recursurilor în casație declarate de recurenții inculpați.

Examinând recursurile în casație formulate de recurenții inculpați C. și B., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenții inculpați, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce privește latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casație, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conținutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei și este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu țin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de recurs în casație constată că recurenții inculpați au formulat critici referitoare la decizia instanței de apel ce exced analizei instanței de recurs în casație întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Astfel, în raport de criticile formulate se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de către aceștia în susținerea cererilor de recurs în casație.

În acest sens se reține că susținerea nevinovăției cu privire la fapta pentru care a fost condamnat, aprecierile asupra raportului de expertiză, cât și asupra suplimentului la raportul de expertiză, precum și existența unui al treilea angajat, consistența probelor și lipsa rolului activ al organelor de urmărire penală (susținute de către recurentul inculpat C.) și deficiențele din timpul urmăririi penale, declarațiile martorilor audiați, salariați ai părții civile sau foști salariați și modul de apreciere a probatoriului de către instanța de apel, neanalizarea posibilității ca mărfurile să lipsească din alte cauze (susținute de către recurentul inculpat B.), nu pot fi supuse cenzurii pe calea recursului în casație.

În raport de situația de fapt reținută în cauză, se constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare. Astfel, faptele inculpaților, angajați pe baza de contract de muncă la SCD. SRL, de a-și însuși mai multe bunuri aflate în gestiune lor, pentru fi vândute "pe datorie", deși nu s-a dovedit ca aveau acordul administratorului societății și fără a întocmi documente contabile, acceptând posibilitatea producerii unei pagube în patrimoniul unității, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, elementul material constând în varianta însușirii, reprezentată de scoaterea definitivă a bunurilor din gestiune și dispunerea de ele, fără achitarea contravalorii acestora, iar urmarea imediată constând în prejudiciul pe care l-au cauzat și care a fost reținut atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de apel, fiind recunoscut chiar și de către inculpați.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații B. și C. împotriva Deciziei penale nr. 1427 din data de 25 octombrie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu, în sumă de câte 157 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații B. și C. împotriva Deciziei penale nr. 1427 din data de 25 octombrie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenții la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocat ales, către partea civilă SC D. SRL cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de parte în procesul penal.

Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu, în sumă de câte 157 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2019.

Procesat de GGC - LM