ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3195/2018
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3195/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Asupra conflictului negativ de competență de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe sesizate
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2017 reclamanții semnatari ai acțiunii potrivit anexei nr. 1, judecători în cadrul Judecătoriei Constanța/Tribunalului Constanța, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Constanța, potrivit art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, cu citarea în cauză a intervenientului forțat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, conform art. 78 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 27 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2000, solicitând:
1) recunoașterea stării de discriminare în care au fost plasați de pârâți, în materie salarială, în raport cu magistrații care au fost indemnizați prin raportare la o valoare de referință sectorială de:
- 347,1 RON, începând cu data de 1 octombrie 2011 pană la data de 9 aprilie 2015:
- 405 RON, de la 9 aprilie 2015 în continuare, până la data de 1 decembrie 2015;
- 445,5 RON, de la data de 1 decembrie 2015 în continuare, până la încetarea stării de discriminare, respectiv 31 decembrie 2016.
2) repararea prejudiciului produs de acțiunea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța, până la încetarea stării de discriminare, respectiv 31 decembrie 2016, constând în diferența dintre suma care li s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, cu titlu de indemnizație, pentru fiecare lună, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, cu valorile de referință de:
- 347,1 RON, începând cu data de 1 octombrie 2011 până la data de 9 aprilie 2015;
- 405 RON, de la 9 aprilie 2015 în continuare, până la data de 1 decembrie 2015;
- 445,5 RON, de la data de 1 decembrie 2015 în continuare, până la încetarea stării de discriminare, respectiv 31 decembrie 2016.
3) repararea prejudiciului produs de acțiunea pârâților, prin actualizarea sumelor stabilite la pct. 2, cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale la sumele stabilite la pct. 2.
Reclamanții au precizat că nu solicită emiterea unor noi ordine de salarizare cu titlu retroactiv, ci doar recunoașterea stării de discriminare și repararea prejudiciului produs prin modul de aplicare a legii, astfel cum a fost acesta realizat de pârâți.
Prin Sentința nr. 9335 din data de 14 decembrie 2017 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanta, Tribunalul Constanța, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, incidența dispozițiilor art. 7, Cap. VIII din Anexa nr. VI a Legii nr. 284/2010 și a apreciat că în afara aspectelor de (re)încadrare și salarizare, toate celelalte probleme de drept derivate din raportul de muncă al reclamanților sunt de competența instanțelor specializate în dreptul muncii.
De asemenea, având în vedere faptul că Legea nr. 284/2010 și, ulterior, Legea nr. 153/2017 au instituit o jurisdicție specială, respectiv cea a secției de contencios administrativ a Curții de Apel București, tribunalul a apreciat că orice litigiu derivat din modul de stabilire a drepturilor salariale păstrează natura juridică a acțiunii reglementate de primul act normativ, fiind de competența instanței anterior menționate.
Hotărârea celei de-a doua instanțe
Prin Sentința nr. 1697 din data de 4 aprilie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și funcționale, invocată din oficiu, a declinat judecarea cauzei formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Constanța, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării către Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea conflictului de competență spre soluționare către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a apreciat că jurisdicția contenciosului administrativ este, în lipsa unei dispoziții legale exprese, limitată la situația în care reclamantul este vătămat prin emiterea unui act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, neputându-se extinde această competență și la situațiile precum cea de față, când obiectul cererii îl constituie exclusiv plata unor drepturi. Cu alte cuvinte, atâta timp cât nu se contestă prin cererea de chemare în judecată un act administrativ și nici nu se identifică vreun text legal atributiv de competență, curtea a considerat că litigiul nu este unul de contencios administrativ, relevant sub acest aspect fiind și modul în care reclamanții și-au conceput demersul procesual, aceștia înțelegând să sesizeze instanța de litigii de muncă.
Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență
Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții, magistrați în cadrul Judecătoriei Constanța/Tribunalului Constanța, au solicitat obligarea pârâților la recunoașterea stării de discriminare și la repararea prejudiciului produs, prin plata diferenței dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să le fie plătită ca urmare a recunoașterii dreptului la alte valori de referință, rezultate din aplicarea actelor normative succesive în materia salarizării.
Înalta Curte constată că reclamanții nu supun judecății examinarea legalității unui act administrativ (nici tipic și nici asimilat, câtă vreme nu au făcut referire la vreo decizie de încadrare salarială pe care să o conteste și nici nu au pretins că au adresat o cerere pârâților pentru recunoașterea drepturilor pretinse).
De asemenea, acțiunea nu prezintă configurația unei contestații promovate potrivit art. art. 7 alin. (2) din Cap. VIII din Legea nr. 284/2010, întrucât reclamanții nu s-au prevalat de existența unei hotărâri a organelor de conducere ale pârâtului, prin care să le fi fost analizată contestația formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.
Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 Cap. VIII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, conform cărora "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. (...)" și nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Dispozițiile legale anterior menționate sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competența exclusivă, materială și teritorială a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal fiind reglementată pentru situații clar determinate, care nu se regăsesc în prezenta cauză.
În raport cu obiectul cererii, astfel cum a fost configurat de către reclamanți, având în vedere considerentele Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 16/2016 (de soluționare a unui recurs în interesul legii) și nr. 23/2015 (pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), dar și împrejurarea că pentru litigiile privind drepturile salariale, în afara situației circumstanțiate, prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecății este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competența materială va fi determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.
Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar potrivit art. 269 alin. (2) din același cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."
În aceste condiții, competent să soluționeze acțiunea reclamanților este tribunalul - complet specializat în conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță pe care, de altfel, reclamanții au și ales să o învestească.
Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B., C., D., E., J., F., G., K., I., M., N., L., R., O., S., Q., T., V., P., U., A., H. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2018.
Procesat de GGC - MM