ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2737/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 29.09.2014, reclamanta societatea A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, anularea deciziei de soluționare nr. 8350/04.08.2014, anularea adresei nr. x/15.05.2014 și a actelor adiționale modificatoare la licențele de exploatare nr. 159/1999 (perimetrul Ghioroc, jud. Arad), nr. 505/1999 (perimetrul Dealul Iglicioara-Turcoaia, jud. Tulcea), nr. 1078/1999 (perimetrul Doaga, jud. Vrancea), nr. 1142/2000 (perimetrul Rotbav, jud. Brașov), nr. 1376/2002 (perimetrul Drăgănescu, jud. Giurgiu), nr. 2165/1999 (perimetrul Zebil-Dealul Congaz, jud. Tulcea), nr. 3252/2002 (perimetrul Pleșa Porceni, jud. Gorj), nr. 3253/2002 (perimetrul Măgura Sîrbi-Brănișca, jud. Hunedoara), nr. 3264/2002 (perimetrul Valea Arsului-Criscior, jud. Hunedoara), cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 3525 pronunțată în data de 18 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta societatea A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta societatea A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu consecința anulării deciziei de soluționare nr. 8350/04.08.2014, anularea adresei nr. x/15.05.2014 și a actelor adiționale modificatoare la licențele de exploatare.

După prezentarea pe larg a situației de fapt, recurenta - reclamantă a susținut următoarele în combaterea sentinței atacate:

Sentința recurată reține în mod nelegal că noul cuantum a redevenței s-ar aplica și licențelor de exploatare acordate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013, instanța interpretând în mod eronat prevederile art. VI-VIII din O.U.G. nr. 102/2013 ca fiind aplicabile în cauză;

Sub acest aspect menționează că instanța de fond arată că potrivit art. VI din O.U.G. nr. 102/2013, noul cuantum al redevenței miniere se stabilește la încheierea licenței sau la eliberarea permisului de exploatare, dar, cu toate acestea, susține că noile redevențe se aplică de la data intrării în vigoare a ordonanței tuturor licențelor de exploatare.

Or, o astfel de interpretare a dispozițiilor O.U.G. nr. 102/2013 nu poate fi decât nelegală atât timp cât instanța de fond, în Sentința recurată, deși afirmă că prevederile acestei ordonanțe sunt pe deplin aplicabile prezentei cauze, într-un mod cu totul eronat, ignoră să aplice și prevederile art. VI din aceasta, care prevede că "Redevența minieră cuvenită bugetului de stat se stabilește, la încheierea licenței ori la eliberarea permisului de exploatare".

În realitate, sensul avut în vedere de legiuitor este unul extrem clar și urmează principiile statuate în materie încă de la momentul Legii nr. 61/1998. Astfel, intenția legiuitorului a fost întotdeauna aceea de a oferi o protecție clară concesionarului prin păstrarea clauzelor licențelor de exploatare în forma în care acestea au fost încheiate.

Prima instanță susține că prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 nu sunt aplicabile în prezenta cauză deoarece reglementează doar situația tranzitorie a licențelor de exploatare încheiate în baza Legii nr. 61/1998, care a fost abrogată expres odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2003 prin intermediul art. 69 din acest act normativ.

Sentința recurata ignoră de asemenea faptul că art. 60 există și astăzi în Legea minelor nr. 85/2003, iar o privire cronologică asupra evoluției acestui text de lege confirmă intenția legiuitorului de a păstra aceste prevederi legale pentru a oferi în continuare protecție licențelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2003, așa cum este cazul licențelor Societății.

Instanța de fond alege să ignore într-un mod cu totul eronat și prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, dând prevalentă în cauză prevederilor O.U.G. nr. 102/2013.

Cu privire la această atitudine a primei instanțe, solicită a se observa faptul că, licențelor încheiate sub imperiul Legii nr. 61/1998 și aflate în vigoare la data adoptării Legii nr. 85/2003, le sunt incidente atât dispozițiile art. 21 alin. (2), cât și dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 (texte de lege în vigoare la data adoptării Legii minelor nr. 85/2003, fiind în vigoare și în prezent), iar nu prevederile O.U.G. nr. 102/2013, care nu pot să consacre decât regimul licențelor ce vor fi încheiate ulterior intrării în vigoare a acestui din urmă act normativ.

Astfel, chiar dacă O.U.G. nr. 102/2013 nu prevede expres renegocierea licențelor de exploatare în derulare, intenția legiuitorului de a nu modifica în mod unilateral acordul de voință al părților, rămâne valabilă fiind expres menținută prin dispozițiile art. 21 alin. (2) și ale art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 care, prevăd expres faptul că licențele sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii/emiterii acestora și rămân în vigoare în forma în care au fost încheiate pe toată durata pentru care au fost încheiate.

Potrivit prevederilor legale incidente cauzei, rezultă fără putință de tăgadă faptul că noul cuantum al redevenței miniere prevăzut de către O.U.G. nr. 102/2013 nu se poate aplica licențelor de exploatare încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanțe deoarece, în acest fel, s-ar încălca principiul neretroactivității legii prevăzut atât de C. civ. în art. 6 alin. (2). cât și de către art. 15 alin. (2) din Constituția României;

Sentința recurată reține în mod nelegal că titularii licențelor de exploatare acordate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013, sunt obligați să încheie acte adiționale modificatoare în termen 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanței.

Prima instanță interpretează în mod eronat prevederile art. VIII alin. (2) din O.U.G. nr. 102/2013, apreciind că norma legală modificatoare permite Autorității modificarea unilaterală a Licențelor de exploatare. În realitate însă textul de lege are în vedere reglementarea procedurii de încheiere a licențelor de exploatare și implicit a actelor adiționale de modificare a acestora.

Încălcând procedura legală, Autoritatea și prima instanță au susținut că noul cuantum al redevenței trebuie aplicat de la momentul semnării actelor adiționale de Președintele Autorității. Or, o astfel de argumentație este absurdă dat fiind că actele adiționale au fost emise la începutul anului 2014 și probabil semnate de Președintele ANRM fără ca reclamanta să fie înștiințată despre acest lucru. Societatea a aflat despre existența acestora abia la data de 15.05.2014 când i-a fost transmisă Adresa ANRM, prin care a fost invitată sa își însușească actele adiționale deja intrate în vigoare.

Având în vedere prevederile clauzelor contractuale agreate de către părți prin contractul de concesiune cât și dispozițiile legale incidente, solicită să se constate nelegalitatea sentinței recurate și în ceea ce privește posibilitatea Autorității de a modifica în mod unilateral cuantumul redevenței datorate de reclamantă, aferent licențelor de exploatare, prin obligarea la semnarea unor acte adiționale neagreate de către societatea A..

Instanța de fond a reținut în mod eronat că Autoritatea poate impune reclamantei achitarea unui cuantum majorat în mod unilateral de către acesta prin actele adiționale modificatoare, fără o negociere prealabilă cu aceasta, care să se finalizeze cu acceptul reclamantei, materializat prin semnarea acestor acte adiționale.

Sentința recurata reține în mod nelegal că ANRM poate modifica în mod unilateral cuantumul redevenței datorită calității sale de purtătoare a prerogativelor de putere publică.

În consecință, deși contractul de concesiune este un contract administrativ, atât timp cât natura juridică a redevenței miniere este aceea de preț al contractului de concesiune, modificarea în mod unilateral a cuantumului redevenței miniere nu poate fi susținută, întrucât ar încălca în mod flagrant atât dispozițiile Licențelor de exploatare, cât și principiile aplicabile în materie contractuală și ar afecta echilibrul financiar al concesiunii.

Hotărârea de fond este nelegală și ca urmare a înlăturării aplicării dispozițiilor Protocolului adițional nr. 1 la Convenția EDO, sub incidența căruia intră toate drepturile reale principale, inclusiv dreptul de concesiune. Modificarea de către stat, pe cale unilaterală, a contractului de concesiune, reprezintă o ingerință nelegală a statului în derularea contractului și o măsură disproporționată și contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO.

Prin urmare, atât timp cât, Președintele ANRM și Ministrul Finanțelor Publice își expun public o poziție fața de o nouă prevedere legislativă, chiar în contextul promovării acestei modificări legale, aceștia nu pot exprima decât o poziție oficială a Autorității pe care o conduc, și nu doar o poziție personală, așa cum în mod eronat susține instanța de fond. Interpretarea instanței de fond nu se poate susține prin simplul fapt că Președintele ANRM este cel care trebuia și trebuie să aplice noua reglementare, iar Ministrul Finanțelor Publice a fost unul din semnatarii actului normativ, ambele persoane fiind, deci, în deplină cunoștință de cauză asupra subiectului.

Astfel, consideră că, atât timp cât cele două persoane mai sus amintite, respectiv Președintele ANRM și ministrul finanțelor publice, din funcțiile reprezentative pe care le dețin, au susținut că prevederile O.U.G. nr. 102/2013 se aplică doar licențelor de exploatare încheiate după intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, considerăm ca opiniile acestora sunt absolut relevante cauzei și au fost înlăturate în mod nelegal de către instanța de fond.

1.4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Resurse Minerale a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

1.5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 7 iunie 2016.

Prin încheierea din data de 21 martie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

1.5.2. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată de la 14 noiembrie 2017, recurenta-reclamantă A. a depus o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII și VIII din O.U.G. nr. 102/2013, prin raportare la art. 15 alin. (2), art. 44 și art. 1 alin. (3) din Constituția României, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate invocată.

Intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Resurse Minerale a depus un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII și VIII din O.U.G. nr. 102/2013, prin care a solicitat respingerea excepției de neconstituționalitate invocată de recurenta-reclamantă A. S.A. (fostă societatea A.), ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2018, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII și VIII din O.U.G. nr. 102/2013, invocată în prezenta cauză de către recurenta-reclamantă A., a sesizat Curtea Constituțională și a suspendat judecata cauzei.

Prin Decizia nr. 176 din 26 mai 2020 pronunțată de Curtea Constituționalăa României s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de A. S.A. în Dosarele nr. x/2014 și nr. y/2014 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, precum și de către B. S.A. în Dosarul nr. x/2014 al aceleiași instanțe și constată că prevederile art. VII și art. VIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Instanța de fond a reținut că prevederile art. VII și VIII din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102/2013 conțin soluția legislativă explicită a aplicării noului cuantum al redevențelor stabilit prin art. VI din același act normativ, de la data intrării în vigoare a ordonanței, tuturor licențelor, adică și celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ și că aceste prevederi legale nu pot fi înlăturate de la aplicare.

Prima critică din recurs se referă la modalitatea de tranșare de către instanța de fond a problemei sferei de aplicare a prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 102/2013.

Recurenta susține că judecătorul fondului a reținut greșit că prevederile art. VI-VIII din O.U.G. nr. 102/2013 sunt aplicabile și licențelor de exploatare a resurselor miniere a căror beneficiară este societatea reclamantă, care au fost acordate în perioada 1999-2008.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate și că, în mod corect, prima instanță a stabilit că aceste prevederi sunt aplicabile și licențelor deținute de reclamantă, respectiv contractelor de concesiune încheiate anterior intervenirii modificării prevederilor art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003, care stabilește cuantumul redevențelor miniere.

Astfel, prin art. VI din O.U.G. nr. 102/2013 s-a modificat art. 45 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, stabilindu-se noi niveluri ale redevenței miniere cuvenită bugetului de stat, iar prin art. VII s-a consacrat soluția legislativă a aplicării noilor redevențe, de la data intrării în vigoare a ordonanței de modificare a legii, tuturor licențelor/permiselor. Soluția legislativă clară este confirmată și de conținutul art. VIII, conform căruia, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței, titularii licențelor/permiselor și autoritatea competentă au obligația de a încheia acte adiționale de stabilire a redevențelor reglementate prin O.U.G. nr. 102/2013.

Recurenta afirmă că dispozițiile menționate ale O.U.G. nr. 102/2013 nu ar putea fi interpretate în sensul aplicabilității lor și contractelor de concesiune încheiate anterior, întrucât o astfel de interpretare ar contraveni principiului securității raporturilor juridice, consacrat expres prin dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 conform cărora "prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale favorabile titularului".

Norma cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 stabilește că, în perioada de activitate a legii, licențele obținute rămân supuse prevederilor legale sub imperiul cărora au fost obținute. Această normă, însă, nu poate fi opusă modificării legislative explicite din cuprinsul aceluiași act normativ referitoare la nivelul redevenței miniere cuvenite bugetului de stat, pentru motive care țin de calificarea juridică a redevenței, care va fi analizată, în continuare.

Cât privește dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, pe care, de asemenea, se bazează argumentația recurentei, în mod corect instanța de fond a reținut că aceste dispoziții, fiind cuprinse în capitolul celor cu caracter tranzitoriu și final din Legea nr. 85/2003 și referindu-se la perioada de tranziție de la reglementarea anterioară - Legea minelor nr. 61/1998, la noua Lege a minelor nr. 85/2003, nu sunt incidente în cauză deoarece chestiunile litigioase ale cauzei nu se referă la perioada tranzitorie anterior menționată, ci la aplicarea modificărilor aduse Legii nr. 85/2003 contractelor de concesiune aflate în derulare.

Chiar dacă s-ar aprecia că obținerea unora dintre licențe sub imperiul Legii nr. 61/1998 face să le fie aplicabilă norma tranzitorie menționată, rămân valabile argumentele anterior expuse, potrivit cărora o astfel de normă nu împiedică modificarea prin lege a nivelului redevențelor miniere, în cazul contractelor de concesiune aflate în derulare.

În altă ordine de idei, instanța de fond, argumentând în mod corect că nu poate înlătura de la aplicare dispoziții legale aflate în vigoare, într-un raționament logico-juridic firesc, s-a referit și la împrejurarea că argumentele de nelegalitate ale reclamantei implică un control de constituționalitate a O.U.G. nr. 102/2013, control care nu intră în competența instanței de contencios administrativ.

Recurenta continuă să susțină, în principal, că problema dedusă judecății ține de interpretarea și aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 102/2013, iar nu de constituționalitatea acestora.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului constată că soluția legislativă a aplicării noului nivel al redevențelor miniere și contractelor de concesiune aflate în derulare este prevăzută de modificările aduse Legii nr. 85/2003 prin O.U.G. nr. 102/2013, aprobată prin Legea nr. 11/2015 (publicată în Monitorul oficial nr. 24 din 13.01.2015) și că instanța de contencios administrativ este ținută să aplice aceste dispoziții legale.

Criticile recurentei-reclamante vizează conținutul normativ al art. VI, art. VII și art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, iar nu modul în care aceste articole de lege trebuie interpretate și aplicate.

Și dacă s-ar aprecia că această chestiune litigioasă, a aplicării modificărilor legislative referitoare la nivelul redevenței licențelor în derulare nu privește textul de lege, ca atare, ci ține de procesul de aplicare (în timp) a legii, revenind în competența instanței de contencios administrativ atributul rezolvării ei, Înalta Curte constată că O.U.G. nr. 102/2013 se aplică efectelor juridice viitoare ale contractelor de concesiune aflate în derulare, respectiv, stabilește pentru viitor noi niveluri ale redevenței miniere datorate în cadrul contractelor.

Recurenta susține că nivelul redevenței nu intră în categoria efectelor viitoare ale contractului, ci reprezintă facta praeterita, care ar trebui să rămână supusă legii în vigoare la data încheierii contractului de concesiune.

Însă, numai situația juridică generată de încheierea contractului de concesiune ce cuprinde efectele voite ale acestuia este, din perspectiva determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul încheierii contractului. Nu este și cazul clauzelor reglementare ale contractului administrativ.

Contractul de concesiune minieră este o specie a contractului administrativ, care, conform definiției din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reprezintă un acord de voință între autoritatea publică și persoana juridică de drept privat, prin care se urmărește realizarea unui interes public, respectiv punerea în valoare a unui bun public. Contractul este, astfel, supus regimului de putere publică.

Conform art. 3 pct. 8 din Legea nr. 85/2003, concesiunea minieră este operațiunea juridică prin care statul, reprezentat de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei persoane, în calitate de concesionar, dreptul și obligația de a executa, pe risc și cheltuială proprii, activități miniere având ca obiect resursele minerale ce cad sub incidența prezentei legi, în schimbul unei redevențe miniere pentru exploatare și al unei taxe pe activitatea de prospecțiune, explorare și exploatare a resurselor minerale.

În satisfacerea interesului public, printre principalele trăsături caracteristice contractelor administrative se numără poziția inegală a părților contractante (particularul fiind subordonat autorității publice) și clauzele derogatorii de la dreptul comun, cunoscute drept clauze exorbitante, imperative prin puterea legii și care nu pot face obiectul niciunei negocieri.

Autoritatea publică contractantă are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementară a contractului, respectiv clauzele de drept public, stabilite prin lege sau acte administrative unilaterale, în scopul ocrotirii intereselor publice.

Or, în cazul contractelor de concesiune minieră, nivelul redevenței miniere face parte dintre clauzele reglementare ale contractului, de drept public, acest nivel fiind stabilit prin lege, iar nu lăsat la îndemâna negocierii între părțile contractante. Acest aspect rezultă fără dubiu din prevederile art. 44 și 45 din Legea nr. 85/2003.

Deși clauzele financiare convenite de părțile unui contract administrativ sunt considerate a nu fi clauze reglementare, redevența stabilită în sarcina concesionarului, pentru exploatarea unor resurse care fac parte din domeniul public al statului, ca natură juridică, doar în susbsidiar poate fi socotită drept clauză financiară a contractului.

În principal, aceste redevențe fac parte din regimul fiscal al exploatațiilor, fiind stabilite pe cale reglementară, dovadă în acest sens stând tocmai prevederile art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003.

Cu respectarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat constituțional prin art. 15 alin. (2), legea nouă nu modifică efecte ale contractului care s-au produs înainte de intrarea sa în vigoare, ci se aplică efectelor viitoare ale contractelor de concesiune, susceptibile să se producă după intrarea ei în vigoare.

Redevența minieră nu este, așa cum susține recurenta, exclusiv un preț al concesiunii, ci natura ei juridică principală este de creanță asimilată celor fiscale, fiind definită, conform art. 3 pct. 3 din Legea nr. 85/2003, ca suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităților de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului.

De altfel, și art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ca și art. 2 alin. (2) din noul Codul de procedură fiscală asimilează redevențele miniere creanțelor fiscale, supunându-le regimului de drept public fiscal.

În concluzie, Înalta Curte reține că nivelul redevenței miniere reprezintă clauză reglementară a contractului de concesiune minieră, stabilită prin lege și că Agenția Națională pentru Resurse Minerale are dreptul și obligația de a modifica în mod unilateral această parte reglementară a contractului, în raport de prevederile explicite ale art. 45 din Legea nr. 85/2003, așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2003, aprobată prin Legea nr. 11/2015, fără ca aceasta să atragă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

În această privință sunt de menționat și considerentele de la pct. 51 din decizia Curții Constituționale anterior menționate, conform cărora se "constată că prevederile criticate din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 nu contravin principiului constituțional al neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, întrucât acestea sunt de imediată aplicare, iar în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit, de principiu, că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare" (Decizia nr. 952 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din data de 4 ianuarie 2013, Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002; Decizia nr. 73 din 6 martie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 11 mai 2001). O lege nu este retroactivă când vizează efectele nerealizate încă în momentul intrării ei în vigoare, ale unui act juridic cu efecte succesive, astfel cum sunt licențele de concesiune miniere, care sunt acte juridice cu executare succesivă, deci cu efecte succesive. Așa fiind, Curtea consideră că reglementarea criticată din cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2013 reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi."

Pentru considerentele anterioare, vor fi înlăturate și motivele de recurs prin care se susține greșita reținere de către instanța de fond a existenței unei obligații legale a recurentei-reclamante de a încheia actele adiționale modificatoare, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanței și, respectiv, greșita reținere a imposibilității negocierii cuantumului redevenței miniere.

Recurenta-reclamantă susține fără temei că dispozițiile art. 20 alin. (1) și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 ar fi în sensul că nivelul redevenței se stabilește prin negociere.

De asemenea, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurentă se referă la situații/raporturi juridice diferite de cel supus controlului judiciar în prezenta cauză.

Cât privește aplicarea dispozițiilor Protocolului adițional nr. 1 la Convenția EDO, recurenta-reclamantă susține că interesul său patrimonial în menținerea condițiilor concesiunii, sub aspectul nivelului redevenței, ar intra în sfera de ocrotire a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția EDO, întrucât licența, în forma agreată inițial, reprezintă un "bun" în sensul Convenției.

Atât din perspectiva asimilării redevențelor miniere creanțelor fiscale, cât și din perspectiva caracterului de clauză reglementară a contractului de concesiune a nivelului acestei redevențe interesul patrimonial invocat de reclamantă nu intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția EDO.

În ultimul rând, se impune înlăturarea criticii conform căreia instanța de fond în mod greșit nu a valorificat poziția exprimată public a președintelui ANRM și a ministrului de finanțe referitoare la modalitatea de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 102/2013.

În această privință, instanța de fond a reținut în mod legal că astfel de opinii asupra interpretării și aplicării legii, chiar expuse de reprezentații statului/autorității contractante nu pot fi producătoare de efecte juridice.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 3525 din data de 18 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.