ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4025/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat: anularea Deciziei Consiliului Baroului Iași nr. 124 din 10.08.2017; anularea Deciziei Consiliului UNBR nr. 338 din 17.02.2018; modificarea Deciziei Consiliului Baroului Iași nr. 121 din 26.11.2015 prin înlocuirea în dispozitivul deciziei a cifrei "2015" cu "2010" și restabilirea sa în Tabloul avocaților definitivi al Baroului Iași, începând cu data de 29.07.2017 (30 zile după depunerea cererii reclamantului din 28.06.2017); încasarea în solidar de la Baroul Iași și UNBR a pagubei materiale directe cauzate prin tergiversarea examinării cererilor reclamantului, examinarea formală sau respingerea acestora, prin încălcarea dreptului constituțional la muncă și neadmiterea realizării lui, a unei sume în mărime egală cu venitul mediu lunar al avocaților Baroului Iași înmulțit cu numărul de luni, adunate începând cu 29.07.2017 și până la data emiterii hotărârii instanței; încasarea pagubei morale în mărimea pagubei materiale indicate mai sus.

Prin sentința civilă nr. 5170 din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția netimbrării cererilor accesorii privind acordarea de despăgubiri; a respins, ca neîntemeiate, excepțiile informității, tardivității și inadmisibilității cererii; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Iași și a anulat deciziile nr. 121/26.11.2015 și nr. 124/10.08.2017 ale Baroului Iași și decizia nr. 338/17.02.2018 a UNBR; a anulat, ca netimbrate, cererile accesorii prin care s-au solicitat despăgubiri.

Împotriva sentinței civile nr. 5170 din 10 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recursuri pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Iași.

3.1. Prin recursul declarat, pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Recursul este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei; hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 51/1995 și ale Statutului profesiei de avocat; instanța de fond nu a analizat apărările pârâtelor; excepțiile invocate de această recurentă nu au fost analizate temeinic, ci superficial.

În motivarea recursului arată că instanța de fond nu a analizat temeinic excepția de conexitate a prezentei cauze în raport cu legătura indisolubilă dintre dosarele nr. x/2018 și nr. y/2018, întrucât soluția în ambele dosare trebuie să fie unitară, ambele vizând aspecte privitoare la vechimea în profesia de avocat în vederea obținerii unei pensii din sistemul Casei de Asigurări a Avocaților din România. Susține că problema conexității subzistă și la momentul soluționării cererii de recurs, astfel că se impune a fi pusă în discuție.

Arată că excepția informității cererii de chemare în judecată trebuia să primească o altă soluție, punându-se în vedere reclamantului, sub sancțiunea suspendării judecării cauzei, conformarea dispozițiilor procedurale referitoare la redactarea cererilor de chemare în judecată, având în vedere că cererea trebuie să fie clară și să respecte dispozițiile din C. proc. civ.

Referitor la excepția de tardivitate a cererii de chemare în judecată, arată că aceasta trebuia să fie raportată la data emiterii actelor de către Baroul Iași, acestea nefiind atacate în termen legal, întrucât împrejurarea că reclamantul nu a primit comunicările la adresele indicate este din cauza pasivității reclamantului.

Mai arată că Legea de organizare a profesiei de avocat și dispozițiile din Statutele U.N.B.R. și Casei de Asigurări a Avocaților prevăd obligația tuturor avocaților în exercițiul profesiei, de a participa la formarea fondurilor Baroului și a Filialei Casei de Asigurări a Avocaților, obligații care să fie îndeplinite la termenele stabilite.

Susține că recunoașterea reclamantului cu privire la neplata unor taxe către Baroul Iași și către Filiala C.A.A. Iași ar fi trebuit să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată și că instanța a apreciat în mod greșit că reclamantul nu știa că are de achitat respectivele taxe.

Consideră că este evident că reclamantul știa că are sume neachitate către instituțiile profesiei și, față de data la care reclamantul a știut de neachitarea taxelor, cererea sa de chemare în judecată este tardivă.

Susține că tardivitatea atacării actelor are ca efect inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca o consecință a tardivității și a neefectuării procedurilor de contestare în termenul legal, în cadrul recursului grațios, care este obligatoriu.

Apreciază că anularea Deciziei U.N.B.R. prin sentința atacată este lipsită de fundament juridic, deoarece reclamantul nu a adus nimic nou prin cererea sa de atacare Ia U.N.B.R. a Deciziei Baroului Iași, iar pe de altă parte, dacă se anulează Deciziile Baroului Iași, Decizia U.N.B.R. apare a fi caducă, dar nu poate fi anulată, pentru motivele anterior expuse, întrucât anularea și caducitatea au consecințe juridice diferite.

Precizează că admiterea cererii reclamantului încalcă dispoziții art. 27 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora calitatea de avocat este suspendată în caz de neplată totală sau parțială a taxelor și a contribuțiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. și către sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadența acestora și până la lichidarea integrală a datoriilor.

Prin urmare, consideră că suspendarea este prevăzută de lege, iar Baroul doar constată intervenirea condițiilor legale, instanța de judecată neputându-se pronunța cu privire la suspendarea avocaților pentru neplată.

Consideră că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deoarece sintagma "până la lichidarea integrală a datoriilor" este prevăzută în mod expres și nimeni nu poate lua o măsură peste lege. Totodată, Statutul profesiei de avocat reia în art. 49 alin. (1) lit. c) aceeași prevedere, reprezentată de obligația de plată, având ca sancțiune suspendarea.

Susține că nu pot fi primite apărările reclamantului privind necomunicarea deciziilor atacate, deoarece comunicările s-au făcut la adresa indicată, iar pe de altă parte, reclamantul a luat la cunoștință de deciziile respective cu foarte mult timp înainte de a le contesta. Mai arată că reclamantul nici nu a formulat cerere de repunere în termen și că acesta, fiind avocat, cunoștea legile privind organizarea profesiei și consecințele nerespectării obligațiilor profesionale.

3.2. Prin recursul declarat și întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Baroul Iași solicită admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată, în ceea ce privește excepția tardivității cererii de chemare în judecată, că în mod greșit a apreciat prima instanță că nu i-ar fi comunicat reclamantului prima decizie de suspendare din calitatea de avocat, respectiv Decizia nr. 121/26.11.2015, deoarece lipsește dovada de comunicare, instanța apreciind că termenul de contestare a acestei decizii nu a început să curgă până la depunerea contestației, soluționată prin decizia nr. 338/17.02.2018 a UNBR - Consiliul Uniunii.

Or, dacă reclamantul a depus cererea nr. x la data de 28.06.2017, de ridicare a suspendării și reînscriere în Tabloul avocaților, atunci la acea dată cunoștea despre existența acestei decizii.

Astfel, arată că potrivit art. 66 lit. p) din Legea nr. 51/1995, reclamantul trebuia sâ formuleze contestația la pârâtul UNBR, în termenul de 30 de zile începând cu data de 28.06.2017, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ceea ce nu a făcut.

Consideră că nici termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 nu a fost respectat în raport cu data de 28.06.2017 pentru contestarea la UNBR, ceea ce nu a făcut decât în anul 2017, după ce a primit Decizia nr. 124/10.08.2017.

Pe fondul cauzei, arată că prima instanță a considerat că actele atacate nu îndeplinesc condiția motivării, ceea ce atrage anularea acestora, deși raportat la textele indicate în deciziile Baroului, la calitatea de avocat a reclamantului, la împrejurarea că acestuia i s-au comunicat notificările și cunoștea că nu a achitat taxele și contribuțiile profesionale, consideră că acestea conțin o motivare suficientă.

Precizează că obligația de plată a taxelor și contribuțiilor profesionale este prevăzută de lege, orice avocat cunoscând că neplata timp de 3 luni a taxelor și contribuțiilor profesionale conferă dreptul baroului de a aplica sancțiunea suspendării. Astfel, susține că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, nici măcar reclamantul, care, începând cu luna iulie 2010 nu și-a mai îndeplinit obligația de plată a taxelor profesionale către Baroul Iași, UNBR și sistemul CAA, conform art. 44 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.

Arată că până la luarea deciziei de suspendare din profesia de avocat de către Consiliul Baroului Iași, reclamantului i s-au comunicat prin poștă, la adresa din România și la cea din Chișinău, Republica Moldova, 4 notificări cu precizarea perioadei de restanțe și a consecințelor juridice ale acestei situații, fiind invitat să se prezinte la sediul Baroului Iași pentru a da explicații despre cauzele care au condus la nerespectarea obligației de plată. Astfel: prin notificarea nr. x/15.03.2011 i s-a adus la cunoștință despre existența unei restanțe de 7 luni la plata contribuțiilor profesionale; prin notificarea nr. x/03.12.2014 a CAA Iași, ca urmare a Deciziei nr. 88/27.11.2014 a Consiliului Baroului Iași, reclamantul a fost notificat la sediul profesional (care era și domiciliul său) pentru neplata timp de 52 de luni a contribuției de asigurări sociale, precizându-se care sunt consecințele acestei situații; prin notificarea nr. x/03.09.2015, comunicată la Biroul de avocați din Chișinău și returnată, i s-a comunicat reclamantului despre restanța de 61 de luni la contribuția de asigurări sociale avocați și despre consecințele acestei situații; prin notificarea nr. x/21.09.2015 a Baroului Iași, comunicată tot la Biroul de avocați din Chișinău și, de asemenea, returnată, reclamantul a fost invitat la sediul Baroului Iași pentru clarificarea situației plăților restante.

Precizează că s-a încercat a se lua legătura cu reclamantul și telefonic, dar numărul de telefon cu care acesta figurează în Declarația privind veniturile realizate pe anii 2009 și 2010 nu este alocat, astfel cum reiese și din procesul-verbal nr. x/07.10.2015.

Menționează că reclamantul a stat într-o prelungită stare de pasivitate, din luna iulie 2010 și până în anul 2017, acumulând 52 de luni de restanțe, iar prin înscrisurile din data de 22.08.2017 înregistrate la Casa de Asigurări de Sănătate a Avocaților - Filiala Iași reclamantul recunoștea că: nu a achitat în perioada 01.07 2010- 31.12. 2011 contribuțiile la fondul sistemului de pensii, pentru că nu a realizat venituri; nu a avut onorarii, conform procesul-verbal nr. x/22.08.2017; nu își găsește chitanțierele și jurnalul de plăți pentru perioada verificată 2012- 2015; nu a realizat venituri, conform declarției pe propria răspundere.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursurilor ca nefondate, precizând că la data de 09.05.2011 a aflat de la Decanul Baroului că este suspendat din profesie din noiembrie 2010 pentru neplata contribuțiilor.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat: anularea Deciziei Consiliului Baroului Iași nr. 124 din 10.08.2017 și a Deciziei Consiliului UNBR nr. 338 din 17.02.2018; modificarea Deciziei Consiliului Baroului Iași nr. 121 din 26.11.2015 prin înlocuirea în dispozitivul deciziei a cifrei "2015" cu "2010" și restabilirea sa în Tabloul avocaților definitivi al Baroului Iași, începând cu data de 29.07.2017 (30 zile după depunerea cererii reclamantului din 28.06.2017); încasarea în solidar de la Baroul Iași și UNBR a contravalorii pagubei materiale directe cauzate prin tergiversarea examinării cererilor reclamantului, examinarea formală sau respingerea acestora, prin încălcarea dreptului constituțional la muncă și neadmiterea realizării lui.

Prima instanță a admis excepția netimbrării cererilor accesorii privind acordarea de despăgubiri, soluția rămânând definitivă prin nerecurare.

Cu titlu preliminar, instanța de recurs constată, cu privire la excepția lipsei de obiect, invocată la ultimul termen de judecată de către recurenta-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România din perspectiva dreptului la muncă al intimatului-reclamant, că aceasta este nu este incidentă în cauză, fiind lipsită de relevanță în raport cu obiectul acțiunii de față, constând în anulare decizie de suspendare din profesia de avocat.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. vizează situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ceea ce presupune cu necesitate ingerința instanțelor în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Or, deși invocă acest motiv de casare, recurenta-pârâtă nu a formulat critici concrete cu privire la modul în care prima instanță, prin sentința recurată, a depășit atribuțiile puterii judecătorești, susținând că sintagma "până la lichidarea integrală a datoriilor" este prevăzută în mod expres și nimeni nu poate lua o măsură peste lege. Totodată, Statutul profesiei de avocat reia în art. 49 alin. (1) lit. c) aceeași prevedere, reprezentată de obligația de plată, având ca sancțiune suspendarea.

Analizând critica formulată, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, având în vedere că nici instanța de fond și nici instanța de recurs nu neagă posibilitatea de suspendare din cadrul profesiei a avocaților care nu plătesc taxele ce le sunt impuse în virtutea profesiei, până la lichidarea integrală a datoriilor, astfel cum prevede textul de lege, ci doar faptul că, după emiterea deciziei de suspendare din profesia de avocat, este necesar ca această decizie să fie comunicată destinatarului actului, pentru a i se acorda acestuia posibilitatea de a contesta actul astfel emis.

Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat, ceea ce în speță nu se constată.

Astfel, în cauză nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive și de altfel, recurenta-pârâtă nici nu a arătat în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunțarea hotărârii recurate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei, dar nu a arătat în concret aspectele reținute de către prima instanță și care, în opinia sa, ar avea caracter contradictoriu, după cum nu a arătat nici elementele străine de natura cauzei reținute de către instanța de fond.

Referitor la critica privind faptul că instanța de fond nu a analizat temeinic excepția de conexitate a dosarelor nr. x/2018 și nr. y/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, prima instanță reținând în mod corect că nu se impune judecarea acestor cauze împreună, având în vedere că atât obiectul, precum și părțile și cauza celor două dosare sunt diferite, singurul element comun fiind persoana intimatului-reclamant.

Prin urmare, o asemenea conexitate nu se justifică din nicio perspectivă, prima instanță sesizând în mod corect că, întrucât dosarul nr. x/2018, în raport cu care este invocată conexitatea, privește decizia nr. 88/21.03.2018 emisă de Casa de Asigurări a Avocaților din România, prin care reclamantului i-a fost stabilită pensia de invaliditate în temeiul Legii nr. 72/2016 și cu privire la care Curtea de Apel București a apreciat că este competent să o soluționeze Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, între acestea nu există identitate de părți și de obiect, cauzele urmând a fi soluționate de instanțe cu competență materială diferită.

Înalta Curte constată că sentința recurată satisface exigențele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar nemulțumirea exprimată de recurentă cu privire la soluția dată litigiului se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

Subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o primă critică a recurentei-pârâte vizează respingerea excepției informității cererii de chemare în judecată.

Critica este nefondată, având în vedere că aceasta nu a fost motivată nici în fața instanței de fond și nici prin cererea de recurs, în sensul de a arăta în mod concret care sunt elemente lipsă ce determină caracterul inform al cererii.

Pe de altă parte, excepția informității cererii de chemare în judecată viza cererile accesorii pentru acordarea de despăgubiri, ce au fost anulate ca netimbrate, motiv pentru care excepția informității a fost respinsă ca neîntemeiată.

În consecință, nu se impunea a se pune în vedere reclamantului, sub sancțiunea suspendării judecării cauzei, astfel cum a solicitat recurenta-pârâtă, conformarea cu privire la redactarea cererilor de chemare în judecată, câtă vreme acesta a arătat că nu înțelege să completeze taxa judiciară de timbru pentru cererea accesorie privind acordarea de despăgubiri, consecința fiind anularea cererii.

O altă critică vizează soluția dată excepțiilor tardivității și inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Analizând actele de la dosar, Înalta Curte constată că și această critică este nefondată, având în vedere că Deciziile nr. 121/26.11.2015 și nr. 124/10.08.2017 emise de Baroul Iași nu i-au fost comunicate acestuia, la dosar neexistând nicio dovadă în acest sens, aspect reținut în mod corect de către prima instanță.

Dovada comunicării actului administrativ se impunea a fi făcută de către recurenții-pârâți.

Prezumția de cunoaștere a actului administrativ atacat de care se prevalează recurenta-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România nu poate primi o recunoaștere în plan juridic, câtă vreme legiuitorul a prevăzut cu caracter general, prin mai multe texte de lege, obligativitatea comunicării atât a actelor administrative, cât și a actelor administrative fiscale, momentul comunicării fiind cel de la care se calculează termenul în care destinatarului actului îl poate contesta.

În consecință, solicitarea recurentei-pârâte ca tardivitatea cererii de chemare în judecată să se aprecieze în raport cu data emiterii actelor de către Baroul Iași este nefondată, întrucât este vorba despre acte administrative individuale, pentru care se prevede posibilitatea contestării lor într-un termen stabilit în raport cu data comunicării actelor către persoanele vizate de acestea.

În privința criticii conform căreia intimatul-reclamant, în calitate de avocat în cadrul Baroului Iași, trebuia să cunoască faptul că neplata obligațiilor profesionale atrage după sine suspendarea din profesie, Înalta Curte constată că aceasta nu este de natură să influențeze soluția în prezenta cauză, câtă vreme în speță este vorba despre atacarea unor acte administrative individuale, care, în prealabil, trebuiau comunicate părții la care acestea se referă.

Niciun text de lege nu face vorbire despre posibilitatea de a considera că data de la care începe a se calcula termenul de contestare pornește, în privința actelor administrative individuale, de la data emiterii lor, în considerarea unei prezumții de cunoaștere a conținutului acestor acte.

Cu alte cuvinte, faptul că intimatul-reclamant probabil cunoștea legislația și consecințele neachitării taxelor cu caracter profesional nu este de natură să atragă o prezumție de cunoaștere a actului administrativ individual emis de autoritatea cu atribuții în acest sens, câtă vreme legea stabilește clar că termenul de contestare a actul administrativ curge de la momentul comunicării acestuia și nu de la un alt moment.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut în mod corect că termenul de contestare este cel de 30 de zile de la data comunicării actului, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, legea specială în raport cu legea contenciosului administrativ, și anume Legea nr. 51/1995 neprevăzând un termen special pentru aceasta.

Prin urmare, față de ambele decizii, termenul de contestare prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 nu a început să curgă, iar contestația înregistrată la data de 4.09.2017 la pârâta UNBR este formulată în termen.

Susținerea recurentei-pârâte conform căreia reclamantul a luat la cunoștință de deciziile atacate cu foarte mult timp înainte de a le contesta nu poate fi reținută, în condițiile în care recurenta nu arată nici care este momentul producător de efecte juridice de la care acesta a luat la cunoștință de respectivele acte și nici nu a produs vreo dovadă în acest sens.

Referitor la decizia nr. 338/17.02.2018 de soluționare a contestațiilor formulate împotriva celor două decizii ale Baroului Iași, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă UNBR nu a formulat niciun fel de critici.

Înalta Curte constată că este nefondată și susținerea că admiterea cererii reclamantului încalcă dispozițiile art. 27 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora calitatea de avocat este suspendată în caz de neplată totală sau parțială a taxelor și a contribuțiilor profesionale, câtă vreme ceea ce se impută recurenților-pârâți este doar faptul că actele atacate de către reclamant nu au fost comunicate acestuia cu respectarea garanțiilor procedurale impuse de lege, pentru ca partea să aibă posibilitatea de a le contesta.

Referitor la critica privind tardivitatea formulării cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că sunt incidente aceleași considerente pe care le-a expus când a analizat cererea de recurs a pârâtei Uniunea Națională a Barourilor din România.

În plus, recurentul-pârât Baroul Iași susține că depunerea de către reclamant a cererii nr. x la data de 28.06.2017, de reînscriere în Tabloul avocaților și de scutire, pe motive medicale, de la plata sumelor acumulate, conduce la concluzia că reclamantul cunoștea despre existența deciziei nr. 121/26.11.2015.

O asemenea prezumție nu poate fi reținută câtă vreme respectiva cerere nu face referire în niciun fel la decizia nr. 121/26.11.2015 emisă de Baroul Iași, iar faptul suspendării din profesia de avocat este adus la cunoștința publicului prin publicarea pe site-ul instituției, astfel că singurul element în raport cu care se poate reține că începe să curgă termenul de contestare rămâne în continuare dovada comunicării deciziilor atacate, dovadă care în speță nu s-a făcut.

Pe fondul cauzei, critică faptul că prima instanță a considerat că actele atacate nu îndeplinesc condiția motivării, ceea ce atrage anularea acestora.

Critica este nefondată, instanța de recurs reținând că Deciziile nr. 121/26.11.2015 și nr. 124/10.08.2017, emise de Baroul Iași, conțin doar invocarea textelor de lege avute în vedere cu privire la măsurile dispuse, fără a conține motivarea în fapt, prevăzută cu titlu imperativ de către legiuitor.

Astfel, motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată doar la arătarea temeiului de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea deciziilor contestate în cauză reprezintă o cauză de nulitate a acestora, întrucât obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate, acceptată atât pe plan intern, cât și la nivel comunitar, constituind o garanție împotriva arbitrariului.

În acest sens, prima instanță a reținut în mod corect că puterea discreționară conferită unei autorități nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută și fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituția României prevede în art. 31 alin. (2) obligația autorităților publice de a asigura informarea corectă a cetățeanului asupra treburilor publice, dar și asupra problemelor de interes personal, prin urmare, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenței de a emite acel act, ci și din perspectiva posibilității persoanei și a societății de a aprecia asupra legalității măsurii, respectiv asupra respectării granițelor dintre puterea discreționară și arbitrariu

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin mai multe decizii de speță faptul că în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a acestuia este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură, iar pe de altă parte, absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive.

Astfel fiind, celelalte aspecte invocate prin cerere de recurs, cum ar fi cunoașterea de către intimatul-reclamant a obligațiilor sale de plată ori starea de pasivitate de care acesta ar fi dat dovadă, sunt nerelevante în raport cu obiectul cauzei de față, respectiv anulare decizie de suspendare din profesia de avocat, în condițiile în care deciziile contestate nu au fost motivate în fapt, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada comunicării acestora către intimatul-reclamant.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că toate criticile formulate de recurenți sunt nefondate, iar soluția pronunțată de prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, urmând a fi menținută de instanța de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Iași împotriva sentinței civile nr. 5170 din 10 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Iași împotriva sentinței civile nr. 5170 din 10 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iulie 2020.