ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 998/2018

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1629 din 4 mai 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L împotriva sentinței civile nr. 30 din 28 ianuarie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că susținerile recurentei-reclamante vizând interpretarea greșită de către instanța de fond a noțiunii de "neregulă" apărută în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, sunt nefondate, în sentință reținându-se în mod corect că încălcarea obligațiilor contractuale rezultate din formalismul procedurii de selecție, a activităților prestate de dirigintele de șantier precum și subcontractarea lucrărilor de către antreprenorul S.C. B. S.R.L. atrage caracterul neeligibil al sumelor acordate ca finanțare nerambursabilă, indiferent dacă a fost probată sau nu producerea vreunei pagube, obligația de recuperare a fondurilor europene existând în toate cazurile de constatare a unor fraude sau nereguli, fără a fi necesară probarea existenței vreunui prejudiciu.

S-a mai reținut că rezilierea contractului de finanțare este prevăzută la art. 11 alin. (3) din Anexa 1, normă contractuală care dă dreptul autorității contractante ca "în cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea ori executarea Contractului, Autoritatea Contractantă poate înceta valabilitatea Contractului, de plin drept, printr-o notificare scrisă adresată beneficiarului, fără punere în întârziere, fără nicio altă formalitate și fără intervenția instanței judecătorești. În aceste cazuri, beneficiarul va restitui integral sumele primite ca finanțare nerambursabilă.

De asemenea, criticile referitoare la nelegalitatea procedurilor administrative de verificare, în raport de prevederile art. 21 alin. (21) și 25 din O.U.G. nr. 66/2011 au fost considerate nefondate.

Cele două alineate reglementează obligația autorității de a efectua activitatea de control într-un termen procedural de 60 de zile de la data comunicării de către DLAF a actului de control emis în conformitate cu procedurile proprii, procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare urmând să conțină următoarele elemente: denumirea autorității emitente, data la care a fost emis, datele de identificare a debitorului sau a persoanei împuternicite de debitor, cuantumul creanței bugetare stabilite în urma constatărilor, motivele de fapt, temeiul de drept, numele și semnătura conducătorului autorității emitente, ștampila autorității emitente, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și autoritatea la care se depune contestația, mențiuni privind punctul de vedere al debitorului și poziția exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) și (15).

În speță, nota de control DLAF nr. 1585/2013/15.05.2014 privind proiectul FEADR C121a 011113500007 "Înființare fermă îngrășare suine" localitatea Slatina, județul Suceava, a fost transmisă Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit care a procedat la verificarea suspiciunii de fraudă, activitate ce s-a finalizat prin încheierea unui proiect de proces-verbal de constatare transmis recurentei-reclamante la data de 11.07.2014, față de care recurentul-reclamant nu a exprimat un punct de vedere până la data încheierii procesului-verbal de constatare nereguli și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.07.2014.

Instanța de recurs a mai constatat că reluarea argumentelor din cuprinsul notei de control DLAF nu echivalează cu nemotivarea actului administrativ, întrucât resorturile decizionale rezultă cu claritate din cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, care a fost comunicat recurentei-reclamante, aceasta având posibilitatea de a exprima un punct de vedere, potrivit art. 21 alin. (15) din O.U.G. nr. 66/2011. Totodată, procesul-verbal contestat respectă cerințele prevăzute de art. 21 alin. (21) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 66/2011, temeiul de drept care a stat la baza emiterii sale fiind indicat atât în Capitolul 2 - Baza legală a verificării - cât și în Capitolul 7 - Temeiul de drept, unde se menționează aplicarea anexei I a contractului de finanțare, în privința obligațiilor beneficiarului în implementarea proiectului, precum și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1975/2006, prevederile art. 4 alin. (8) din Regulamentul (CE) nr. 65/2011 și dispozițiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995.

Referitor la criteriile vizând încălcarea de către instanța de fond a principiilor fundamentale ale procesului civil și rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, instanța de recurs a reținut că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În cauză, curtea de apel a analizat punctual motivele invocate de recurenta-reclamantă, judecătorul fondului expunând considerentele de fapt și de drept care i-au format convingerea pentru respingerea cererii de chemare în judecată.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul soluționării cu superficialitate a cererii deduse judecății în lipsa ordonării unei expertize tehnico-economice de specialitate au fost de asemenea apreciate ca nefondate, întrucât instanța dispune, din oficiu, asupra necesității administrării unei probe numai atunci când dovezile administrate nu sunt suficiente pentru formarea convingerii sale.

Or, în speță, instanța a argumentat că neregulile constatate prin actele administrative atacate vizează conduita recurentei-reclamante în derularea contractului de finanțare, investiția realizată devenind neeligibilă ca urmare a prevederilor legale și contractuale încălcate.

Astfel, s-a apreciat că motivarea actelor administrative contestate și documentația care a stat la baza emiterii acestora oferă suficiente elemente care, corelate între ele, conduc la concluzia că recurenta-reclamantă a încălcat dispozițiile legale ce reglementează procedurile de achiziție publică.

Totodată, în acord cu instanța de fond, instanța de recurs a reținut că din examinarea proceselor-verbale de selecție a ofertelor de achiziție rezultă că recurenta-reclamantă nu s-a preocupat să verifice în mod concret resursele efective pe care ofertantul se putea baza pe durata derulării contractului, fiind dovedită astfel, constatarea din cuprinsul actelor administrative contestate de "invitare formală la licitație a unor operatori economici fără experiență în domeniu, fără forță de muncă specializată și fără dotare tehnică necesară".

S-a apreciat a fi întemeiată și concluzia autorității intimate în sensul că lucrările de construire s-au efectuat fără prezența pe șantier a dirigintelui de șantier - C. - dat fiind că acesta, în perioada de execuție a lucrărilor, era angajat cu normă întreagă al Consiliul Județean Suceava.

Împotriva deciziei nr. 1629 din 4 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta-reclamantă S.C. "A." S.R.L. a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire se arată că, în cauză, au fost încălcate dispozițiile comunitare prevăzute în Tratatul privind Uniunea Europeană versiunea consolidată cu modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona care prevede în art. 6 alin. (1):

"Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor."

Încălcarea de către instanța de recurs a art. 47 alin. (1) și alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2012/c 326/02). care este anexa la Tratatul privind Uniunea Europeana și art. 6 privind Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în conformitate cu jurisprudența CEDO dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale impun instanțelor naționale să examineze în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia. În acest sens, instanța nu se poate limita la simple afirmații și păreri neargumentate, ci trebuie să analizeze cauza și să răspundă argumentat la criticile formulate prin motivele de recurs și mijloacele de apărare invocate de părți.

Sub acest aspect s-a solicitat instanței de recurs admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru rejudecarea fondului având în vedere motivele de recurs.

În motivare s-a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (1) C. proc. civ., "Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege", iar conform art. 254 alin. (5), "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc".

Revizuenta mai precizează că a solicitat prin acțiune încuviințarea probei cu înscrisuri și efectuarea unei expertize tehnico-economică de specialitate, iar instanța de fond nu a dat curs cererii privind probatoriile așa cum acestea au fost solicitate în temeiul prevederilor art. 254 alin. (1) C. proc. civ., reținând în considerentele sentinței recurate, pag. 35 ultimul aliniat, că reclamanta nu a solicitat proba cu expertiza în etapa scrisă a procesului civil, ceea ce denotă că instanța nu a analizat cu profunzime cererea cu care a fost investită și a judecat cu superficialitate întreg procesul dedus judecății

În motivarea deciziei pronunțată în recurs se reține că proba cu expertiza tehnică de specialitate nu ar fi fost necesară soluționării cauzei și din aceste considerente instanța de fond nu a dispus administrarea acestei probe. Față de această motivare, în opinia revizuentei este evident că instanța de recurs a procedat prin înlăturarea acestei probe fără a se pronunța în prealabil cu privire la această, situație similară cu cea criticată în recurs.

Procedura de licitație s-a făcut în conformitate cu ghidul solicitantului submăsura 121 și cu normele privind achizițiile aprobate de AFIR.

Cu referire la aprecierea că lucrările urmau a fi realizate în regie proprie, revizuenta precizează că toate documentele aduse ca probă demonstrează că lucrările au fost făcute de antreprenor. Pe întregul parcurs al lucrărilor nu s-a constatat punerea în operă a unor lucrări fără documente sau care nu au legătură cu contractul de antrepriză.

În ceea ce privește semnarea formală a documentelor care însoțesc situațiile de lucrări de către inginerul C., singurul argument este că acesta mai avea un loc de muncă în afara contractului de prestări servicii, întrucât acesta era angajat în același timp la Consiliul Județean Suceava.

Cu privire la faptul că Responsabilul Tehnic cu Execuția nu și-a îndeplinit atribuțiile, deoarece nu avea contract cu firma de construcții câștigătoare, revizuenta arată că nu poate reprezenta ca argument pentru neîndeplinirea atribuțiilor lipsa unui raport juridic între RTE și firma câștigătoare, atâta timp cât RTE semnează procesele-verbale și calitatea lucrărilor efectuate se poate demonstra post factum pe baza unui raport de evaluare .

Se mai arată că subcontractarea a fost făcută în proporție de 97,86%, această subcontractare nu a încălcat nicio normă sau instrucțiune AFIR, acuzațiile aduse neavând o bază legală, pentru a se constitui într-o neregulă.

Instanța de recurs, încălcând dispozițiile legii procesuale, nu a făcut nici o cercetare proprie pe fond a cauzei. Tot raționamentul instanței de recurs se limitează la preluarea considerentelor din sentința recurată, fără a lămuri cu privire la motivele de nelegalitate invocate în recurs și la probatoriul solicitat.

În opinia revizuentei, hotărârea judecătorească încalcă dispozițiile art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene raportat la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/18.05.1994.

Spre deosebire de dreptul romanesc, organele de la Strasbourg (Curtea și, anterior reformei făcute prin Protocolul nr. 11, Comisia Europeană a Drepturilor Omului) s-au ferit a defini dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul adițional. Mai mult decât atât, au evitat cu consecvență să identifice "frontierele" dreptului de proprietate, pentru că s-ar fi compromis posibilitatea de lărgire treptată, prin intermediul interpretării extensive, a singurei prevederi din Convenție care tratează un drept cu conținut economic.

De altfel, Curtea nici nu folosește termenul de drept de proprietate pentru a identifica drepturile ocrotite prin art. 1 din Protocolul adițional ci noțiunea de "bun" ori drepturi asupra "bunurilor".

Analizând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că este întemeiată excepția inadmisibilității cererii de revizuire, motiv pentru care o va admite și, pe cale de consecință, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituționale.

Prin Legea nr. 299/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011, a fost abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, iar ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, dispozițiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituționale, iar prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi și a treia din Legea nr. 554/2004, reintrate în fondul activ al legislației, conform acestei decizii a Curții Constituționale, subsecvent, au fost declarate neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei;

În consecință, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este în continuare în vigoare, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, însă numai în ceea ce privește tezele întâi și a treia, iar teza întâi este constituțională numai în măsura în care se interpretează în sensul că pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul cauzei (consecință rezultând, per a contrario, din aceeași decizie a Curții Constituționale).

Deci, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne.

Principiul priorității dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, față de dreptul național, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că revizuenta nu a dovedit cerința esențială legată de neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, astfel că nu este îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Motivele invocate de către revizuentă sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din motivele invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde, în realitate, la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocată de intimata A.F.I.R.

Respinge cererea de revizuire formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L. împotriva deciziei nr. 1629 din 4 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 martie 2018.