ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 393/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Raportului de evaluare nr. x/18.12.2015 (x) întocmit la data de 18.12.2015 în Lucrarea nr. 3086/S/II/26.01.2015 de către inspectorul de integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate - Inspecția de Integritate și comunicat la data de 28.12.2015.

Prin Sentința nr. 1044 din 28 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția inadmisibilității și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională De Integritate, ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond, vizează următoarele aspecte:

Instanța de fond a reținut în mod greșit a respins acțiunea ca inadmisibilă, câtă vreme reclamantul a solicitat anularea doar parțială a Raportului nr. 10934/G/II, iar nicidecum integrală.

Sentința nr. 1044/28.03.2016 pronunțată de către Curtea de Apel București este netemeinică întrucât aceasta a dat o interpretare greșită art. 22 alin. (1) din Legea 176/2010 și, pe cale de consecință, în mod greșit a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către ANI.

Dispozițiile Legii nr. 176/2010 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, în vigoare la momentul emiterii Raportului de evaluare contestat, nu fac trimitere la sintagma "de natură administrativă" pe care instanța de fond își întemeiază soluția pronunțată.

Instanța de fond nu poate adăugă textului de lege sintagma "de natură administrativă", aderând în acest fel la opinia pârâtei, întrucât fără această distincție pe care legea în vigoare nu o cuprinde, acțiunea subsemnatului este admisibilă.

Consideră că această interpretare a instanței de fond este eronată, neputându-se distinge între conflict de interese de natură administrativă și conflict de interese de natură penală acolo unde Legea nr. 176/2010 nu face această distincție.

Art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 nu face distincția între existența unui conflict de interese de natură administrativă și un conflict de interese de altă natură. De altfel, în niciun articol din Legea nr. 176/2010 legiuitorul nu prevede o distincție între conflictul de interese de o natură sau alta.

Legea nr. 176/2010 nu prevede faptul că atunci când inspectorul de integritate consideră că există elementele unui conflict de interese prevăzut de art. 301 C. pen., nu este necesară solicitarea unui punct de vedere al persoanei evaluate și nici ca, în această situație, raportul nu poate fi contestat și analizat pe fond cu privire la susținerile din cadrul Contestației. Or, prin interpretarea unui text nu se poate nici restrânge aplicarea unui text care a fost general formulat dar nici nu se poate adăuga, generalitatea formulării ducând la generalitatea aplicării, deoarece unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Dacă art. 20 alin. (1) nu distinge între conflict de interese de natură administrativă și conflict de interese de natură penală, pe cale de consecință nici instanța de fond sau pârât nu poate veni și face această distincție ce are ca și consecință imposibilitatea (în interpretarea instanței de fond și a pârâtei) contestării raportului de evaluare de către persoana vizată, și, pe cale de consecință, aplicarea unei decizii unilaterale a inspectorului de integritate de a nu solicita în mod expres un punct de vedere al persoanei evaluate, aspect care încalcă drepturile fundamentale consacrate de Constituția României, și anume art. 24 alin. (1).

Singura situație în care nu se solicita un punct de vedere al persoanei evaluate este aceea prevăzută de art. 17 alin. (5) coroborat cu art. 22 alin. (4) din Legea 176/2010, atunci când inspectorul de integritate constată inexistența unui conflict de interese.

Deși prin Raportul de evaluare întocmit este sesizat organul de cercetare penală, Legea nr. 176/2010 nu prevede faptul că în această situație este inadmisibilă contestarea raportului întocmit și nici nu dă posibilitatea inspectorului de integritate de a aprecia dacă este necesară sau nu solicitarea unui punct de vedere al persoanei evaluate.

Mai mult decât atât, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă având la bază o motivare întemeiată pe sintagma "de natură administrativă" adăugată la Legea nr. 176/2010 chiar de către instanța de fond, este încălcat principiul liberului acces la justiție al subsemnatului.

Față de aceste aspecte, instanța de fond a reținut faptul că în prezenta cauză nu ar fi vorba despre un act administrativ, ci despre o simplă sesizare și de aceea nu pot fi avute în vedere motivele de nelegalitate invocate prin contestația formulată.

Or, în această situație și interpretare, rezultă fără echivoc ca un Raport de evaluare cu privire la starea de incompatibilitate reprezintă un act administrativ iar un Raport de evaluare cu privire la conflictul de interese reprezintă doar o modalitate de sesizare a Parchetului, deci nu un raport de evaluare, această concluzie fiind generată de faptul că Legea nr. 176/2010 nu face distincție între conflictul de interese de natură administrativă și conflictul de interese de natură penală, așa cum face inspectorul de integritate, respectiv pârâtă precum și instanța de fond, aspect care este absurd.

În prezenta cauza, inspectorul de integritate nu a invitat persoana evaluată, în speță subsemnatul, în vederea exprimării unui punct de vedere cu privire la conflictul de interese, încălcând astfel dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

În fine, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea formulată de intimată și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate.

Instanța de fond a fost învestită cu acțiunea în anulare a Raportului de evaluare nr. x/18.12.2015 (x) întocmit la data de 18.12.2015 în Lucrarea nr. 3086/S/II/26.01.2015 de către inspectorul de integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate - Inspecția de Integritate și comunicat la data de 28.12.2015.

Prin acest raport de evaluare s-a dispus comunicarea raportului de evaluare persoanei evaluate, precum și sesizarea Direcției Naționale Anticorupție în vederea efectuării verificărilor cu privire la existența indiciilor referitoare la săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.

Contrar celor susținute de recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că dat fiind rezultatul verificărilor inspectorilor de integritate, și anume constatarea existenței unor indicii privind săvârșirea unei fapte penale, în considerarea căruia Agenția Națională de Integritate a sesizat Direcția Națională Anticorupție, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 invocate de acesta.

Potrivit art. 22 - (1) din Legea nr. 176/2010, persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ.

Susținerile recurentului nu pot fi primite pentru că așa cum a arătat și instanța de fond, prin actul care constituie obiectul prezentei cauze, nu se constată existența unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate - ci pârâta a dispus sesizarea Direcției Naționale Anticorupție București în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârșirea de către reclamant a infracțiunii prevăzute de art. 301 alin. (1) din noul C. pen.

În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 144/2007 "Dacă în urma comparării datelor din declarații, respectiv a analizării documentelor suplimentare primite, inspectorul de integritate constată că există o diferență vădită între averea dobândită pe parcursul exercitării funcției și veniturile realizate în aceeași perioadă, acesta procedează după cum urmează:

c) suspendă verificarea și sesizează organele de urmărire penală, în situația în care se constată existența unor probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unor fapte penale.

În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 144/2007 "Agenția exercită următoarele atribuții, cu respectarea principiilor legalității, imparțialității, independenței, celerității, dreptului la apărare și bunei administrări: sesizează organul de urmărire penală dacă există probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală"

De asemenea, potrivit prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 144/2007 "Agenția sesizează organul de urmărire penală sau organul fiscal competent dacă există probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Verificarea efectuată de inspectorul de integritate se suspendă până la soluționarea cauzei de către organul judiciar, potrivit legii. În acest caz, termenul de prescripție a răspunderii disciplinare se suspendă până la reluarea verificării de către Agenție. Sesizarea organului fiscal competent se face în vederea stabilirii obligațiilor fiscale, potrivit legii."

Înalta Curte apreciază că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanța de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de natură administrativă și nu la cel de natură penală, chiar dacă art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 face referire la contestarea raportului de evaluare, în general, fără a face vreo distincție.

În condițiile în care raportul de evaluare conține dispoziția de sesizare a Direcției Naționale Anticorupție cu privire la existența indiciilor săvârșirii unor infracțiunii, cenzura instanței de contencios administrativ ar presupune a se pronunța cu privire la existența sau inexistența unei infracțiuni, competență pe care instanța de contencios nu o are.

Deci, raportul de evaluare prin care se sesizează organele de cercetare penală, în vederea efectuării de cercetări specifice cu privire la existența elementelor constitutive ale infracțiunii de conflict de interese și a altor infracțiuni conexe este o sesizare și nu reprezintă un act administrativ pentru a putea face obiectul controlului instanței de contencios administrativ.

Având în vedere rezultatul verificărilor inspectorilor de integritate, și anume constatarea existenței unor indicii privind săvârșirea unei fapte penale, în considerarea căruia Agenția Națională de Integritate a sesizat Direcția Națională Anticorupție, precum și dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin lege organică, o altă procedură judiciară", Înalta Curte constată că pentru contestarea rezultatului verificărilor inspectorilor de integritate, calea procedurală va fi cea prevăzută de C. pen. și respectiv de C. proc. pen.

Inadmisibilitatea se referă la o situație care nu este prevăzută de lege sau care este interzisă de lege.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că actul contestat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 - întrucât nu produce efecte de sine stătătoare.

În concluzie, se constată că toate criticile recurentului sunt nefondate, judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, cu interpretarea corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Înalta Curte, constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1044 din 28 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - NN