ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1804/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 106 din 22.10.2015 (anexa 1) prin care s-a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal nr. x din data de 01.01.2004, nr. x din data de 01,01.2004 și nr. x din data de 01.01.2004, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ privind anularea deciziei sus-amintite.

Prin sentința nr. 1/CA/2016 - PI din 18 ianuarie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și a dispus suspendarea executării efectelor Deciziei nr. 106/22.10.2015 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de Produse supuse accizelor armonizate din cadrul M.F.P., prin care s-a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal nr. x din data de 01.01.2004, nr. x din data de 01.01.2004 și nr. x din data de 01.01.2004, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ privind anularea deciziei sus-amintite. A obligat pârâtul la plata sumei de 5443,44 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 1/CA/2016 - PI din 18 ianuarie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, care a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Din economia dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. rezultă că motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ci ea trebuie să se refere la toate acestea. Mai mult decât atât, nu este suficient ca instanța să preia exclusiv argumentele uneia dintre părți, ci trebuie să arate și motivele pentru care au fost respinse apărările părții adverse. Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, "justiția a fost servită".

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Referitor la cazul bine justificat, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, instanța este ținută a analiza împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Instanța de fond a reținut că obligațiile avute în vedere la revocarea autorizației de antrepozit fiscal nu sunt obligații fiscale, însă dispozițiile art. 206

28

alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare "Autoritatea competentă poate revoca autorizația pentru un antrepozit fiscal în următoarele situații: f) antrepozitarul autorizat înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată.

În raport de aceste prevederi rezultă că autoritatea competentă are posibilitatea de a revoca o autorizație de antrepozit fiscal ori de câte ori un antrepozit autorizat înregistrează obligații fiscale restante.

Izvorul obligațiilor de plată îl reprezintă Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene prin care s-a stabilit faptul că: plata despăgubirilor acordare de tribunalul arbitral constituit pe lângă Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013 în cauza nr. x Micula și alții/România unității economice unice din care fac parte B., C. S.C. D. S.A., S.C. E. S.R.L., S.C. F., D. S.A., G. S.A., A. S.A., H. S.R.L. și I. SRL constituie ajutor de stat în sensul art. 107 alin. (1) din tratat, ajutor care este incompatibil cu piața internă.

Față de această împrejurare, se poate susține fără nicio îndoială că sumele reprezentând ajutor de stat cu care SC A. S.A. figurează în evidența fiscală, au natura unor obligații fiscale, în sensul pe care această noțiune o are potrivit dispozițiilor art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.

Pentru aceste motive, recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și, în urma rejudecării pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 20 noiembrie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 26.02.2018 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților la data de 07.05.2018.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanșat de intimata-reclamantă are ca obiect suspendarea executării Deciziei nr. 106 din 22.10.2015 (anexa 1) prin care s-a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal nr. x din data de 01.01.2004, nr. x din data de 01,01.2004 și nr. x din data de 01.01.2004, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ privind anularea deciziei sus-amintite.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantei și a dispus suspendarea executării efectelor Deciziei nr. 106/22.10.2015 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de Produse supuse accizelor armonizate din cadrul M.F.P.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentul-pârât pentru că ar fi nemotivată, iar pe de altă parte că a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură specifice condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

6.1. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de pârât în întâmpinarea formulată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea pârâtă în legătură cu legalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

6.2. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Verificând legalitatea hotărârii atacate din această perspectivă, Înalta Curte constată că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Din analiza Deciziei nr. 106/22.10.2015, prin care s-a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal, rezultă că motivul încheierii acesteia îl constituie nerespectarea dispozițiilor art. 206

23

alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora o condiție pentru eliberarea autorizației de antrepozit fiscal este ca persoana care urmează să desfășoare activitatea ca antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, iar izvorul acestor obligații îl reprezintă Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene.

Or, în mod corect a reținut prima instanță că, pretinsul ajutor de stat ce stă la baza pretinsei creanțe ce a determinat adoptarea Deciziei nr. 106 din 22.10.2015, reprezintă în fapt despăgubiri acordate prin Hotărârea arbitrată din 11.12.2013, pronunțată în cauza ARB/05/20 de către Centrul Internațional pentru Soluționare a Disputelor pentru Investiții (ICSID) - ca urmare a nerespectării de către România a unor obligații asumate prin Acordul din 29 mai 2002 privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor încheiat între Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei. România nu a fost obligată la restituirea unor taxe și impozite plătite de către reclamanți, ci a fost sancționată pentru conduita nerezonabilă și lipsită de transparență pe care a adoptat-o față de cei cinci investitori reclamanți.

Totodată, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 67/29.06.2015 (emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse supuse accizelor armonizate) recurentul-pârât a recunoscut expres faptul că obligațiile fiscale cu care societatea figurează în evidențele fiscale nu sunt obligații fiscale de natura celor avute în vedere la revocarea autorizațiilor, iar aceleași concluzii au fost reținute și în considerentele sentinței nr. 81/CA/2015-PI din 11.05.2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x.

Concluzionând, Înalta Curte în acord cu prima instanță constată că, Decizia Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015 nu instituie în sarcina reclamantei vreo obligație și cu atât mai mult una fiscală, decizia instituind obligații doar în sarcina României.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că asupra temeiului legal care a stat la baza actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat planează o incertitudine câtă vreme însăși autoritatea recurentă a recunoscut expres faptul că obligațiile fiscale cu care societatea figurează în evidențele fiscale nu sunt obligații fiscale de natura celor avute în vedere la revocarea autorizațiilor.

În plus, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ potrivit cărora:

"În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)".

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința nr. 178/CA/2016-PI din 19.09.2016, pronunțată în dosarul nr. x, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. și a anulat Decizia nr. 106/22.10.2015 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse supuse accizelor armonizare.

În aceste circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa nelegalității actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel infirmată prezumția de legalitate atașată actului administrativ, până la soluționarea recursului, astfel că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, cu privire la măsurile dispuse prin actul administrativ supus cenzurii instanței.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, prin actele depuse, reclamanta a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește actul administrativ a cărui suspendare se solicită.

Deci, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

De asemenea, instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantei sau intereselor pe care aceasta înțelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamantă, dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului.

Astfel, Înalta Curte constată că motivele invocate de intimata-reclamantă respectiv, oprirea activității ca urmare a revocării autorizației de antrepozit fiscal atrage prejudicii importante deoarece procesul de producție în curs de desfășurare implică fermentații cu bacterii vii, a căror oprire conduce la pierderea întregii producții aflate în lucru, sunt de natură a dovedi temeinicia cererii de suspendare din perspectiva îndeplinirii condiției referitoare la prevenirea unor pagube iminente.

Față de cele arătate, reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ș) și t), că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrative atacate, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că în speța dedusă judecății sunt incidente și dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

Sub acest aspect se constată că, prin sentința nr. 178/CA/2016-PI din data de 19 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantei având ca obiect anularea actului administrativ care formează obiectul prezentei cereri de suspendare, motiv pentru care Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

În aceste circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, îndoieli cu privire la legalitatea actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel îndeplinită condiția cazului bine justificat, cu privire la toate măsurile dispuse prin actul administrativ supus cenzurii instanței.

În concluzie, în speța de față, nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, împotriva sentinței nr. 1 din 18 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1334,19 RON, către intimata-reclamantă A. S.A. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2018.