ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1005/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice solicitând anularea în parte a Ordinului Ministrului Educației Naționale și Cercetării Științifice nr. 4895 din 10 noiembrie 2014 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind mobilitatea personalului didactic din învățământul preuniversitar în anul școlar 2015 - 2016, în limita art. 61 alin. (5) teza III din Metodologia-cadru, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Sentința nr. 2901 din 5 octombrie 2016, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministrului Educației Naționale și Cercetării Științifice, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței nr. 2901 din data de 5 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 483 C. proc. civ. a declarat recurs reclamanta A. întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta recurentă a susținut următoarele:

În susținerea primului motiv de recurs se arată că instanța de fond prin distincția făcută între contestația administrativă, a cărei exercitare nu ar fi posibilă din pricina reglementării "la aceste nu se admit contestații" și contestația în fața instanței de contencios administrativ, care poate fi exercitată în condițiile Legii nr. 554/2004, a adăugat nepermis la dispozițiile art. 61 alin. (5) din Metodologia-cadru, depășindu-și astfel atribuțiile conferite prin lege, intervenind în domeniul puterii legislative, contrar art. 5 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs se susține că hotărârea instanței de fond este insuficient motivată pentru că nu se distinge în mod clar care sunt căile de atac pe care le are în vedere instanța și nici temeiul de drept pe care își fundamentează distinct căile de atac considerate.

Interpretarea instanței este aceea că sensul textului trebuie înțeles doar ca o excludere a unei proceduri contencioase prejudiciare, or în acest context instanța de fond, pentru a nu persista nici un dubiu asupra dezlegării date cauzei, în sensul ca petenta să se bucure de efectele dezlegării date cauzei, în sensul confirmării dreptului sau de a se adresa instanțelor împotriva actului vătămător.

Se mai susține, sub acest aspect, că hotărârea instanței de fond conține motive contradictorii, întrucât deși se admite inexistența unei proceduri de reevaluare, se opinează în sensul că reclamanta poate să formuleze o acțiune în contencios administrativ prin care să conteste respingerea sa la proba practică.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta a învestit instanța de fond cu analiza legalității art. 61 alin. (5) teza III din Metodologia-cadru privind mobilitatea personalului didactic din învățământul preuniversitar în anul școlar 2015 - 2016 aprobată prin Ordinul Ministrului Educației Naționale și Cercetării Științifice, solicitând înlăturarea prevederii conform căreia "la aceste probe (practice n.n.) nu se admit contestații".

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, apreciind că norma infralegală contestată, respectiv cea care interzice dreptul de a contesta rezultatele la proba practică, nu vizează accesul la justiție al reclamantei, ci dreptul participantului la concurs de a contesta pe cale administrativă nota acordată la această probă.

Procedând de această manieră, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, cu respectarea competenței instanțelor judecătorești și cu argumentarea judicioasă a soluției pronunțate.

Criticile recurentei referitoare la depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești sunt nefondate.

Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 noul C. proc. civ. (când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești) se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Instanța de fond analizând textul infralegal supus cenzurii sale, a ajuns, pe cale de interpretare, la concluzia că art. 61 alin. (5) teza III din Metodologia-cadru se referă la dreptul la contestare pe cale administrativă a rezultatului la proba practică, iar nu la dreptul de acces la justiție al persoanelor care intră sub incidența acestui act administrativ normativ, concluzie deopotrivă de corectă, astfel că conduita judecătorului fondului se înscrie în sfera de competență acordată de legiuitor instanțelor judecătorești, care pentru finalizarea procesului deliberativ și adoptarea soluție trebuie să apeleze la mijloacele de interpretare prevăzute de lege.

Calificarea căii de atac interzise de textul legal anterior menționat ca fiind una de natură pur administrativă, nu validează afirmația reclamantei recurente, conform cu care s-ar fi intruzionat în sfera de competențe ale altor autorități publice, prin stabilirea de dispoziții general obligatorii, ci de interpretare în concret a unui text legal adoptat de o altă autoritate publică, potrivit competențelor sale, dedus controlului de legalitate instanțelor judecătorești.

Sunt nefondate și criticile recurentei reclamante referitoare la nemotivarea hotărârii instanței de fond, care respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestei norme juridice, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

De asemenea, instanța a analizat în concret toate motivele de nelegalitate ale actului administrativ atacat în cauză, îndeplinindu-și prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare a reclamantei cu privire la motivele de înlăturare a criticilor de nelegalitate invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar ulterior.

De fapt, recurenta prin acest motiv de recurs reclamă lipsa unor considerente de îndrumare privind conduita sa în procedura de contestare în justiție a examenului de care se consideră vătămată, or, așa cum s-a arătat în precedent, rolul motivării unei hotărâri judecătorești nu este acesta, reclamanta beneficiind de consiliere juridică calificată, aptă de a o îndruma corespunzător în demersurile sale și de a-i da explicații privind întinderea controlului judecătoresc de legalitate.

În acest context, nu poate fi validată nici afirmația conform căreia hotărârea instanței de fond ar conține motive contradictorii, neprezentând această caracteristică concluzia că reclamantei nu îi este deschisă posibilitatea de a contesta rezultatul la proba practică, în raport de confirmarea dreptului de acces la justiție al acesteia.

Așa fiind, reține instanța de control judiciar că actul administrativ normativ contestat este legal, iar hotărârea instanței de fond care l-a validat este pronunțată cu respectarea normelor de competență generală și cu o motivare corespunzătoare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488 pct. 4 și 6 C. proc. civ.., va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 2901 din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT