ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1809/2018

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la data de 03.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții COMUNA SANISLĂU PRIN PRIMAR, PRIMARUL COMUNEI SANISLĂU și CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI SANISLĂU, au solicitat obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând contravaloarea alocației valorice a normei de hrană, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății, pentru intervalele de timp indicate în acțiune. De asemenea, au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6702 din 09.11.2017, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii privind pe reclamanții A., B., C., toți prin SINDICATUL NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR ȘI VAMEȘILOR D., în contradictoriu cu pârâții COMUNA SANISLĂU PRIN PRIMAR, PRIMARUL COMUNEI SANISLĂU și CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI SANISLĂU, în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Pentru a pronunța această sentință s-a reținut că fiecare reclamant este încadrat ca funcționar public-polițist local la Serviciul Poliția Locală Sanislău, județul Satu Mare, iar pentru determinarea competenței instanței trebuie avute în vedere dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată și actualizată. Potrivit acestor dispoziții legale, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat și actualizat, reglementează o competență teritorială expresă și specială pentru judecarea conflictelor de muncă, fiind aplicabile doar jurisdicției muncii, iar nu litigiilor care privesc raporturile de serviciu ale funcționarilor publici.

Prin urmare, aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat și actualizat, nu poate fi extinsă la litigiile care privesc raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, motiv pentru care determinarea competenței teritoriale a instanțelor de contencios administrativ și fiscal în astfel de litigii se realizează în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, actualizată.

După cum este subliniat și în concluzia din considerentele de la pct. 7 din Decizia nr. 1/21.01.2013 a ICCJ - Completul competent să judece recursul în interesul legii, iar nu doar în dispozitivul clar și expres al deciziei, luarea în considerare a sediului sindicatului se realizează, conform acestei decizii, pentru determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat și actualizat.

Problema de drept dezlegată privește strict competența teritorială a instanței în cazul unui conflict de muncă, respectiv aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat și actualizat, iar nu determinarea competenței teritoriale în cazul litigiilor privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, pentru care se aplică normele speciale din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată și actualizată, și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată.

În ceea ce privește art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, dezlegarea dată prin decizie are în vedere calitatea procesuală activă, iar nu competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ și fiscal în cazul litigiilor privind funcționarii publici. Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile de recurs în interesul legii nu pot fi extinse la alte dispoziții legale decât cele pentru interpretarea cărora a fost pronunțată decizia în interesul legii și nici nu pot fi aplicate prin analogie. O decizie de recurs în interesul legii privește strict problema de drept judecată, iar judecata respectivă a avut un obiect bine determinat, fiind vorba doar de dispozițiile legale interpretate, astfel cum se regăsesc indicate în dispozitivul deciziei.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său ori celei de la domiciliul pârâtului.

Date fiind aceste dispoziții legale și ținând seama că fiecare reclamant este încadrat ca polițist local la Serviciul Poliția Locală Sanislău, județul Satu Mare, competența teritorială de soluționare a prezentei cauze revine Tribunalului Satu Mare, iar nu Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, din moment ce reclamanții au domiciliile în localitatea Sanislău, județul Satu Mare, iar sediile pârâților sunt situate tot în localitatea Sanislău, județul Satu Mare.

Față de considerentele de fapt și de drept prezentate, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București - secția a II-a de contencios administrativ și fiscal și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Satu Mare.

La data de 16.01.2018, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 184/CA din 06.03.2018, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "D.", pentru A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Comuna Sanislău prin primar, Primarul Comunei Sanislău și Consiliul local al Comunei Sanislău, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință s-a reținut că potrivit dispozițiilor coroborate ale art. 129 alin. (3) C. proc. civ. respectiv art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și cu cele cuprinse în Decizia nr. 1/2013 privind judecarea recursului în interesul legii dată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Deși prima instanță a apreciat că reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "D.", nu a acționat în nume propriu ci în numele membrilor săi A., B. și C., aceste aspect nu poate fi interpretat în sensul anulării principiilor și efectelor pentru care a și fost de altfel edictat recursul în interesul legii antemenționat și care a statuat expres în acest sens că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabilește că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat, respectiv "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant."

Tocmai pentru că în aproape toate cazurile s-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție faptul că sindicatul acționează de regulă în reprezentarea intereselor membrilor săi de sindicat, curtea reținând expres în considerentele sale finale de la pct. 7 următoarele:

"Ținând cont că în cadrul conflictelor de muncă sunt cuprinse și conflictele decurgând din executarea contractelor individuale de muncă, pe lângă cele colective, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, organizațiile sindicale au legitimare procesuală activă, inclusiv în conflictele individuale de muncă".

Faptul că interpretarea dată de o parte a jurisprudenței și doctrinei, în sensul că, potrivit art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, organizațiile sindicale acționează în calitate de reclamante, a reprezentat și voința legiuitorului a fost confirmat de evoluția legislativă ulterioară abrogării Legii sindicatelor nr. 54/2003, și anume de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizații.

Atât timp cât organizației sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, urmează să se țină seama de sediul sindicatului.

Într-o atare interpretare și aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv al competenței teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci este asigurată o protecție mai eficientă a drepturilor și intereselor membrilor organizației sindicale.

Această soluție este aplicabilă și în situația în care organizația sindicală acționează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripțiile unor tribunale diferite, în același temei al legitimării procesuale active extraordinare a organizației sindicale.

În concluzie, raportat la acțiunile reglementate expres de lege, organizațiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2) ], se va ține seama de sediul sindicatului - reclamant.

Este fără dubiu că în speță reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "D." a acționat în instanță pârâții Comuna Sanislău prin primar, Primarul Comunei Sanislău și Consiliul local al Comunei Sanislău, toți cu sediul în Sanislău, str. x, jud. Satu Mare, pentru reprezentarea intereselor membrilor săi de sindicat A., B. și C., care au fost nemulțumiți de modul de acordare a unor drepturi salariale, care ca și norme de drept substanțial supun analizei competența de soluționare prin prisma dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din codul muncii referitor la competența instanței de judecată și care fără a putea fi ignorate sunt completate în mod obligatoriu de dispozițiile Deciziei nr. 1/2013 privind judecarea recursului în interesul legii dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care stabilesc în mod teritorial exclusiv competența pentru astfel de situații în raza de competență a instanțelor de la sediul sindicatului reclamant și nicidecum a membrilor săi cărora le reprezintă interesele în instanță.

Prin urmare raportat la considerentele de fapt și de drept expuse mai sus a apreciat ca fondată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal invocată din oficiu și agreată de reclamant prin concluziile scrise depuse la dosar, a admis excepția și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

Prin acțiune, reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "D.", în numele membrilor de sindicat A., B. și C. - a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, de la sediul său, respectiv Tribunalul București, cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând contravaloarea alocației valorice a normei de hrană, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății, pentru intervalele de timp indicate în acțiune.

În privința competenței materiale de soluționare a cauzei, întrucât reclamanții sunt funcționari publici cu statut special, sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "Art. 109. - Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Fiind vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei, sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale".

În cauză, este de observat faptul că acțiunea în contencios administrativ a fost formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "D.", în numele membrilor de sindicat, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, conform cărora:

"Art. 28. - (1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

(2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres".

În condițiile în care prevederile art. 28 din Legea nr. 62/2011 își aveau corespondentul în dispozițiile art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (reglementarea anterioară care a fost abrogată de Legea nr. 62/2011), este obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-au decis următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabilește că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant."

Astfel fiind, întrucât Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "D." are calitate procesuală activă, se constată că, în aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sindicatul reclamant a optat pentru instanța de la sediul său din Municipiul București, str. x nr. 36-38, aflat în circumscripția Tribunalului București.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B., C., A. prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor D. și pe pârâții Comuna Sanislău prin Primar, Primarul Comunei Sanislău, Consiliul Local al Comunei Sanislău, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2018.