ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 582/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România anularea parțială a Deciziei Consiliului UNBR nr. 1059/2014 și a Hotărârii Consiliului Baroului București nr. 9479/2014 și obligarea pârâtului Baroul București la înscrierea reclamantului în tabloul avocaților.

Prin sentința nr. 3018 din 16 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România, ca nefondată, obligând reclamantul la cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON către fiecare pârât, reprezentând onorariu redus de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, în sensul că instanța nu a analizat incidența art. 61 din Statutul profesiei de avocat, motivând sumar hotărârea pe un considerent general, acela că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea continuării activității de către avocatul beneficiar al pensiei de retragere definitivă din profesie.

De asemenea, a susținut că în interpretarea art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților instanța s-a raportat nepermis la prevederile art. 58 alin. (1) lit. a) și art. 59 din Statutul profesiei de avocat care reglementează o ipoteză străină de cauza dedusă judecății.

În opinia recurentului-reclamant, statutul profesiei de avocat reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, edictat în scopul organizării în concret a legii, context în care nicio prevedere din statutul Casei de Asigurări a Avocaților nu poate modifica, înlătura sau retrage avocatului un drept recunoscut acestuia prin legea de organizare și/sau prin statutul profesiei.

Cum statutul profesiei instituie prin art. 58 alin. (3) dreptul avocatului de a-și păstra calitatea și după pensionare, iar prin art. 61 alin. (1) este recunoscut dreptul avocatului ce îndeplinește condițiile de pensionare de a reveni în profesie, fără nicio distincție legată de tipul de pensie de care acesta beneficiază, nu poate fi apreciază ca validă și/sau ca superioară juridic o prevedere conținută într-un statut al unui organ al profesiei, ce contrazice flagrant ambele texte.

În final, a arătat că în măsura în care instanța va rejudeca cauza în fond, înțelege să invoce în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a prevederilor art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților.

În susținerea excepției de nelegalitate, recurentul-reclamant a reiterat toate argumentele cu referire la incongruența prevederilor art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților cu dispozițiile legale care reglementează organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în special cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 51/1995, respectiv art. 58 alin. (3) și art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la data de 04.02.2016, intimatul Baroul București a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că decizia contestată și-a produs efectele juridice în sensul încetării dreptului de exercitare a profesiei de avocat și dobândirii calității de avocat pensionar.

În esență, intimatul-pârât a arătat că dispozițiile art. 61 din Statutul profesiei de avocat reglementează dreptul avocatului care a atins vârsta de pensionare de a solicita continuarea exercitării profesiei de avocat, or, în speță, recurentul-reclamant și-a exprimat opțiunea de renunțare la exercitarea profesiei de avocat, opțiune care produce efecte ireversibile, în sensul că avocatul care a optat pentru ieșirea la pensie nu mai are dreptul de a reveni în profesia de avocat.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate a prevederilor art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților a solicitat respingerea ca inadmisibilă, întrucât Statutul Casei de Asigurări a Avocaților nu este un act administrativ individual care să poată face obiectul verificării legalității în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22.02.2016, intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență că, recurentul nu se află în situația prevăzută de art. 61 din Statutul profesiei de avocat, ci în situația reglementată de art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, întrucât, la cererea recurentului s-a emis decizia de obținere a pensiei de retragere definitivă din profesie.

A mai arătat că, O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților reglementează mai multe categorii de pensii, prin art. 6 lit. b) din ordonanță fiind reglementat dreptul la pensia de retragere definitivă din profesie, drept pentru care a optat și recurentul-reclamant.

În privința excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 51 din Statutul Casei de asigurări de sănătate a avocaților, a solicitat respingerea ca neîntemeiată, motivat de faptul că dispozițiile art. 51 au fost date în baza și în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 221/2000.

Raportul asupra admisibilității recursului întocmit conform dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților prin încheierea din data de 2 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis recursul în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a acordat termen pentru soluționarea acestuia în ședință publică.

Având a se pronunța cu prioritate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, asupra excepției de nelegalitate a prevederilor art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, Înalta Curte constată că excepția de nelegalitate este nefondată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Invocarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 51 din Statutul casei de asigurări a avocaților aprobat prin Hotărârea nr. 8 din 15.06.2012 a Congresului Avocaților a fost argumentată de recurentul-reclamant din perspectiva nerespectării dispozițiilor legale ce reglementează organizarea și exercitarea profesiei de avocat, respectiv dispozițiile art. 1 din Legea nr. 51/1995, art. 58 alin. (3) și art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, în sensul că dreptul avocatului care îndeplinește condițiile de pensionare de a reveni în profesie, fără nicio distincție legată de tipul de pensie - recunoscut de art. 61 alin. (1) din statutul profesiei de avocat nu poate fi înlăturat prin statutul casei de asigurări a avocaților.

Înalta Curte reține că actul atacat cu excepția de nelegalitate a fost emis în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995, în conformitate cu care Congresul avocaților are competența de a adopta Statutul Casei de asigurări a avocaților care reprezintă, conform art. 2 alin. (2) din statut, organul de specialitate care administrează și gestionează sistemul propriu de pensii și alte drepturi de asigurări sociale pentru avocați, precum și în considerarea O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților, care, în cuprinsul art. 1 alin. (1) și (2) statuează că "Dreptul la pensie și alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului se exercită în condițiile prezentei ordonanțe de urgență prin sistemul unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de Casa de Asigurări a Avocaților din România. (2) Organizarea și funcționarea Casei de Asigurări a Avocaților se stabilesc în condițiile prevăzute de lege și de Statutul Casei de Asigurări a Avocaților."

Întrucât prin statutul sus menționat sunt reglementate măsurile pe care sistemul de asigurări sociale al avocaților trebuie să le ia pentru aplicarea modificărilor legislative adoptate în urma expertizelor actuariale ale sistemului, Înalta Curte constată că respectivul statut este un act administrativ individual, prin el neinstituindu-se norme juridice care să reglementeze situații juridice cu caracter de generalitate, impersonale, iar destinatarii statutului contestat sunt subiecte de drept determinabile.

Prin urmare, dispozițiile statutului casei de asigurări a avocaților pot forma obiect al excepției de nelegalitate în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, urmând a fi respinsă susținerea vizând inadmisibilitatea excepției de nelegalitate invocată de intimatul-pârât Baroul București.

Cu privire la pretinsa contradicție între dispozițiile art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților și dispozițiile art. 1 din Legea nr. 51/1995, respectiv dispozițiile art. 58 alin. (3) și art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, Înalta Curte constată că, în procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ investită cu soluționarea excepției de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forță juridică superioară, în temeiul și executarea cărora a fost emis.

Cu alte cuvinte, verificarea legalității actului administrativ contestat pe calea excepției de nelegalitate presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile legii, iar nu prin raportare la alte acte administrative.

Or, Statutul Casei de Asigurări a Avocaților a fost emis pentru punerea în aplicare a reglementărilor cuprinse în actul de bază, respectiv O.U.G. nr. 221/2000 care reglementează dreptul la pensie și alte drepturi de asigurări ale avocaților, iar din examinarea dispozițiilor art. 51 din statut nu rezultă că această normă conține soluții legislative care să fie contrare cu concepția sau finalitatea urmărită de legiuitor în actul de bază.

Aceasta întrucât, conform art. 6 din O.U.G. nr. 221/2000:

"(1) Avocații au dreptul la următoarele categorii de pensii:

a) pensia pentru limită de vârstă;

b) pensia de retragere definitivă din profesie;

c) pensia de retragere anticipată definitivă din profesie;

d) pensia de invaliditate;

e) pensia de urmaș.

(2) Condițiile și procedura de acordare a acestor pensii, precum și condițiile de reglementare a cumulului pensiei din alte sisteme de asigurare cu veniturile din exercitarea profesiei de avocat vor fi stabilite prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaților."

Prin urmare, dreptul la pensia de retragere definitivă din profesia pentru care a optat și recurentul-reclamant este reglementat prin dispozițiile art. 6 lit. b) din O.U.G. nr. 221/2000 și este gestionat, conform art. 1 alin. (1) din aceeași ordonanță de Casa de Asigurări a Avocaților, dispozițiile art. 51 din statut care dispun că "După obținerea pensiei de retragere definitivă din profesie, beneficiarul acesteia nu mai poate reveni în profesie" fiind în concordanță cu actul normativ cu forță juridică superioară.

Este de observat că textele art. 58 alin. (3) și art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat invocate de recurentul-reclamant în susținerea excepției de nelegalitate au un obiect diferit de reglementare, respectiv reglementează condițiile necesare pentru continuarea exercitării profesiei de către avocatul care îndeplinește condițiile de pensionare prevăzute de lege, în timp ce art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților reglementează situația beneficiarului pensiei de retragere definitivă din profesie, astfel încât nu există nicio contradicție între prevederile invocate.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților sunt conforme actului normativ cu forță juridică superioară în baza căruia a fost emis, urmând a fi respinsă ca nefondată excepția de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant.

Asupra fondului recursului, examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, decizia Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1059/2014 și Hotărârea Consiliului Baroului București nr. 9479/14.10.2014 prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea recurentului de a continua exercitarea profesiei de avocat, solicitând și obligarea Baroului București să dispună înscrierea recurentului în Tabloul Avocaților cu drept de exercitare a profesiei.

În esență, recurentul-reclamant a arătat că, prin cererea nr. 52/23.05.2014 a solicitat pensia pentru retragerea definitivă din profesie, care a fost aprobată prin Decizia Consiliului Casei de Asigurări a Avocaților nr. 181/1.07.2014. Anterior emiterii deciziei de pensionare, la cererea recurentului-reclamant, Baroul București prin decizia nr. 1086/5.05.2014, rectificată prin decizia nr. 1168/19.05.2014, a luat act de încetarea dreptului de exercitare a profesiei de către recurentul-reclamant ca urmare a cererii de renunțare la exercițiul profesiei ca efect al pensionării.

Fiind sesizat cu cererea de revocare a deciziilor nr. 1086/5.05.2014 și nr. 1168/19.05.2011 Consiliul Baroului București prin decizia nr. 9479/14.10.2014, a respins cererea de revocare a celor două decizii, iar contestația formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia nr. 1059/13.12.2014 de către Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant, reținând, în esență că, prin opțiunea sa liberă, recurentul-reclamant a solicitat retragerea definitivă din profesie, opțiune asupra căreia nu se mai poate reveni întrucât legiuitorul nu a prevăzut o atare posibilitate, efectul fiind acela al imposibilității legale a exercitării profesiei.

Soluția instanței de fond este împărtășită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt rezultată din probele administrate.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține că un prim motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când prin hotărârea atacată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), motiv căruia îi pot fi subsumate critici constând în nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În speță, recurentul-reclamant a invocat neexaminarea și pronunțarea asupra tuturor aspectelor de nelegalitate invocate prin acțiunea introductivă, pretinzând o nemotivare a primei instanțe asupra susținerilor sale în fapt și o nesocotire a exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma celor menționate mai sus, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Din considerentele hotărârii rezultă că instanța de fond a sistematizat și examinat toate cererile și susținerile părților, fiind preocupată să identifice obiectul cererii și împrejurările de fapt care au constituit situația premisă a declanșării mecanismului judiciar.

În lumina jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor și apărărilor invocate de părți, ca garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, nu implică obligația instanței de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligației fiind variabilă, în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele fiecărei cauze, cu luarea în considerare a pertinenței, clarității, relevanței în economia litigiului și fundamentării respectivelor motive și apărări (e.g. cauzele Ruiz Torija c Spaniei, Buzescu c României).

În contextul analizei argumentelor recurentului-reclamant, curtea de apel a reținut că partea reclamantă nu a sesizat Consiliul Baroului București cu o cerere privind continuarea exercitării profesiei în sensul art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat ci cu o cerere de renunțare la exercițiul profesiei/de constatare a retragerii definitive din profesie, concluzionând, astfel că intimații-pârâți s-au pronunțat în limitele investirii.

În contextul în care instanța de fond a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, a supus dezbaterii părților argumentele de nelegalitate și le-a analizat în cuprinsul considerentelor, în limitele investirii, Înalta Curte constată că soluția pronunțată nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma motivului de casare invocat.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), în esență, recurentul-reclamant a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 61 și art. 58 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, cauza juridică a acțiunii în justiție fiind reprezentată tocmai de vătămarea dreptului recunoscut de art. 61 din Statutul profesiei de avocat, aspect ignorat de instanța de fond.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că dispozițiile art. 61 din Statutul profesiei de avocat nu sunt incidente în cauză, întrucât aceste dispoziții reglementează dreptul avocatului care îndeplinește condițiile de pensionare prevăzute de lege de a solicita continuarea profesiei de avocat.

Or, recurentul-reclamant nu a sesizat Consiliul Baroului București cu o cerere privind continuarea profesiei în sensul art. 61 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, acesta exprimându-și opțiunea de obținere a pensiei de retragere definitivă din profesie, situație în care devin incidente dispozițiile art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, potrivit cărora "după obținerea pensiei de retragere definitivă din profesie, beneficiarul acesteia nu mai poate reveni în profesie".

Așa cum rezultă din considerentele expuse în analiza excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, dreptul la pensie al avocatului se exercită în condițiile O.U.G. nr. 221/2000, care, în cuprinsul art. 6 stabilește categoriile de pensii la care au dreptul avocații.

Optând pentru pensia de retragere definitivă din profesie, reglementată de art. 6 lit. b) din O.U.G. nr. 221/2000, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu mai poate reveni în profesie, decât în condițiile reglementate de art. 17 din Legea nr. 51/1995 cu referire la primirea în profesie.

Aceasta întrucât, potrivit art. 49 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților "Avocații care exercită profesia în condițiile art. 47 pot solicita pensia de retragere definitivă din profesie, fără drept de exercitare a acesteia, după ce va prezenta decizia de încetare a calității de avocat și radierea din Tabloul avocaților eliberată de barou".

Or, în speță, cum în mod corect reține judecătorul fondului, prin cererile adresate Consiliului Baroului București din 24.04.2014, respectiv 29.04.2014, recurentul-reclamant a solicitat constatarea retragerii definitive din profesie.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, întrucât dreptul la pensie al avocatului se exercită în condițiile O.U.G. nr. 221/2000, Înalta Curte constată că deciziile contestate au fost pronunțate în limitele investirii, opțiunea solicitării obținerii pensiei de retragere definitivă din profesie echivalând cu renunțarea definitivă a dreptului de exercitare a profesiei de avocat.

Nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către intimații-pârâți, se constată că sunt îndreptățiți la recuperarea acestora, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind respingerea recursului recurentului-reclamant.

Pe acest temei, Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-reclamant la plata sumei de 500 RON către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România și a sumei de 400 RON către intimatul Baroul București, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de nelegalitate a art. 51 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, invocată de recurentul-reclamant A., ca nefondată.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 3018 din 16 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 500 RON către intimata UNBR și a sumei de 400 RON către intimatul Baroul București, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2018.