ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1362/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 decembrie 2014, reclamanta A. (România) S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Resurse Minerale, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 10269/30.09.2014 prin care autoritatea pârâtă a respins plângerea prealabilă înregistrată la ANRM sub nr. x/2014, formulată de A. împotriva Adresei nr. x/2014 și a actelor adiționale la licențele de exploatare nr. 48/1999 (perimetrul Sandulești Nord Turda, jud. Cluj), nr. 49/1999 (perimetrul Mîrșid, jud. Sălaj), nr. 51/1999 (perimetrul Hodiniș, jud. Cluj), nr. 593/1999 (perimetrul Boteni, jud. Argeș), nr. 594/1999 (perimetrul Mateiaș - Dealul Hulei - Dragoslavele, jud. Argeș), nr. 595/1999 (perimetrul Argeșel Câmpulung, jud. Argeș), nr. 920/1999 (perimetrul Hotar, jud. Bihor), nr. 10043/2008 (perimetrul Stoenești - Plaiul Cheii, jud. Argeș);

- anularea adresei ANRM menționate și a actelor adiționale modificatoare. 2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 786 din 19 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. (România) S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Resurse Minerale, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta A. (România) S.A. a formulat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată.

A). Un prim motiv de nelegalitate susținut este acela că sentința recurată reține în mod nelegal că noul cuantum al redevenței s-ar aplica și licențelor de exploatare acordate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013.

A.a). Astfel, instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. VI-VIII din O.U.G. nr. 102/2013, ca fiind aplicabile în cauză.

Recurenta consideră că prevederile art. VII din O.U.G. nr. 102/2013 stabilesc foarte clar că noul cuantum al redevențelor miniere se aplică doar licențelor ce vor fi încheiate ulterior adoptării acestei ordonanțe, licențele anterioare rămânând supuse legii sub imperiul căreia au fost încheiate.

Principiul securității raporturilor juridice a fost reglementat anterior prin dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 61/1998, iar la momentul abrogării acestui act normativ, legiuitorul a menținut protecția acordată licențelor încheiate sub imperiul legii vechi, prin includerea normei tranzitorii cuprinse în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003. Principiul securității raporturilor juridice a fost reconfirmat prin includerea lui în conținutul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003.

Aceste prevederi legale din Legea nr. 85/2003 sunt în vigoare și în prezent nefiind abrogate de modificările ulterioare aduse legii, respectiv prin O.U.G. nr. 101/2007, prin Legea nr. 262/2009 și prin O.U.G. nr. 102/2013.

Cu toate acestea, instanța de fond reține că principiul securității raporturilor juridice a fost stipulat doar în conținutul art. 60 din Legea nr. 85/2003 și numai prin raportare la licențele încheiate conform Legii nr. 61/1998, fără a observa că acest principiu este menționat și în cuprinsul art. 21 din Legea nr. 85/2003.

A.b). Recurenta susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2013 nu sunt aplicabile în cauză deoarece reglementează numai situația tranzitorie a licențelor încheiate sub imperiul Legii nr. 61/1998. A ignorat însă că licențele reclamantei sunt încheiate conform Legii nr. 61/1998, norma tranzitorie prevăzută de art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2013 fiind pe deplin aplicabilă speței.

Mai mult, a ignorat că art. 60 există și în prezent în Legea minelor nr. 85/2003, iar o privire cronologică asupra evoluției acestui text de lege confirmă intenția legiuitorului de a păstra aceste prevederi legale pentru a oferi în continuare protecție licențelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2003.

A.c).Referitor la prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2013, recurenta critică ignorarea acestora de către instanța de judecată. Consideră recurenta că licențelor încheiate sub imperiul Legii nr. 61/1998 le sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (2) și art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2013, iar nu prevederile O.U.G. nr. 102/2013, care nu pot să consacre decât regimul licențelor ce vor fi încheiate ulterior intrării în vigoare a acestui din urmă act normativ.

Astfel, art. 21 din Legea nr. 85/2013 stabilește că prevederile licențelor rămân valabile pe toată durata existenței lor, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege, când intervin dispoziții legale mai favorabile titularului sau în care părțile agreează de comun acord modificarea clauzelor contractuale. Cum, în speță, nu este incident niciunul din cazurile menționate, rezultă că nu se pot modifica prevederile licențelor, iar recurentei nu-i poate fi aplicat cuantumul majorat al redevenței miniere pentru licențele pe care le deține.

În lumina acestor dispoziții legale rezultă că scopul avut în vedere de legiuitor a fost acela al respectării principiului securității raporturilor juridice contractuale, consacrând dreptul titularului unei licențe în derulare de a beneficia de obiectul licenței în condițiile în care aceasta a fost acordată, pe întreaga perioadă prevăzută în licență și, totodată, obligația corelativă a statului (un veritabil angajament juridic) de a nu aduce atingere în mod unilateral acordului de voință al părților, asigurând în acest fel siguranța circuitului juridic civil.

Rezultă, așadar, că nivelul majorat al cuantumului redevenței prevăzut de O.U.G. nr. 102/2013 este aplicabil în mod exclusiv licențelor noi, încheiate ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, prevederile sale neputând fi aplicate retroactiv licențelor aflate în derulare.

Pe de altă parte, motivul avut în vedere de legiuitor pentru adoptarea O.U.G. nr. 102/2013 nu este relevant în cauză. Oricare ar fi acest motiv, el trebuie să se circumscrie prevederilor legale, iar nu să încalce legea, respectiv art. 60 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2013.

A.d). Sentința recurată este nelegală și în privința considerentului potrivit căruia motivele cererii introductive se subsumează unui control de constituționalitate al O.U.G. nr. 102/2013, iar nu unui control de legalitate.

Problema dedusă judecății ține în principal de interpretarea și aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 102/2013, iar nu de constituționalitatea acestora.

Pe de altă parte, dacă opinia instanței de fond a fost în sensul că problema dedusă judecății ține de constituționalitatea O.U.G. nr. 102/2013, instanța de fond avea la îndemână pârghiile sesizării Curții Constituționale. Or, aceasta s-a limitat la o analiză superficială a problematicii, respingând nefondat argumentele reclamantei. Toate deciziile Curții Constituționale invocate de prima instanță vizează situații de verificare a legalității unui act normativ de către instanța de drept comun, ceea ce nu este cazul în speță. Prin cererea introductivă, reclamanta a supus controlului judecătoresc exclusiv probleme de aplicare a legii, susținând că legea nouă nu se poate aplica unor raporturi contractuale încheiate înainte de intrarea ei în vigoare.

B). Printr-un alt motiv de recurs se critică reținerea de către instanța de judecată a ideii că titularii licențelor de exploatare acordate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013 sunt obligați să încheie acte adiționale modificatoare în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanței.

B.a). Sentința este nelegală în privința reținerii imposibilității negocierii cuantumului redevenței miniere. Astfel, instanța de fond a reținut că valoarea redevențelor miniere a fost întotdeauna stabilită de legiuitor, nefiind lăsată spre negociere părților, ignorând dispozițiile art. 22.1.1 din Licența de Exploatare nr. 51/1999, art. VII din Actul Adițional nr. x la Licența de Exploatare nr. 51/1999, dar și dispozițiile art. 20 alin. (1) și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, care stabilesc că licența se acordă prin negociere.

Și în privința contractului de concesiune operează principiile generale în materie contractuală, în sensul că nu poate fi modificat contractul de către autoritate pe durata executării lui, în mod unilateral și împotriva voinței celeilalte părți și, mai mult, fără o reparațiune adecvată. Redevența achitată în baza contractului de concesiune nu este în puterea supremă a autorității și nu poate fi modificată unilateral de aceasta, întrucât reprezintă prețul contractului și face obiectul negocierii/acordului părților contractante. Redevența nu are natura unei taxe pentru a putea fi modificată prin lege de către stat. O astfel de interpretare ar rupe definitiv echilibrul contractual și ar denatura întrutotul sensul contractului administrativ.

Instanța de fond interpretează eronat și prevederile art. VIII alin. (2) din O.U.G. nr. 102/2013, apreciind că norma legală modificatoare permite modificarea unilaterală a Licențelor de exploatare. În realitate, textul privește reglementarea procedurii de încheiere a licențelor de exploatare și, implicit, a actelor adiționale de modificare a acestora.

Mai mult, încălcând această procedură legală, autoritatea pârâtă și instanța de fond susțin că noul cuantum al redevenței trebuie aplicat de la momentul semnării actelor adiționale de către președintele autorității, adică de la o dată necunoscută societății A., căreia nu i-au fost comunicate actele adiționale.

B.b). Sentința recurată este nelegală în ceea ce privește recunoașterea posibilității autorității pârâte de a modifica unilateral cuantumul redevențelor datorate de recurenta-reclamantă, prin obligarea la semnarea unor acte adiționale neagreate de către A.. După intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009, recurenta și intimata au stabilit de comun acord majorarea redevenței și au semnat în acest sens acte adiționale la licențele de exploatare. Prin urmare, licențele de exploatare încheiate de recurentă cu intimata nu au fost niciodată modificate în mod unilateral de autoritate, astfel de modificări fiind operate doar prin acordul părților exprimat expres prin semnarea actelor adiționale.

B.c). Recurenta consideră ca fiind nelegală hotărârea de fond și datorită reținerii calității intimatei-pârâte de purtătoare a prerogativelor de putere publică, calitate care îi permite modificarea unilaterală a cuantumului redevenței. Natura juridică a redevenței miniere nu este aceea de creanță fiscală, ci de preț al concesiunii, modificarea unilaterală nefiind posibilă, fiind încălcate principiile aplicabile în materie contractuală și fiind afectat echilibrul financiar al concesiunii. Recurenta invocă, în susținerea acestui motiv de recurs, jurisprudența națională, făcând trimitere la deciziile civile nr. 4832/2008, nr. 390/2012, nr. 2222/2010, nr. 1602/2007, nr. 267/2013, nr. 67/2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

B.d). Hotărârea de fond este nelegală și ca urmare a înlăturării aplicării dispozițiilor Protocolului adițional nr. x la Convenția EDO, sub incidența căruia intră toate drepturile reale principale, inclusiv dreptul de concesiune. Modificarea de către stat, pe cale unilaterală, a contractului de concesiune, reprezintă o ingerință nelegală a statului în derularea contractului și o măsură disproporționată și contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO.

B.e). Ultima critică regăsită în motivele de recurs privește constatarea din cuprinsul sentinței de fond, considerată eronată, potrivit căreia poziția exprimată public de Președintele ANRM este nerelevantă în cauză. Recurenta consideră că, atât timp cât Președintele ANRM și Ministrul Finanțelor Publice au susținut public că prevederile O.U.G. nr. 102/2013 se aplică doar licențelor încheiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ, opiniile acestora sunt relevante și au fost înlăturate în mod nelegal de instanța de fond.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Resurse Minerale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, intimata arată că instanța de fond în mod corect a reținut că decizia de modificare a cuantumului redevenței miniere aparține legiuitorului care, prin art. VII din O.U.G. nr. 102/2013, a stabilit că redevențele instituite de această ordonanță se aplică, de la data intrării ei în vigoare, tuturor licențelor/permiselor.

Caracterul clar al acestor dispoziții legale este întărit de prevederile art. VIII din același act normativ care stabilesc obligația încheierii actelor adiționale cu noile redevențe, la contractele de concesiune aflate în derulare.

De asemenea, din aceste prevederi legale rezultă instituirea unor norme juridice derogatorii de la prevederile Legii minelor nr. 85/2003, în ceea ce privește securitatea și stabilitatea raporturilor juridice existente între părțile contractului de concesiune.

Pe de altă parte, O.U.G. nr. 102/2013 nu se aplică retroactiv, ci de la data intrării ei în vigoare.

În altă ordine de idei, redevența minieră nu a fost niciodată lăsată la îndemâna părților contractului de concesiune, neputând fi rodul negocierii între părți. Atât potrivit Legii minelor nr. 61/1998, cât și Legii minelor nr. 85/2003, în vigoare în prezent, redevența este în cuantum fix pentru fiecare gen de resurse minerale care aparține proprietății publice a statului.

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 3 mai 2017.

Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

5.2. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată de la 31 ianuarie 2018, recurenta-reclamantă A. (România) S.A. a depus o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII și VIII din O.U.G. nr. 102/2013, prin raportare la art. 15 alin. (2), art. 44 și art. 1 alin. (3) din Constituția României, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate invocată.

Intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Resurse Minerale a depus un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII și VIII din O.U.G. nr. 102/2013, prin care a solicitat respingerea excepției de neconstituționalitate invocată de recurenta-reclamantă A. (România) S.A., ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 28 martie 2018, în conformitate cu dispozițiile Hotărârii nr. 83/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Înalta Curte a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2014 având ca obiect cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII și VIII din O.U.G. nr. 102/2013, invocată în prezenta cauză de către recurenta-reclamantă A. (România) S.A.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii recurentei-reclamante A. (România) S.A. de suspendare a judecății recursului

În privința cererii de suspendare a judecății, întemeiată de recurentă pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în urma abrogării cazului de suspendare de drept prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (prin Legea nr. 177/2010), în situația sesizării Curții Constituționale, nu mai este obligatorie suspendarea judecății.

Prin înlăturarea acestui caz de suspendare de drept a judecății s-a urmărit să se acorde instanței investite cu soluționarea cererii în cadrul căreia este invocată excepția de neconstituționalitate atributul aprecierii asupra oportunității suspendării judecății.

Dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc un caz de suspendare facultativă, sunt aplicabile, în principiu, și în situația sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

Apreciind, însă, asupra necesității suspendării judecății în raport de natura și împrejurările cauzei și luând în considerare reglementarea cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că nu se impune o astfel de suspendare.

II.2. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Instanța de fond a reținut că prevederile art. VII și VIII din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102/2013 conțin soluția legislativă explicită a aplicării noului cuantum al redevențelor stabilit prin art. VI din același act normativ, de la data intrării în vigoare a ordonanței, tuturor licențelor, adică și celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ și că aceste prevederi legale nu pot fi înlăturate de la aplicare.

Prima critică din recurs se referă la modalitatea de tranșare de către instanța de fond a problemei sferei de aplicare a prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 102/2013.

Recurenta susține că judecătorul fondului a reținut greșit că prevederile art. VI-VIII din O.U.G. nr. 102/2013 sunt aplicabile și licențelor de exploatare a resurselor miniere a căror beneficiară este societatea reclamantă, care au fost acordate în perioada 1999-2008.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate și că, în mod corect, prima instanță a stabilit că aceste prevederi sunt aplicabile și licențelor deținute de reclamantă, respectiv contractelor de concesiune încheiate anterior intervenirii modificării prevederilor art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003, care stabilește cuantumul redevențelor miniere.

Astfel, prin art. VI din O.U.G. nr. 102/2013 s-a modificat art. 45 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, stabilindu-se noi niveluri ale redevenței miniere cuvenită bugetului de stat, iar prin art. VII s-a consacrat soluția legislativă a aplicării noilor redevențe, de la data intrării în vigoare a ordonanței de modificare a legii, tuturor licențelor/permiselor. Soluția legislativă clară este confirmată și de conținutul art. VIII, conform căruia, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței, titularii licențelor/permiselor și autoritatea competentă au obligația de a încheia acte adiționale de stabilire a redevențelor reglementate prin O.U.G. nr. 102/2013.

Recurenta afirmă că dispozițiile menționate ale O.U.G. nr. 102/2013 nu ar putea fi interpretate în sensul aplicabilității lor și contractelor de concesiune încheiate anterior, întrucât o astfel de interpretare ar contraveni principiului securității raporturilor juridice, consacrat expres prin dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 conform cărora "prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale favorabile titularului".

Norma cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 stabilește că, în perioada de activitate a legii, licențele obținute rămân supuse prevederilor legale sub imperiul cărora au fost obținute. Această normă, însă, nu poate fi opusă modificării legislative explicite din cuprinsul aceluiași act normativ referitoare la nivelul redevenței miniere cuvenite bugetului de stat, pentru motive care țin de calificarea juridică a redevenței, care va fi analizată, în continuare.

Cât privește dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, pe care, de asemenea, se bazează argumentația recurentei, în mod corect instanța de fond a reținut că aceste dispoziții, fiind cuprinse în capitolul celor cu caracter tranzitoriu și final din Legea nr. 85/2003 și referindu-se la perioada de tranziție de la reglementarea anterioară - Legea minelor nr. 61/1998, la noua Lege a minelor nr. 85/2003, nu sunt incidente în cauză deoarece chestiunile litigioase ale cauzei nu se referă la perioada tranzitorie anterior menționată, ci la aplicarea modificărilor aduse Legii nr. 85/2003 contractelor de concesiune aflate în derulare.

Chiar dacă s-ar aprecia că obținerea unora dintre licențe sub imperiul Legii nr. 61/1998 face să le fie aplicabilă norma tranzitorie menționată, rămân valabile argumentele anterior expuse, potrivit cărora o astfel de normă nu împiedică modificarea prin lege a nivelului redevențelor miniere, în cazul contractelor de concesiune aflate în derulare.

În altă ordine de idei, instanța de fond, argumentând în mod corect că nu poate înlătura de la aplicare dispoziții legale aflate în vigoare, într-un raționament logico-juridic firesc, s-a referit și la împrejurarea că argumentele de nelegalitate ale reclamantei implică un control de constituționalitate a O.U.G. nr. 102/2013, control care nu intră în competența instanței de contencios administrativ.

Recurenta continuă să susțină, în principal, că problema dedusă judecății ține de interpretarea și aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 102/2013, iar nu de constituționalitatea acestora.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului constată că soluția legislativă a aplicării noului nivel al redevențelor miniere și contractelor de concesiune aflate în derulare este prevăzută de modificările aduse Legii nr. 85/2003 prin O.U.G. nr. 102/2013, aprobată prin Legea nr. 11/2015 (publicată în Monitorul oficial nr. 24 din 13.01.2015) și că instanța de contencios administrativ este ținută să aplice aceste dispoziții legale.

Criticile recurentei-reclamante vizează conținutul normativ al art. VI, art. VII și art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, iar nu modul în care aceste articole de lege trebuie interpretate și aplicate.

Și dacă s-ar aprecia că această chestiune litigioasă, a aplicării modificărilor legislative referitoare la nivelul redevenței licențelor în derulare nu privește textul de lege, ca atare, ci ține de procesul de aplicare (în timp) a legii, revenind în competența instanței de contencios administrativ atributul rezolvării ei, Înalta Curte constată că O.U.G. nr. 102/2013 se aplică efectelor juridice viitoare ale contractelor de concesiune aflate în derulare, respectiv, stabilește pentru viitor noi niveluri ale redevenței miniere datorate în cadrul contractelor.

Recurenta susține că nivelul redevenței nu intră în categoria efectelor viitoare ale contractului, ci reprezintă facta praeterita, care ar trebui să rămână supusă legii în vigoare la data încheierii contractului de concesiune.

Însă, numai situația juridică generată de încheierea contractului de concesiune ce cuprinde efectele voite ale acestuia este, din perspectiva determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul încheierii contractului. Nu este și cazul clauzelor reglementare ale contractului administrativ.

Contractul de concesiune minieră este o specie a contractului administrativ, care, conform definiției din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reprezintă un acord de voință între autoritatea publică și persoana juridică de drept privat, prin care se urmărește realizarea unui interes public, respectiv punerea în valoare a unui bun public. Contractul este, astfel, supus regimului de putere publică.

Conform art. 3 pct. 8 din Legea nr. 85/2003, concesiunea minieră este operațiunea juridică prin care statul, reprezentat de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei persoane, în calitate de concesionar, dreptul și obligația de a executa, pe risc și cheltuială proprii, activități miniere având ca obiect resursele minerale ce cad sub incidența prezentei legi, în schimbul unei redevențe miniere pentru exploatare și al unei taxe pe activitatea de prospecțiune, explorare și exploatare a resurselor minerale.

În satisfacerea interesului public, printre principalele trăsături caracteristice contractelor administrative se numără poziția inegală a părților contractante (particularul fiind subordonat autorității publice) și clauzele derogatorii de la dreptul comun, cunoscute drept clauze exorbitante, imperative prin puterea legii și care nu pot face obiectul niciunei negocieri.

Autoritatea publică contractantă are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementară a contractului, respectiv clauzele de drept public, stabilite prin lege sau acte administrative unilaterale, în scopul ocrotirii intereselor publice.

Or, în cazul contractelor de concesiune minieră, nivelul redevenței miniere face parte dintre clauzele reglementare ale contractului, de drept public, acest nivel fiind stabilit prin lege, iar nu lăsat la îndemâna negocierii între părțile contractante. Acest aspect rezultă fără dubiu din prevederile art. 44 și 45 din Legea nr. 85/2003.

Deși clauzele financiare convenite de părțile unui contract administrativ sunt considerate a nu fi clauze reglementare, redevența stabilită în sarcina concesionarului, pentru exploatarea unor resurse care fac parte din domeniul public al statului, ca natură juridică, doar în susbsidiar poate fi socotită drept clauză financiară a contractului.

În principal, aceste redevențe fac parte din regimul fiscal al exploatațiilor, fiind stabilite pe cale reglementară, dovadă în acest sens stând tocmai prevederile art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003.

Cu respectarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat constituțional prin art. 15 alin. (2), legea nouă nu modifică efecte ale contractului care s-au produs înainte de intrarea sa în vigoare, ci se aplică efectelor viitoare ale contractelor de concesiune, susceptibile să se producă după intrarea ei în vigoare.

Redevența minieră nu este, așa cum susține recurenta, exclusiv un preț al concesiunii, ci natura ei juridică principală este de creanță asimilată celor fiscale, fiind definită, conform art. 3 pct. 3 din Legea nr. 85/2003, ca suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităților de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului.

De altfel, și art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ca și art. 2 alin. (2) din noul Codul de procedură fiscală asimilează redevențele miniere creanțelor fiscale, supunându-le regimului de drept public fiscal.

În concluzie, Înalta Curte reține că nivelul redevenței miniere reprezintă clauză reglementară a contractului de concesiune minieră, stabilită prin lege și că Agenția Națională pentru Resurse Minerale are dreptul și obligația de a modifica în mod unilateral această parte reglementară a contractului, în raport de prevederile explicite ale art. 45 din Legea nr. 85/2003, așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2003, aprobată prin Legea nr. 11/2015, fără ca aceasta să atragă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

Pentru considerentele anterioare, vor fi înlăturate și motivele de recurs prin care se susține greșita reținere de către instanța de fond a existenței unei obligații legale a recurentei-reclamante de a încheia actele adiționale modificatoare, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanței și, respectiv, greșita reținere a imposibilității negocierii cuantumului redevenței miniere.

Recurenta-reclamantă susține fără temei că dispozițiile art. 20 alin. (1) și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 ar fi în sensul că nivelul redevenței se stabilește prin negociere.

De asemenea, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurentă se referă la situații/raporturi juridice diferite de cel supus controlului judiciar în prezenta cauză.

Cât privește aplicarea dispozițiilor Protocolului adițional nr. x la Convenția EDO, recurenta-reclamantă susține că interesul său patrimonial în menținerea condițiilor concesiunii, sub aspectul nivelului redevenței, ar intra în sfera de ocrotire a art. 1 din Protocolul adițional nr. x la Convenția EDO, întrucât licența, în forma agreată inițial, reprezintă un "bun" în sensul Convenției.

Atât din perspectiva asimilării redevențelor miniere creanțelor fiscale, cât și din perspectiva caracterului de clauză reglementară a contractului de concesiune a nivelului acestei redevențe interesul patrimonial invocat de reclamantă nu intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. x la Convenția EDO.

În ultimul rând, se impune înlăturarea criticii conform căreia instanța de fond în mod greșit nu a valorificat poziția exprimată public a președintelui ANRM și a ministrului de finanțe referitoare la modalitatea de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 102/2013.

În această privință, instanța de fond a reținut în mod legal că astfel de opinii asupra interpetării și aplicării legii, chiar expuse de reprezentații statului/autorității contractante nu pot fi producătoare de efecte juridice.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenta-reclamantă A. (România) S.A.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. (România) S.A. împotriva sentinței civile nr. 786 din 19 martie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2018.