ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1270/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași la data de 22.01.2015, reclamanta Întreprindere Individuală A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (fostă Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit), contestație împotriva Deciziei nr. 28125/4.09.2013, emisă de Comisia de Soluționare a Contestației din cadrul instituției pârâte.

Prin sentința nr. 139/2015 din 22 septembrie 2015, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca tardivă contestația formulată de reclamanta Întreprinderea Individuală A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - AFIR, împotriva Deciziei nr. 28125/4.09.2013.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Întreprinderea Individuală A.

În motivarea recursului declarat se arată, în esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit că cea de-a doua acțiune împotriva aceluiași act administrativ a fost introdusă abia la 22.01.2015, după expirarea termenului de 6 luni de la data respingerii cererii de reexaminare formulată împotriva încheierii prin care prima acțiune a fost anulată.

Apreciază recurenta că acest calcul este greșit, față de prevederile art. 182 C. proc. civ., care stipulează clar că înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Prin urmare, data depunerii acțiunii la instanță este 15.01.2015, așa cum arată atestarea făcută de serviciul de curierat, pe care o depune în copie certificată la dosar, iar nu data de 22.01.2015, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

În opinia recurentei, chiar și în cazul presupunerii potrivit căreia data de înregistrare la instanță a cererii a fost 22.01.2015, reclamanta tot s-ar fi aflat în termenul legal de 6 luni, întrucât, conform prevederilor art. 184 alin. (1): "Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel."

Astfel, comunicarea încheierii civile de dezinvestire din data de 16.05.2014, din dosarul nr. x, prin care s-a respins cererea de reexaminare, s-a realizat de către instanța de fond la data de 30.07.2014, cum se poate observa din copia plicului cu ștampila oficiului poștal, pe care o depune în probatoriu.

Subliniază recurenta că, în raport de prevederile art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în ceea ce privește calculul termenelor, termenul de 6 luni de la data comunicării încheierii civile de dezinvestire pronunțată la data de 16.05.2014 și primită la data de 30.07.2014, printr-o numărătoare simplă, respectând prevederile C. proc. civ. referitoare la calculul termenelor procedurale, s-a împlinit la data de 30 ianuarie 2015.

Față de cele expuse mai sus, în opinia recurentei, în mod greșit a reținut instanța că acțiunea a fost tardiv formulată, întrucât termenul de 6 luni curge de la data comunicării încheierii de dezinvestire și nu de la data pronunțării privind "respingerea cererii de reexaminare formulată împotriva încheierii, prin care prima acțiune a fost anulată", așa cum a menționat instanța în considerentele sentinței.

Solicită admiterea recursului, să se constate că acțiunea reclamantei a fost formulată în termenul legal, să se caseze sentința instanței de fond și să fie trimisă cauza spre rejudecare.

Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 486 și ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 iunie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă Întreprinderea Individuală A. a formulat punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentei, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași la data de 22.01.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Întreprinderea Individuală A. a solicitat instanței anularea actelor administrative emise de A.P.D.R.P, respectiv a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.06.2013 și a Deciziei nr. 28.125/04.09.2013 de soluționare a contestației beneficiarului.

În cauză a formulat întâmpinare pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, motivat de faptul că reclamanta a luat la cunoștință de decizia contestată la data de 09.09.2013, iar termenul de introducere a acțiunii era de 6 luni de la acest moment, fiind astfel depășit.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că a formulat în termen contestația la decizia emisă, la data de 05.03.2014, însă în procedura de regularizare s-a dispus anularea contestației. Noua contestație a fost introdusă în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoștință în urma cererii de reexaminare, respectiv 30.06.2014.

Curtea de Apel Iași a invocat din oficiu excepția tardivității, iar, prin sentința recurată, a respins acțiunea ca tardiv formulată, reținând că reclamanta A. - Întreprindere Individuală a introdus pe rolul Curții de Apel Iași, ca instanță de contencios administrativ, la data de 22.01.2015 o acțiune având ca obiect contestarea Deciziei nr. 28125, emisă de APDRP (actuală AFIR) la data de 04.09.2013.

A reținut Curtea că, anterior formulării prezentei acțiuni, reclamanta a mai învestit Curtea de Apel Iași cu o acțiune având ca obiect contestarea aceleiași decizii, iar, prin încheierea din 01.04.2014, pronunțată în dosarul nr. x, s-a dispus anularea contestației. Împotriva acestei încheieri Întreprinderea Individuală A. a formulat cerere de reexaminare, iar, prin încheierea din 16.05.2014, definitivă, reexaminarea a fost respinsă.

Rezultă astfel că această primă contestație formulată de reclamantă împotriva aceleiași decizii a fost anulată definitiv anterior formulării contestației care face obiectul prezentului dosar.

Problema care se pune în cauză este aceea a momentului de la care începe să curgă termenul de 6 luni pentru introducerea celei de-a doua contestații.

Astfel, potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004:

"(l) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluționare a cererii;

b) data expirării termenului legal de soluționare a cererii, fără a depăși termenul prevăzut la alin. (2);

c) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului."

Instanța de fond a apreciat că în cauză nu este în discuție faptul introducerii în termenul legal de 6 luni, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, a unei acțiuni formulată de reclamantă în dosarul nr. x (care a avut ca obiect prima contestație), ci faptul că a doua acțiune împotriva aceluiași act administrativ a fost introdusă abia la data de 22.01.2015, după expirarea termenului de 6 luni de la data respingerii cererii de reexaminare formulată împotriva încheierii prin care prima acțiune a fost anulată.

Așa cum s-a arătat anterior, încheierea prin care a fost respinsă cererea de reexaminare s-a pronunțat la data de 16.05.2014, aceasta fiind data la care încheierea prin care s-a anulat prima contestație formulată de reclamantă a rămas definitivă.

Așadar, în opinia instanței de fond, termenul de 6 luni trebuia să curgă începând de la această dată, astfel că s-ar fi considerat împlinit la data de 16.11.2014.

Or, având în vedere că reclamanta a introdus prezenta acțiune în luna ianuarie 2015, cu depășirea termenului menționat anterior, instanța de fond a respins acțiunea ca fiind tardiv formulată.

Înalta Curte apreciază, totodată, în completarea argumentației înfățișate de prima instanță, că atâta vreme cât cererea de chemare în judecată inițială a fost anulată exclusiv datorită neglijenței reclamantei prin încheierea din data de 01.04.2014, pronunțată în dosarul nr. x, iar cererea de reexaminare formulată împotriva acestei încheieri a fost respinsă din aceleași considerente, nefiind vorba de cauze obiective, cum ar fi fost de exemplu forța majoră, prin încheierea din data de 16.05.2014, pronunțată în dosarul nr. x, soluția instanței mai întâi sesizată devenind definitivă, admiterea unei noi cereri de chemare în judecată pentru motivele invocate de recurenta-reclamantă ar însemna ignorarea și lăsarea fără nici o eficiență a celor două încheieri menționate anterior.

Or, legalitatea încheierii de anulare a primei cereri de chemare în judecată, respectiv a celei de respingere a cererii de reexaminare, pronunțate într-un alt dosar, nu mai pot fi puse în discuție în prezentul dosar, iar argumentele nu pot fi avute în vedere în susținerea unei eventuale cereri de repunere în termen.

Înalta Curte apreciază că, având în vedere, pe de o parte, data comunicării deciziei de soluționare a contestației, 09.09.2013, iar, pe de altă parte, data formulării prezentei contestații, respectiv în luna ianuarie 2015, în mod corect Curtea de apel a respins contestația ca tardiv formulată, ca urmare a depășirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, se constată că instanța de fond a procedat în mod întemeiat la examinarea cu prioritate a excepției tardivității introducerii acțiunii reclamantei, invocată din oficiu, și la admiterea acestei excepții, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv formulată, nemaifiind necesară luarea în discuție și analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea actului atacat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. împotriva sentinței nr. 139/2015 din 22 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2018.