Decizia nr. 970/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 51/2015 a Curții de Apel Târgu

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2014 pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta SC A. SA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (APDRP), anularea Deciziei nr. 1329/15.01.2014, a procesului-verbal de constatare nr. x/04.12.2013 și a notificării privind constituirea unui debit înregistrate sub nr. x/06.12.2013, acte emise de pârâtă; exonerarea societății reclamante de la plata sumei de 816.103,67 RON reprezentând debit nedatorat, precum și de la plata dobânzilor și penalităților de întârziere aferente, cu cheltuieli de judecată. De asemenea, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 15 (1), suspendarea actelor administrative atacate până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 51/2015 din 7 mai 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de SC A. SA, în contradictoriu cu Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale - AFIR (fosta APDRP). Prin Încheierea nr. 46/C.C. din 9 iunie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinței nr. 51 din 7 mai 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul că, la alin. (1) din dispozitiv s-a trecut " respinge excepția prescripției dreptului pârâtei de a stabili creanța invocată de reclamantă", iar alin. (1) din sentința a devenit alin. (2), conținutul rămânând același.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 51 din 7 mai 2015 și a încheierii nr. 46/C.C. din 9 iunie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2014, a declarat recurs reclamanta SC A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurenta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu privire la încheierea pronunțată la data de 09.06.2015. Prin încheierea pronunțată la data de 09.06.2015, din oficiu, prima instanță a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul Sentinței nr. 51/0705.2015 pronunțată de Curtea de Apel Tg. Mureș, în sensul că, în alin. (1) din dispozitiv se va trece "Respinge excepția prescripției dreptului pârâtei de a stabili creanța invocată de reclamantă" iar alin. (1) din sentință va deveni alin. (2), conținutul rămânând același. Recurenta a considerat că în speță nu poate fi vorba despre o "eroare materială" și, procedând nelegal, prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 442 C. proc. civ., încălcând și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că prima instanță a aplicat greșit legea în privința soluționării prin respingere a excepției prescripției dreptului pârâtei de a stabili creanța. Deși se recunoaște în sentință că, potrivit art. 3 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995, termenul de prescripție este de 4 ani și curge de la data săvârșirii abaterii, instanța invocă prevederile alin. (3) în sensul că statele membre își păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung și, totodată, prevederile art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 care prevede că dreptul de a stabili creanța bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 01 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană prin emiterea declarației finale de închidere. Susține că instanța în mod greșit a aplicat prev. art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011, în condițiile în care contractul cadru a fost încheiat la data de 21.12.2006 iar adresa nr. x nu i s-a comunicat. Invocă recurenta faptul că în Regulamentul CE nr. 2988/18 decembrie 1995 nu se prevede că termenul mai lung care poate fi aplicat de statele membre, ar putea să curgă de la data constatării abaterii sau de la 01 ianuarie a anului următor săvârșirii abaterii. Astfel, consideră recurenta că prima instanță a încălcat principiul neretroactivității legii civile întrucât contractul-cadru care a stat la baza raporturilor dintre societate și pârâtă s-a încheiat la data de 21.12.2006 și, în consecință, nu s-ar putea aplica O.U.G. nr. 66/2011. Pe fond, în esență, apreciază că s-au încălcat prevederile art. 1899 C. civ. în sensul că instanța a dat gir total acuzației din raportul OLAF, transpusă întocmai în actele administrative întocmite de pârâtă în sensul că "beneficiarul a folosit documente neautentice". Astfel, acest raport reprezintă și conținutul Deciziei nr. 1329/15.01.2014 și a procesului-verbal de constatare nr. x/04.12.2013, fără ca pârâta să mai facă vreo verificare. Prima instanță trebuia, în opinia recurentei, să verifice răspunderea sa exclusiv cu privire la propriile acțiuni, în limitele normale de prevedere. În consecință, a solicitat admiterea recursului.

Apărările intimatei Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. Cu privire la îndeplinirea termenului de prescripție, a arătat că s-a făcut aplicarea prevederilor art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011. Pe fond, susține că situația de fapt reținută în procesul-verbal de constatare reprezintă o dovadă clară a unui șir de nereguli comise în mod intenționat care au afectat întregul contract de finanțare. De asemenea, verificarea modului în care sunt respectate regulile privind achizițiile organizate în vederea realizării proiectului propus spre finanțare, revenea beneficiarului.

Soluția instanței de recurs 5.1. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că prima instanță a aplicat greșit legea în privința soluționării prin respingere a excepției prescripției dreptului pârâtei de a stabili creanța. Invocă recurenta faptul că în Regulamentul CE nr. 2988/18 decembrie 1995 nu se prevede că termenul mai lung care poate fi aplicat de statele membre, ar putea să curgă de la data constatării abaterii sau de la 01 ianuarie a anului următor săvârșirii abaterii. Astfel, consideră recurenta că prima instanță a încălcat principiul neretroactivității legii civile întrucât contractul-cadru care a stat la baza raporturilor dintre societate și pârâtă s-a încheiat la data de 21.12.2006 și, în consecință, nu s-ar putea aplica O.U.G. nr. 66/2011. Înalta Curte apreciază acest motiv de recurs ca fiind neîntemeiat. Art. 3 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2988/1995 prevede că termenul de prescripție a acțiunii este de 4 ani de la săvârșirea abaterii menționate la art. 1 alin. (1) însă această prevedere trebuie interpretată în coroborare cu alin. (3) al aceluiași articol prin care se prevede că "statele membre își păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut în alin. (1) și, respectiv, (2)". În acest context, devin incidente dispozițiile art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 care au următorul conținut: "Dreptul de a stabili creanța bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional prin emiterea declarației finale de închidere, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd un termen mai mare". În consecință, norma națională prevede un termen de prescripție a dreptului de se stabili creanța bugetară mai lung decât cel prevăzut de norma europeană, atât din punct de vedere al duratei (5 ani) cât și al momentului de când începe să curgă acest termen (de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului). În speța de față, durata de valabilitate a contractului cuprinde perioada de execuție a investiției la care se adaugă 5 ani de la data ultimei plăți efectuată de autoritatea contractantă, așa cum prevede art. 2 alin. (2) parag. (3) din contract, iar ultima plată a avut loc la data de 19.11.2007. Argumentele invocate de recurentă nu sunt fondate în ceea ce privește termenul de prescripție a dreptului de se stabili creanța bugetară întrucât, la data de 13.03.2012, când intimata a comunicat către recurenta-reclamantă adresa nr. x prin care i s-a adus la cunoștință extinderea termenului de prescripție, programul derulat nu era încheiat. Instanța de control judiciar notează faptul că, nici în cuprinsul contestației administrative și nici în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se regăsesc critici cu privire la încălcarea principiului neretroactivității legii civile (în speță a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011), argumentele invocate de către reclamantă cu privire la prescripție vizând doar aplicarea unui termen de prescripție de 4 ani ce curge începând de la data săvârșirii abaterii, termen prevăzut de Regulamentul CE nr. 2988/1995, care are prevalență în fața normei naționale. Or, astfel cum s-a argumentat mai sus, Regulamentul european invocat permite statelor membre să stabilească un termen mai lung, așa cum corect a observat și instanța de fond. Mai mult, se constată că procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x a fost încheiat la data de 04.12.2013, baza legală a verificării fiind prevederile O.U.G. nr. 66/2011 iar activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare desfășurate după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor acestei ordonanțe astfel că nu se poate susține retroactivitatea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011. În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că nu i s-a comunicat adresa nr. x/13.03.2012, instanța de recurs constată că este neîntemeiată. Astfel, la dosarul de fond, se află depusă adresa comunicată de intimată la sediul recurentei-reclamante cu confirmare de primire iar recurenta nu a uzat de procedura înscrierii în fals pentru a combate semnătura înscrisă pe dovada de comunicare. Raporturile dintre recurentă și salariații săi nu sunt opozabile intimatei astfel că situația primirii și predării corespondenței la societate are caracter intern, nefiind relevantă în cauză administrarea probei testimoniale. În concluzie, în mod corect prima instanță a reținut prin hotărârea recurată, faptul că nu era prescris dreptul intimatei de a stabili creanța bugetară, nefiind identificată nici o încălcare a normelor de drept material invocate de recurentă în ceea ce privește acest aspect. 5.2. Referitor la soluția pronunțată asupra fondului cauzei, de respingere a acțiunii, instanța de recurs apreciază că este nelegală pentru motive care atrag casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță, nefiind cercetate toate aspectele ce prezentau relevanță în soluționarea cauzei, invocate de către reclamantă. Astfel, se reține că prima instanță a prezentat situația de fapt, între recurenta-reclamantă și intimată fiind încheiat contractul de finanțare nerambursabilă pentru punerea în aplicare a proiectului cu titlu "Achiziționarea de utilaje pentru prelucrarea primară a lemnului în localitatea Toplița, județul Harghita". Prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x, încheiat la data de 04.12.2013, intimata a reținut că în cadrul procesului de licitație în vederea achiziționării utilajelor s-au constat nereguli legate de oferte, aspecte ce fac obiectul Raportului Final al OLAF nr. x/30.09.2013 astfel că s-a solicitat restituirea sumei de 816.103,67 RON ce reprezintă finanțare nerambursabilă. Prin Decizia nr. 1329/15.01.2014 s-a respins contestația administrativă promovată de reclamantă. Argumentația instanței de fond în pronunțarea hotărârii recurate se bazează exclusiv pe rapoartele OLAF care constituie probă admisibilă în procedurile administrative sau judiciare ale statului membru în care utilizarea acestora de dovedește necesară, în același mod și în aceleași condiții ca și rapoartele administrative redactate de inspectorii administrativi naționali. Or, instanța de fond, învestită cu verificarea legalității procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/04.12.2013 și a Deciziei nr. 1329/15.01.2014 de soluționare a contestației, nu trebuia să își rezume analiza doar la aspectele consemnate în rapoartele OLAF, întrucât nu acestea constituie obiectul contestației pendinte, ci se impunea ca analiza să se răsfrângă asupra actelor contestate și ale aspectelor de fapt și de drept reținute de intimată. Sub acest aspect, se reține că în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/04.12.2013, s-a menționat că "(...) s-a procedat la analizarea aspectelor semnalate în Raportul Final al OLAF nr. x/30.09.2013 înregistrat la APDRP cu nr. 31.619/04.10.2013. Prin raportul în cauză, OLAF a adus la cunoștința APDRP rezultatul investigațiilor referitoare la achizițiile efectuate de beneficiar. Astfel s-a constatat existența în cadrul dosarelor de achiziție bunuri a unor documente (oferte) ce nu au fost recunoscute de presupușii emitenți și asupra cărora există indicii de fals" [Capitolul 1 lit. a) din procesul-verbal]. Astfel, pe baza Raportului final OLAF, care are valoare de probă, astfel cum a precizat în procesul-verbal chiar emitentul actului, Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit avea obligația de a demara propria verificare și constatare a neregulii. Or, la Capitolul 6 având denumirea marginală "Motivele de fapt", deși s-a precizat că, în urma primirii Raportului Final OLAF nr. x/30.09.2013 înregistrat la APDRP cu nr. 31.619/04.10.2013, APDRL a demarat un control asupra beneficiarului SC A. SA, pentru luarea măsurilor ce se impun, în realitate, nu a existat nici o analiză proprie a organului de control asupra aspectelor semnalate, întreaga prezentare a aspectelor verificate fiind o preluare integrală a verificărilor efectuate de OLAF, așa cum, în mod corect, a arătat recurenta. Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 66/2011, activitatea de constatare a neregulilor reprezintă " activitatea de control/investigare desfășurată de autoritățile competente în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență, în vederea stabilirii existenței unei nereguli". În consecință, intimata avea obligația de a efectua propriile verificări pentru a stabili dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 17 alin. (4) din Contractul cadru de finanțare ce are următorul conținut "În cazul înregistrării unei neregularități rezultate din culpa beneficiarului, acesta are obligația să restituie integral valoarea finanțării primite (...)". În acest caz, prima instanță trebuia să analizeze motivele învederate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, prin care aceasta a evidențiat, în esență, lipsa culpei sale prin faptul că nu avea posibilitatea de a verifica dacă semnătura de pe oferta pentru utilaje este falsă sau că logo-ul nu are caracter autentic. De asemenea, se impunea a fi analizate susținerile reclamantei referitoare la SC B. SA și argumentele în ceea ce privește C. SRL, față de care recurenta-reclamantă a arătat că nu există un conflict de interese în înțelesul dat de cap. VIII din Ghidul solicitantului și că se face o confuzie între două persoane, D. fiind acționar doar în C. SRL. Argumentele reclamantei în ceea ce privește lipsa culpei sale au caracter pertinent și nu pot fi ignorate, fiind necesară o analiză a laturii subiective și din perspectiva reclamantei, prin raportare la conținutul procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare și a deciziei de soluționare a contestației administrative, și nu exclusiv în baza constatărilor din raportul OLAF. În acest caz, fiind necesară o nouă cercetare a fondului cauzei, se impune soluția casării cu trimitere, potrivit dispozițiilor art. 497 alin. (1) coroborat cu art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție. 5.3. În ceea ce privește recursul declarat împotriva Încheierii nr. 46/CC/09 iunie 2015, urmează a fi admis de către Înalta Curte. Prin Încheierea recurată, prima instanță, din oficiu, a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul Sentinței nr. 51/07.05.2015 în sensul că, în alin. (1) din dispozitiv se va trece "Respinge excepția prescripției dreptului pârâtei de a stabili creanța invocată de reclamantă". Instanța de control judiciar apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 442 C. proc. civ. care prevede că se pot îndrepta doar "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri", obiectul rectificării constând în greșeli formale și nu a unor aspecte de fond ale raporturilor dintre părți. De asemenea, excepția prescripției dreptului pârâtei de a stabili creanța a fost invocată în cadrul acțiunii în anulare, ca și motiv de nelegalitate al actelor contestate, nefiind o excepție de procedură asupra căreia instanța să se pronunțe prin dispozitiv, astfel că nu se impunea îndreptarea erorii materiale nici din acest punct de vedere, fiind suficiente considerentele prin care instanța a arătat motivele pe care le-a avut în vedere atunci când a apreciat ca neîntemeiat acest motiv de nelegalitate invocat de reclamantă. În consecință, se impune admiterea recursului și în ceea ce privește încheierea recurată cu consecința casării acesteia. 5.4. Față de considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu cele ale art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința și încheierea recurate și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând ca, în limitele motivelor de casare, să se procedeze la o analiză efectivă asupra aspectelor invocate de părți.